Revista „Curtea de la Argeș”

Cu ediția din noiembrie 2020, 11 (120), revista lunară de cultură „Curtea de la Argeș” numără zece ani de la apariție. În numărul pe decembrie 2020, 12 (121), academicianul Gheorghe Păun, face o retrospectivă a evenimentelor importante din cei zece ani de existență:

„Destul de multe s-au întâmplat între timp în jurul și sub egida ei.

Printre primele și printre cele mai importante inițiative a fost «înfrățirea» cu «Literatura și Arta», de la Chișinău, în conlucrarea spre instituirea și conturarea trainică a unui Pod de Reviste. Era în octombrie 2011, în capitala Basarabiei. Au urmat întâlniri la Curtea de Argeș (și orașele vecine, Râmnicu Vâlcea și Câmpulung) și la Chișinău, s-au alăturat reviste de limbă română din Serbia, alte reviste din România și din Republica Moldova. Pagini cu sigla «Podul de reviste» au apărut în multe dintre lunile ce au urmat. Raia Rogac, cel mai eficient colaborator de la Chișinău, a strâns într-un frumos volum articolele publicate în revistă, apărut de curând la Editura Zodia Fecioarei din Pitești, sub titlul Zidari întru veșnicirea Neamului. Convorbiri, recenzii, eseuri.

Este volumul cu numărul 20 din «Biblioteca Revistei Curtea de la Argeș», o altă trainică realizare: seria de cărți inaugurată în 2014 cu Seniori ai culturii, vol. I, capătă dimensiuni și prestanță, alte trei titluri au apărut recent, încă pe atâtea sunt în pregătire. Mai ales texte publicate deja în revistă, dar nu numai. O listă a cărților tipărite până acum se găsește la pagina 2.

Apropo de «Podul de reviste» și de «seniorii culturii»: «Curtea de la Argeș» nu a plecat la drum cu un «program» explicit, public, dar, privindu-i colecția, un asemenea program s-a conturat de la sine, ajustându-se și îmbogățindu-se în timp. Nu încerc să-i evaluez impactul, sceptic fiind din acest punct de vedere, în vremea noastră atât de zgomotoasă, reamintesc doar că este o revistă de cultură (nu de literatură), nenegociabil unionistă (plecând de la premisa că unirea în cuget și simțiri este crucială pentru orice unire administrativă), argeșeano-româno-europeană, naționalistă în sensul cuviincios al termenului (deloc îndreptată împotriva cuiva sau a ceva, ci doar dorind să construiască, să cultive și să omagieze tradiția neamului, marile momente și marile figuri ale istoriei și culturii naționale, cu Eminescu începând – repet banalități pe care snobii și năimiții, triste și trecătoare figuri ale anilor din urmă, le ignoră sau le «demistifică», pătându-și numele și amintirea cu care îi vor încărca pe nepoții lor), încercând să pună umărul la recuperarea memoriei și a valorilor culturale, în sens larg (clasici, interbelici, exil, postbelici, până la «clasicii de lângă noi», seniorii culturii despre care vorbeam).

Ce a avut revista încă de la început, invocat de multe ori, dar niciodată publicat, a fost un «decalog» care, într-un fel, a ținut loc de program și care de mare ajutor a fost în relațiile cu colaboratorii. Îl reproduc (căci util va mai fi și în continuare), fără a-l comenta: 1. Revistă de cultură, în general; pentru publicul larg, cultivat; 2. Fără politică de partid sau persoană, pro sau contra; «Escu nu există…»; 3. Fără polemici gratuite, «înjurături», atacuri la persoană; 4. În limba română normată de Academie; 5. Fără autopromovare a redacției (redactorului-șef); 6. Fără literatură inedită (doar despre literatură sau la rubrici mai generale); 7. Revistă a românilor de pretutindeni (cu aplecare spre Basarabia, unionistă); 8. Ușor naționalisto-creștino-monarhisto-anticomunistă (deci «expirată»); 9. Balanță Argeș – restul lumii (provincialism – cosmopolitism); 10. Știința, parte a culturii. Se cer detaliate unele «porunci», rânduri multe se pot scrie despre fiecare, dar nu fac acest lucru aici, revin la consemnările festive: aproape în fiecare an, am organizat o Zi a Revistei, la Curtea de Argeș – pot zice că frumoase întâlniri au fost toate.

