”«Richard al III-lea» la Teatrul Radnóti din Budapesta” de Eugenia Sarvari

437
Alföldi Róbert în ”Richard al III-lea” de William Shakespeare, regia: Andrei Șerban, Teatrul Radnóti din Budapesta
Alföldi Róbert în ”Richard al III-lea” de William Shakespeare, regia: Andrei Șerban, Teatrul Radnóti din Budapesta

cronica de teatru logo leviathanPremiera spectacolului Richard al III-lea” de Shakespeare, în regia lui Andrei Șerban a avut loc la 18 februarie 2018, la Teatrul Radnóti din Budapesta. Am văzut reprezentația din a doua zi a lunii iunie. La intrarea în teatru ești întâmpinat de silueta din metal a poetului Miklós Radnóti, mort la Abda, în 1944. Leșul lui a fost descoperit cu mâinile în buzunarele hainei, în care s-au găsit poeziile scrise în metru antic, descriind cutremurătoarele orori din lagărele naziste. Din programul teatrului, afișat pe fațada clădirii se remarcă alte două titluri de Shakespeare: ”Regele Lear” și ”Poveste de iarnă”, dar și Tennessee Williams cu ”Un tramvai numit dorință” sau ”Menajeria de sticlă”. Nume mari într-un teatru mic.

Încă din foaier suntem introduși în atmosfera spectacolului. Pe ecranul instalat aici, se perindă imagini cu interpreți celebri ai lui Richard: Jan McEwan, Al Pacino, Kenneth Branagh, Kevin Spacey și alții, dar și fragmente din spectacole de referință, de teatru și operă, ale regizorului invitat: ”Lucia di Lamermoor” și ”Turandot” de la Covent Garden sau ”Unchiul Vanea” al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj.

Pătrundem într-o sală intimă, cu fotolii comode. Pe scenă, un decor auster. În  planul apropiat se află un pupitru de orator din plexiglas. Pereții sunt marcați cu ghirlande de lumini, care pe parcursul spectacolului își vor schimba culoarea. În centru, o scară în spirală duce la o pasarelă. În sală – așa cum am remarcat și la  premieră șerbaniană de la Teatrul de Comedie din București, ”Mult zgomot pentru nimic” – muzicianul Dargay Marcell este parte integrantă din spectacol, însoțindu-l. Locul de execuție/îngropare al victimelor sângerosului Richard este o trapă cu grilaj greu, care face un zgomot infernal, ori de câte ori mai este comisă o crimă.

Spectacolul începe cu monologul lui Gloucester, rostit la pupitrul-tribună, în timp ce în lumina stroboscopică și zgomotul de artificii, intră curtea, iar cei doi prinți, fiii regelui Edward, zburdă spre scenă pe culoarul din stânga sălii, cu pistoale de jucărie și telefoane mobile, care le acaparează întreaga atenție. Semnul trecerii timpului/al scurgerii picăturilor de viață este ilustrat auditiv printr-un sunet obsedant al unei picături de apă spărgându-se de caldarâm. Regina Elisabeth vine însoțită de cei doi frați. Regina Margaret, o adevărată apariție, este un travestit impunător, cu o voce tunătoare și pălărie încornorată. Are fața acoperită de un voal negru, cum negre îi sunt și buzele și întregul veșmânt. Într-un fel, un vestitor al morții, rostind groaznicele blesteme. Imprecațiile sunt însoțite de un baston, un soi de baghetă magică pedepsitoare, cu care îi amenință pe cei ce i-au făcut rău. Gloucester, singurul care o maimuțărește, râde de ea. Toți ceilalți, înspăimântați fac cerc în jurul ei, în timp ce muzica acompaniatoare are accente de înmormântare.

