”Un spectacol-oglindă sau scena supravegheată” de Eugenia Sarvari

481
Imagine din spectacolul ”Mult zgomot pentru nimic”, Teatrul de Comedie din București. Foto: Adi Bulboacă
Imagine din spectacolul ”Mult zgomot pentru nimic”, Teatrul de Comedie din București. Foto: Adi Bulboacă

Motto: ”Lumea e o scenă și toți oamenii sunt actori.”

cronica de teatru logo leviathanAm văzut spectacolul Teatrului de Comedie din București, pus în scenă de Andrei Șerban și Daniela Dima, Mult zgomot pentru nimic” de Shakespeare, la sfârșit de aprilie 2018. Așa cum spune și titlul, piesa este o înșiruire de situații bizuite pe bârfă, calomnie, vorbire în doi peri. S-ar părea, un spectacol discursiv, dar nimic din toate astea, ci, dimpotrivă, ritmul este foarte alert.

Cadrul-ramă argintie al scenei duce cu gândul la faptul că vom asista la o poveste-tablou. Pe măsura derulării spectacolului, realizezi că, de fapt, scena e o oglindă imensă în care noi, cei așezați confortabil în fotolii, ne privim uimiți, contrariați și impresionați de maniera de abordare. Filmările live proiectate pe ecranul din fundal, nu-i au protagoniști, așa cum ar fi firesc, doar pe actori, care aleargă, se spionează, se urmăresc. Filmul arată/dezvăluie locuri din spatele ușilor închise: foaierul, culisele, culoarele, cabinele, chiar trotuarul din fața clădirii. Teatrul se dilată, e peste tot. De astă dată însă, Andrei Șerban le-a permis spectatorilor să șadă comozi în scaune. Nu i-a mai împins prin cotloanele teatrului, ci i-a făcut să-și privească tainițele sufletului. Le-a provocat o vedere dinafară. Nu e deloc comodă această uitătură exterioară, această punere în față a oglinzii în care să-ți privești direct ipocrizia, neîncrederea, fățărnicia și alte sentimente ”înalte”. Camerele de filmat, răspândite peste tot, aduc la lumină ascunzișuri, pândesc, se furișează în intimitatea cea mai profundă, zgâiesc figurile, măresc ridurile, scot la lumină urâciunea sufletelor. De fapt, îl aduc pe Shakespeare într-o contemporaneitate extremă. Intruziunea filmului în aici și acum-ul teatrului este o opțiune riscantă, lucru recunoscut de Andrei Șerban – care declară în exemplarul caiet-program al spectacolului – că în trecut s-a ferit ”de orice intrus pe antica scândură a teatrului”.

Procedeul brechtian al trăirilor prin ricoșeu este prezent și aici. Actorii înaintează foarte mult spre marginea scenei, pe un podium care pătrunde ușor în sală, privindu-ne intens, răscolitor. În același timp suntem înconjurați de personaje, care răsar de unde te aștepți mai puțin. Mesajele mușcătoare dintre Beatrice și Benedick nu se mai rostesc direct, ci prin intermediul telefonului mobil, cel care ne-a invadat viețile, izolându-ne, aruncându-ne într-o singurătate alienantă. Ne bulucim să trimitem SMS-uri. Nu mai suportăm să ne auzim nici vocea, cu atât mai mult să ne vedem fețele! Trăim într-o claustrare periculoasă. Privirile nu ni se mai întâlnesc. Și parcă pentru a ne obliga să medităm la acest lucru, regizorul o aduce pe Hero pe acel mic podium de care am amintit. Privirea ei este pătrunzătoare, adâncă, scrutătoare. Ca și cum ar dori să ne destăinuiască niște mari secrete. Ca și cum ar vrea să ne facă să vedem ceea ce ea tocmai văzuse. Poate că dacă nu ne-ar fi lipsit curajul să-i susținem căutătura, am fi avut șansa să trecem un prag. Dar ne-a lipsit cutezanța. Precum lui Petru. ”Vino la Mine”, i-a spus Domnul. Țintuindu-L cu privirea, Petru a pornit pe valuri, pășind pe apa învolburată. Pînă în clipa când nu L-a mai privit.

Este de remarcat, din nou, marea generozitate a lui Andrei Șerban. El nu doar lucrează cu o distribuție dublă – pentru a da prilejul cât mai multor actori să vină în contact cu un text shakespearean –, ci le creează în așa fel partiturile și îi pune astfel în valoare încât întrebarea: oare câte personaje principale sunt în această piesă, vine firesc, cu atât mai mult cu cât pe întreaga durată a spectacolului actorii se află aproape toți, permanent în scenă. Iar dacă nu sunt pe scândură se regăsesc în filmele proiectate de Andu Dumitrescu, semnatar și al decorului, aparent de o simplitate austeră. Spun aparent pentru că spațiul gol creat de scenograf permite personajelor să ilustreze complicata intrigă shakespeareană, să o facă mai clară, să o aducă la înțelegere.

Sabrina Iașkevici este o Beatrice (s-ar putea spune o adevărată Catarina) neîmblânzită, plină de energie. Aflată la a doua colaborare cu Andrei Șerban, după rolul Rainei din ”Soldatul de ciocolată” de G. B. Shaw, de la Teatrul Odeon, actrița își construiește personajul ca o adevărată pasionată de mate-fizică (cum recunoaște în intervenția din caietul-program): exact, calculat, cu o claritate de cristal. Chiar atunci când pare a fi prinsă în lațul iubirii, ea se eliberează, scapă, ori simulează îndrăgosteala; nu poate să-și piardă libertatea, să se lase înfrântă în jocul de putere al relației dintre femeie și bărbat. Doar aflată în fața monitorului pe care urmărește farsa care i se pune la cale, își dezvăluie adevăratul chip, acela al tinerei însetată de iubire. Actrița reușește să treacă prin tot acest tumult de stări cu o firească eleganță.