Anul acesta, în condițiile restrictive ale pandemiei, plănuisem o întâlnire a colaboratorilor și prietenilor revistei, pe 14 octombrie, în amfiteatrul Bibliotecii Academiei Române, la București deci. Vorbitori de seamă, din țară, din Basarabia, din Serbia, multe alte lucruri atrăgătoare în program, dar… n-a fost să fie… Rămâne pe anul ce vine, pe Argeș în Sus, prin vară – în preajma bustului lui Eminescu, ridicat în 2017, tot la inițiativa și prin strădania revistei.

Despre altele, la întâlnirea planificată. Acum zece ani, în decembrie 2010, încheiam editorialul cu: «Precum țăranii care pleacă la cale lungă, spunem și noi din prag: Doamne-ajută!»

Acum, închei cu refrenul uneia dintre cele mai interesante variante ale Baladei Meșterului Manole: «Var și cărămidă,/ Că-i pustie multă,/ Că-i lucrare lungă!… ».”

Din sumarul acestui număr, 12 (121), decembrie 2020, am reținut câteva repere, însă în revista lunară de cultură „Curtea de la Argeș” semnează un număr important de oameni de cultură, știință  din România, din Suedia, Serbia și Republica Moldova: Horia Bădescu – scriitor, Cluj­ Napoca; Eufrosina Otlăcan – prof. univ., Bucureşti; Petre Guran – istoric, Bucureşti; Marian Nencescu – scriitor, Bucureşti; Paul Diaconescu – scriitor, Suedia; Nicu Ciobanu – scriitor, Serbia; Eugenia Tofan – scriitor, Chişinău; Raia Rogac – scriitor, Chişinău; Florian Copcea – scriitor, Drobeta Turnu­ Severin; Ilie Popa – prof. univ., Piteşti; Tudor Nedelcea – scriitor, Craiova; Elis Râpeanu – scriitor, Bucureşti; Aureliu Goci – scriitor, Bucureşti; Olimpia Iorga Popescu – profesor, Ploieşti; Lucian Costache – scriitor, Piteşti; Florentin Popescu – scriitor, Bucureşti; Ion C. Ştefan – scriitor, Bucureşti; Otilia Zaharia – profesor, Bucureşti; Gabriela Pană Dindelegan – filolog, Bucureşti; Nicolae Melinescu – publicist, Bucureşti; Paula Romanescu – scriitor, Bucureşti; Dan D. Farcaș– scriitor, Bucureşti; Mircea Opriță– scriitor, Cluj­ Napoca; Nichita Sandu – jurist, Curtea de Argeş.

Horia Bădescu: Schimbarea la faţă a Europei (I). Lumea politicii internaţionale arăta altfel

„Aceste reflecţii şi rememorări au fost declanşate de lectura unei cărţi de o amară, profun­dă şi necruţătoare cugetare despre soarta continentului căruia îi aparţinem: Strania sinucidere a Europei – Imigraţie, Identitate, Islam (apărută în 2017 şi publicată în româneşte la Ed. Corint, 2019) a englezului Douglas Murray. Acest catehism al disperării, această liturghie neagră la ferestrele unei Europe amnezice de ea însăşi, poate fi aşezată alături de exemplara radiografie a unei alte sinucideri anunţate la nivel global: Civilizaţia specta­colului a marelui prozator Mario Vargas Llosa. Amân­două de o rece obiectivitate, la fel de exhaustive şi de pline de acribie în documentare, amândouă rod al unor capacităţi analitice de excepţie, de o cinste exemplară, excluzând orice înregimentare în odioasa «corectitudine politică».