Microfoanele-lavaliere surprind cele mai fine modulații și nuanțe ale vocii interpreților. Lady Anne, de pildă, își rostește monologul la pupitrul de orator. Se remarcă și aici apelul la distanțarea brechtiană: actorii se adresează publicului, nu direct partenerului de scenă. Asistăm așadar la o emoție translată, o emoție în unghi ascuțit, o emoție-transfer, dar cu atât mai puternică, năpădind întreaga sală, așa încât fermecarea-catharsis să se petreacă la cote foarte înalte. În acest fel, ciudata cerere în căsătorie-dispută dintre Anne și Gloucester ne este transferată. Dezlănțuirea de ură și invectivele Annei se izbesc de viitorul soț/rege ca de un zid; costumul împestrițat al lui Gloucester poate să semnifice nu doar o piele de reptilă, ci și un mozaic de cărămidă aparentă, de care cuvintele ricoșează. El încasează vorbele scuipate parcă de Lady Anne cu o perfectă ipocrizie în timp ce alunecarea ca de țipar și privirea de viperă își fixează victima, paralizând-o. Răul se insinuează, se mlădiază, fascinează: tot ce trebuia să fie ură pură, se transformă într-o dorință de neînfrânt, determinând-o pe Anne să accepte (cel puțin) ciudata cerere în căsătorie. Cum altfel ar putea fie explicat consimțământul ei, după ce monstrul i-a ucis tot ce avea mai drag: soțul și tatăl? Este ilogică, de neacceptat, imposibilă comportarea ei. Este o demonstrație a puterii cuvântului-faptă, puternic, izbitor, nemaipomenit de percutant asupra femeii, care se lasă sedusă nu de imaginea diformă a insului din fața ei, ci de mierea vorbei, căreia nu-i poate rezista. Are Alföldi Róbert în această scenă o privire de hipnotizator, parșivă și în același timp plină de, culmea!, iubire, de care Lady AnneSodró Eliza nu poate să nu se lase cucerită (interpretarea actriței atinge cote foarte înalte de emoție, pe tot parcursul spectacolului, dar cu precădere în această scenă, care seamănă cu aceea a despărțirii dintre Elena Andreevna și Astrov, din spectacolul maghiar de la Cluj, în care instinctele bazale o iau cu mult înaintea rațiunii, aruncându-i pe cei doi direct în noroiul din care au fost zidiți). Gloucester, în genunchi în fața Annei, mizează totul pe o carte și câștigă. Deși o îmbie să-l ucidă, ea nu o face.

Comicul se insinuează și în scene de o violență și un tragism maxim. Astfel este episodul în care regele Edward, în scaun cu rotile, conectat la tot soiul de tuburi transparente prin care i se administrează picături de viață, presimțindu-și sfârșitul apropiat, îi îndeamnă pe cei din jur să se împace. Au loc strângeri de mână formale, sărutări din vârful buzelor. De fapt, nimeni nu s-a împăcat cu nimeni, iar ura pândește un moment prilenic pentru a se dezlănțui. Rivers, Dorset, Buckingham, Hastings, Elizabeth se îmbrățișează, dar ar vrea mai curând să se sfâșie. Apoi, la moartea lui Edward se alcătuiește un cortegiu. În capul coloanei, tabloul celui decedat. Abia aici, pentru prima oară Gloucester își leapădă ”pielea de șarpe” și apare în aceea de ”înger al morții”. El se arată îndurerat peste poate de pierderea suferită, bătându-și pieptul cu pumnii, suspinând mai mult decât e cazul, jucând, de fapt, un teribil teatru al durerii. Richard al lui Alföldi Róbert maimuțărește totul. El nu este aievea, ci se preface că există. De altfel, întregul lui parcurs este o înșiruire de prefăcătorii: de-a îndrăgostirea, de-a compasiunea, de-a îndurerarea. Singurul joc adevărat, pătimaș, aiuritor rămâne jocul de-a puterea. Așa își asigură dreptul de a ucide pe cine vrea, de-a umili pe oricine, de-a ordona împlinirea celor mai îngrozitoare, abominabile fapte, astfel încât până și Buckingham, mâna lui dreaptă și înfăptuitor al urcării lui pe tron să fie oripilat, lucru care-l va costa pe acesta însăși viața. Cât despre scena discursurilor de înmormântare de la căpătâiul lui Edward este o mostră de cum îți poți bate joc de moarte la modul cel mai comic cu putință. Să dai cu tifla morții, să o inviți să joace șah cu tine – ca în scena teribilă din ”A șaptea pecete” a lui Bergman – și să o și învingi. Deocamdată.

Primarul Londrei vine însoțit de prințul moștenitor, fiul lui Edward, care butonează tâmp pe telefon. Seamănă izbitor cu Richard – un monstru în fașă, oare? Dar nu va avea timp să-și exerseze puterea. Va fi ucis în turn împreună cu fratele lui.