Petre Guran: Habitatul silvantropic. Un proiect al Şcolii de la Buneşti

„Având în vedere obiectivele ecologice ale «Şcolii de la Buneşti», de 12 ani încoace, Asociaţia Prietenii «Şcolii de la Buneşti» a lansat anul acesta, 2020, un proiect de cercetare interdisciplinară, denumit Habitatul silvantropic. Scopul acestei iniţiative este de a identifica un raport echilibrat între nevoile de vieţuire ale omului pe planeta Terra şi nevoile de reproducere şi continuitate ale mediului natural pe Terra. Proiectul de cercetare are şi o componentă practică, aceea de a experimenta în campusul Şcolii de la Buneşti primul parc silvantropic din România.”

Marian Nencescu: Mărturiile hierofantului. O poveste „apocrifă” despre geografia sacră a românilor.

„Privită din aer, câmpia înaltă şi vălurită a Ardealului, având în centru o cetate de stânci, pare un cuib de pasăre. E ca şi cum o imensă acvilă preistorică, rotindu­-se lin în zbor, şi­-ar fi odihnit ghearele ascuţite peste îngrămădirea de piatră, imprimându-­şi profilul peste spinarea Carpaţilor de miazăzi. Departe, spre sud şi spre vest, se distinge o coadă stufoasă, de păduri eterne, iar trupul se întinde pe văile săpate adânc de valurile înspumate ale apelor născute din topirea gheţarilor. Umplute cu roci aluvionare, săpate de viituri şi modelate de vânturi, văile subcarpatice se întind falnic, ca o terasă piemontană, străjuită de gorgane ori de imense menhire naturale, modelate de vreme, care aşteaptă parcă să-­şi dezvăluie tainele. Privite ca o «carte de istorie», aceste peisaje, aievea supranaturale, ascund cu grijă trecutul, lăsând rareori la iveală câte un detaliu uitat…”.

Nicu Ciobanu: Minoritar român. Rolul culturii în afirmarea identităţii.

„În era globalizării, în care lumea devine un sat imens, iar statele naţionale îşi schimbă atribuţi­ile şi interesele, ne întrebăm dacă mai putem vorbi de identitate naţională, dacă identitatea naţională mai are vreun rost, rolul pe care l­a-m cunoscut în secolul XX şi, în final, ne putem întreba dacă identi­tatea naţională va supravieţui ca una dintre categoriile definitorii pentru o comunitate etnică. Ne confruntăm cu situaţii în care creaţia şi cultura consacrată sunt dominate de pseudocultură, ca urmare a unei rece­siuni, a unei devastări culturale, creaţia şi cultura devenind obiecte de spectacol, marfă de larg consum. Oricum, stadiul în care am ajuns este alarmant din toate punctele de vedere, trăim o vreme a crizelor şi antagonismelor culturale, politice, sociale, educa­ţionale, religioase, a crizei conştiinţei naţionale şi ne îndreptăm spre o dezumanizare egală cu barba­rizarea. Însă, protejarea şi promovarea valorilor autentice, a specificului cultural, rămâne ţelul unei bătălii permanente în articularea, păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale, la care nu trebuie renunţat. Fără cultură şi creaţie, nicio comunitate etnică nu poate avea acea voce distinctă care o defineşte drept societate civilizată pe scara umanităţii…”.

Eugenia Tofan: Din Chişinău, de Ziua Limbii Române

„…De câţiva ani deja, tradiţional, prezentăm opiniile, aprecierile, dar şi regretele, decepţiile specialiştilor în domeniu cu privire la cât de corect ne vorbim limba, cât de mult o iubim, cum o promovăm, cum o protejăm, ce viitor are. De ce o sărbătorim în fiecare an? Sperăm să nu fie o întrebare retorică. De ce trebuie s­-o protejăm? Pentru că suntem singura ţară care a fost nevoită să lupte pentru redobândirea limbii strămoşilor. Pentru că suntem unica ţară în care sute de mii de oameni au ieşit în stradă, au stat în faţa tancurilor în Piaţa Marii Adunări Naţionale, în mult prea fierbintele august al anului 1989 şi au scandat: Limbă! Alfabet!, acţiuni pentru care au fost bătuţi, târâţi pe jos, umiliţi şi chiar închişi. Filologi, reprezentanţi de seamă ai lingvisticii şi literaturii române, scriitori, poeţi, jurnalişti, istorici, eminenţi profesori ai instituţiilor de învăţământ, figuri proeminente ale vieţii noastre culturale, elita intelectuală s­au aflat în prima linie, aşa cum se află, acum, în prima linie, în această nenorocită pandemie,bravii noştri medici, şi au luptat, fiecare cum a ştiut mai bine, cum le-­a dictat conştiinţa, fie cu arma cuvântului scris, fie a celui rostit, fie prin ridicarea nivelului de predare a disciplinelor filologice, fie ieşind şi scandând zile şi nopţi, nopţi şi zile «Vrem Limba Română!» Oameni veniţi din toate raioanele republicii protestau, cântau cântece patriotice, se rugau îngenunchind în faţa monumentului Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt,pentru ca astăzi să avem o limbă a noastră şi care să constituie un adevărat simbol al identităţii noastre. Indiferent de bâtele primite acum trei decenii, indiferent de umilinţele la care au fost supuşi, acei eroi, pentru că acesta este cuvântul potrivit, şi-­au dus crezul până la capăt. Au trecut prin toate încercările, au învins toate provocările şi ameninţările, reuşind să perpetueze ideea şi dorinţa nestinsă dea avea o limbă a noastră, pe care s-­o numim astăzi Limba Română. Drept că încă nu toţi, unii o vorbesc «cu jumătate de gură», cum ar spune Nicolae Dabija. Aşa a fost în 1989…”

Ilie Popa: Regina Maria şi rolul său în făurirea României (IV)

„Complexa şi puternica personalitate a Reginei Maria a făcut ca ea să aibă parte şi de campanii denigratoare sistematice, cele mai cunoscute fiind cele orchestrate de Puterile Centrale în Primul Război Mondial şi de autorităţile comuniste, în primii ani de după Al Doilea Război Mondial. Din păcate, reminiscenţe ale acestor campanii sunt prezente şi se resimt oarecum şi astăzi, dar nu fac obiectul prezentării de faţă. Încheiem prin a prezenta un citat din Constantin Argetoianu, unul din criticii constanţi şi nemiloşi ai reginei, care, credem noi, reuşeşte să sintetizeze în câteva fraze rolul Reginei Maria şi locul pe care ea îl merită în istoria României: «Oricâte greşeli va fi comis Regina Maria, înainte şi după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va aşeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranşee printre combatanţi în rândurile înaintate, o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare printre răniţi şi bolnavi. O găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă puţin bine. Nu a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, cum nu a cunoscut teama şi scârba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa de des inutile, provocate de dorinţa ei de mai bine. Regina Maria şi-­a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităţilor sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării şi ridicării moralului acelora care o înconjurau şi care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta ţării şi a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspiraţiile cele mai înalte ale conştiinţei româneşti. Prin modul cum a influenţat în 1916 intrarea României în război şi din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, Regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la Bucureşti, regina s­a aşezat ca ctitoriţă a României întregite şi ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naţionale».”

Aureliu Goci: Nicolae Labiş­ – 85

„Două lucruri se evită să se spună des­pre Nicolae Labiş: întâi, că poezia sa nu reprezintă o ruptură, o fracţionare a poeziei prolet­cultiste, fiind, în fond, sublimarea ei cea mai fidelă şi cu maximum de poeticitate ce se poate scoate dintr­-o realitate non­ (şi anti­) poetică şi, doi, că, printr-­o anumită organizare modernă a discursului liric, Nicolae Labiş este şi încheietorul de pluton al perioadei interbelice şi cel mai reprezentativ poet comunist. Nicolae Labiş a dovedit, cu primele sale creaţii, o sensibilitate genuină comunicantă în consens cu mişcările naturii, cu culoarea cerului, cu freamătul verde al pădurii, încât interioritatea conştiinţei şi eflorescenţa stării poetice se apropiau şi se interferau în unitatea personalităţii geniale…”