Consiliul de coroană se adună și îl așteaptă pe Richard, neliniștit, întrebător. Richard intră nepăsător. Pare abia trezit dintr-un somn cu ursuleți simpatici ale căror lăbuțe au rămas imprimate pe pijamaua haioasă. Este încălțat cu un sabot alb și o gheată neagră. Și ce-i spune episcopului, cînd toată lumea este tensionată: ”My lord episcop, când am fost la Holborn /Aveați căpșune bune în grădină; /Vă rog trimiteți să-mi aducă o mână”. Și căpșunile apar. Roșii, semn de sânge. Este și scena condamnării la moarte a lui Hasting. Nimeni nu-l mai privește. Toți îl părăsesc. Episcopul, cel din urmă, iese cu bastonul alb, de orb. Au rămas doar Hasting și călăii lui. Și blestemele de la început ale reginei Margaret, care se împlinesc unul câte unul. Contrapunctul comic se insinuează și în acest moment teribil, din trapă, iese însuși Shakespeare, care este apostrofat de Richard că unele pasaje din piesă nu sunt chiar bine scrise.

Spectacolul începe și sfârșește cu un discurs. Istoria descrie un cerc, întorcându-se la punctul de unde a plecat: cuvîntarea viitorului rege Richmond, rostită de regina Elisabeth.

Alföldi Róbert uimește prin tot ce face. Cum se poate descrie căutătura pieziș-parșivă a lui Richard când se lasă rugat de Lordul Primar, de Buckingham, de Catesby să devină rege? Sau contorsionarea trupului nefericit, aflat într-o atitudine slugarnic-ipocrită, contrastând pregnant cu  flacăra, cu dorința aprigă de mărire din ochii mijiți; o privire întoarsă, răsucită spre interiorul tenebros. Richard-ul lui Alföldi este un bufon și, de asta, cu atât mai crud. Giumbușlucurile lui sunt viclene și sângeroase. Valuri de sânge curg în jurul lui, ca în cele din urmă șuvoiul să-l ia cu el, nemaiputând să-i țină piept. Cruzimea naște cruzime, devine mai puternică decât omul. Dar cel care urmează să urce pe tron este, oare, mai puțin crud?

Elizabeth în interpretarea lui Kováts Adél are semeția și tăria unei adevărate regine, momentul ei de slăbiciune și cădere fiind cel al asasinării odioase a copiilor. Impresionează discursul final atât prin ceea ce spune, dar mai ales cum o spune, cu o privire întoarsă spre viitor, care, citim în ochii ei, va fi aidoma cu trecutul.

Întreaga echipă de actori – Gazsó György (Stanley), Kelemen József (Hastings),  László Zsolt (regina Margaret), Martin Márta (ducesa de York), Porogi Ádám (Brakenbury), Rusznák András (Clarence), Schneider Zoltán (regele Edward), cu excepția lui Pál András (Buckingham) – interpretează mai multe roluri, fiecare dintre ei constituindu-se în diapazoane extraordinar de fine la solicitările ”dirijorului” Andrei Șerban.

Costumele moderne (decor și costume: Róbert Menczel, Fruzsina Nagy)  primesc o notă elisabethană prin folosirea, din când în când, la câte un personaj, a unui guler dantelat, țeapăn, de paradă. Predomină negrul cu câte puțin alb sau pale nuanțe de gri, fulgerate din loc în loc de un galben țipător, care se regăsește și în pereții lucioși. Culoare solară a regalității, a veșniciei, dar, în același timp anunțând toamna, apropierea morții, boala, înșelăciunea. (Se spune că Iuda, atunci când l-a trădat pe Isus, era înveșmântat în galben.) Culoare-anticameră a morții. Cei doi frați ai reginei, marchizul Dorset și lordul Gray poartă cravate și cămăși galbene, de filfizoni, cum galbene am observat că erau și șireturile unuia dintre ucigașii lui Clarence, dar nu cel încercat de sentimente umane, a cărui conștiință se răzvrătește împotriva mârșăviei. Coroanele regale, din piele neagră, sunt semne mai degrabă ale morții decât ale câștigării (fericite) a puterii. Memorabilă este apariția, în teribilul vis al lui Richard, a fantomelor celor uciși, defilând într-un marș înfricoșător, vestitor de moarte. Spectrele pășesc încet, înveșmântate nu în giulgiu, ci în saci din plastic transparent, din cei pentru adăpostit cadavre.

Spectacolul conceput de Andrei Șerban se constituie într-o tulburătoare pledoarie împotriva cruzimii, a totalitarismelor de orice fel, a întunecimii minții în fața răului. Și a pericolului lipsei de atitudine. Curtea, sau ce a mai rămas din ea, o însoțește pe Elizabeth în discursul final. Nălucile o împresoară desculțe. Dar Richard, în costumul de șarpe, pândind, fumează impasibil pe metereze…

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.