Lucian Costache: Paradoxalul Urmuz. Parodierea parodiei (V)

„E permanent, în prozele lui Urmuz, un «dat» nenumit şi care anulează orice voinţă, prăbuşind personajele în agresivitate şi furie, în devorare reciprocă sau în gândul sinuciderii. Automatismele vieţii cotidiene, familiale, sociale, funcţionăreşti, negustoreşti ţin individul captiv şi orice eliberare creativă devine imposibilă. Personajele sunt în căutare continuă de satisfacere a nevoilor primare, de supravieţuire, care macină timpul, nemaipermi­ţând decât un ideal vag, o dorinţă de afirmare/auto­afirmare, a cărei intensitate se stinge treptat şi dispare. Se pare că sufletele (psihicul) se golesc de idealurile care animau altădată omul, caracteristica principală a omului modern fiind frustrarea şi reacţia exterioară, agresivitatea. Şi spiritul clasic, şi cel romantic cultivau, deşi în mod diferit, idealul, nevoia unei cauze: respectarea legilor scrise şi nescrise ale cetăţii, a tradiţiei, nobleţea, onoarea, generozitatea, dreptatea, absolutul, iubirea, credinţa, idealul naţional, loialitatea. Nicolae Manolescu rezumă foarte bine, în analiza pe care o face operei lui Urmuz, determi­narea omului burghez al cărui unic ideal devine banul, în slujba căruia îşi pune toate energiile, morala devenind caducă. Apropierea prozei urmuziene de cea a Hortensiei Papadat ­Bengescu (ciclul Hallipa urmărind să arate «tocmai felul în care energia socială şi individuală a burgheziei româneşti se epuizează». […] «La Urmuz, burghezia apare deodată în nega­tivitatea ei iraţională, incongruentă şi grotescă» – Nicolae Manolescu, Studiu introductiv, în vol. Urmuz, Pagini bizare, Ed. Mondoro, Bucureşti, 2013, p. 16.), în cadrele corinticului comun, se bazează şi pe o altă carac­teristică: aceea a deficitului de sensibilitate reală a personajelor; sursa e tot în Caragiale, personajele, ca şi ale acestuia, nu mai sunt imorale,ci amorale, pentru că nu mai au nicio tresărire morală: «Noi nu sunt mese­riile, preocupările,morala, ci felul de ale privi, despuiate de orice idealitate şi ca o pură negativitate. Orice transcendenţă morală fiind abolită, această altă faţă [subl. N. M.] a societăţii burgheze arătată de Urmuz seamănă cu o împărăţie de obiecte agresive, de reacţii mecanice,însă violente, în care deci totul, de la eros la crimă şi de la negustorie la politică, este reificat.» (Ibidem, p. 18) Criticul reţine şi opinia lui Eugen Ionescu dintr­-un articol din 1965 la ediţia franceză a Paginilor bizare, «unul din marii moştenitori ai lui Urmuz, care înţelegea foarte bine seriozitatea profundă a acestor imagini bufone ale omului şi lumii moderne. El spune că Urmuz trebuie considerat „unul dintre profeţii dislocării sociale, ale gândirii şi ale limbajului din lumea asta, care astăzi, sub ochii noştri, se dezleagă, absurdă, ca şi eroii scriitorului nostru”». (Ibidem). «Sensibilitatea», de fapt, fragilitatea personajelor lui Urmuz, vine din altă sursă: egoismul iraţional, satisfacerea instinctelor, nu din încercarea de a le stăpâni raţional…”

Revista apare sub egida Centrului de Cultură şi Arte „GeorgeTopîrceanu” din Curtea de Argeş şi a Asociaţiei Culturale „Curtea de Argeş”.

http://www.curteadelaarges.ro/XI_12_121.php

Arhiva rubricii Revista revistelor culturale