Benedick al lui Conrad Mericoffer se află mereu în contradicție și război – precum Petruchio (Shakespeare a scris ”Femeia îndărătnică” între 1590 – 1594, iar ”Mult zgomot pentru nimic”, la 1600) – cu femeia căreia nu este pregătit să-i pună hățurile. Dar din umbră, prietenii plănuiesc altceva pentru el. ”Nimicul” din inima lui iese însă la lumină într-un mod remarcabil, atunci când ascultă ”zgomotul” făcut în umbra lui și care se transformă într-un vârtej de sentimente, cărora nu le va mai putea ține piept.

Don Pedro din acest spectacol nu mai este luptătorul victorios al unei bătălii obținute pe câmpul de luptă, ci șeful unei mafii politice, semănând izbitor cu combatanții politici de azi, de la noi și de aiurea. Reușita lui nu mai are nimic de-a face cu vitejia oșteanului, ci cu alegerile și câștigarea lor, izbândă punctată prin dezlănțuita veselie a echipei, din care fac parte – vedem amuzați în filmul de pe ecran – însuși Andrei Șerban și Daniela Dima. Liviu Pintileasa are știința de a creiona imoralitatea, cameleonismul personajului și tendința spre lubric și manipulare a celor din jur, încununată de jocul puterii politicianului veros de azi.

ClaudioLucian Ionescu pare total aservit amicului său, Don Pedro, lăsându-se manevrat în toate felurile de acesta. ”Zgomotul” din jurul relației lui cu Hero, pus la cale de Don John, fratele lui Don Pedro și acoliții lui, îl transformă într-un ins răzbunător și nemilos. Deodată iese la iveală trăsătura de macho, gata să sacrifice totul pentru onoarea pătată. Actorului îi reușește pe deplin această pendulare între credulitate și instransigență.

În jocul politic al lui Don Pedro, un rol împortant îl deține Leonato, guvernatorul Messinei și tatăl lui Hero. Alexandru Conovaru își creionează personajul conferindu-i doza exactă de umilință și supușenie. Alunecos și abil, el știe să-și câștige o poziție politică stabilă în preajma câștigătorului Don Pedro. Pe de o parte. Pe de altă parte, se remarcă știința cu care actorul modifică traiectoria personajului atunci când, jignit de necinstea fiicei, devine necruțător și nemilos, ieșind din bălăceala zoioasă în care se scălda.

Inocenta Hero Anca Dumitra se supune mașinațiilor tatălui interesat să intre în grațiile mai-marelui zilei. Împinsă în brațele dezmățatului Don Pedro, imaginea purității, întruchipată cu gingășie de actriță, va fi mânjită de zgomotoasele denunțuri ale frustratului Don John. Va rămâne cu siguranță în memoria spectatorului chipul descompus de durere al lui Hero căzută în dizgrația chiar și a tatălui, care, într-un gest de o nemaipomenită cruzime, se debarasează de ea, îndepărtând-o ca pe un obiect, într-o scenă de un sfâșietor tragism. Așa cum am mai spus-o, privirea actriței, înfiptă în ochii martorilor muți din sală, lasă în urmă o dâră de neliniște, dar și de compasiune, de trăire alături/cu. E căprioara rănită, abia mai respirând. E cea care a murit pentru această lume plină de nedreptăți, de ură, de cruzimi nemăsurate, de calomnii, de uneltiri odioase. Să fie oare aceste fulgurări, contemplații ale lumii din care a dispărut durerea și întristarea?

Nota de umanitate din scena dură a tatălui repudiindu-și fiica este adusă de Părintele Francisc, interpretat de Alexandru Bogdan, care reușește să treacă, cu o naturalețe și un firesc absolut, de la Prezentatorul vivace, la sobrietatea omului bisericii, dar și la celelalte personaje; tot ele este și Baltazar și Mesagerul și un polițist. Aparițiile lui conving și demonstrează un cameleonism ieșit din comun.

Margareta Dorinei Chiriac este o diavoliță. Aude intriga pe care Don John o pune la cale și dezvăluie mârșăvia plănuită. Isteață, ea surprinde prin observațiile ironice pe care le face la adresa lui Don Pedro.

O apariție este Bogdan Cotleț în Don John. Îl servește de minune costumul de rocker negru și rău sosit parcă din Bronx, cu privire de drogat și gesturi de răufăcător. El reușește să-și ducă la îndeplinire planul mârșav ajutat de oamenii lui de taină, servitorii Borachio – Dan Rădulescu și Conrada Andrada Corlat. Ei sunt fideli răului slujindu-l și achitându-se exemplar de sarcini, dar numai până în clipa când li se aduce dovada uneltirilor.

Apariții pitorești sunt polițiștii – din nou Alexandru Bogdan și Mihai Niță –, Verges-Aguridă (Șerban Georgevici), Dogberry-Coarnă (Silviu Debu) și Ursula/Grefierul (Antonia Boantă).

Costumele Doinei Levintza sunt ca o a doua piele a personajelor. Modernismul subtil – rochia diafană a miresei Hero, ori cea de nuntă a verișoarei Beatrice – se îmbină cu kitsch-ul; prezentatorul, prototip al moderatorilor din televiziunile de azi, poartă o cămașă foarte viu colorată, în culori țipătoare, de papagal sud-american, tocmai pentru a capta atenția privitorilor. Se remarcă apoi simplitatea prin care se schimbă aspectul unor personaje. De pildă, înfățișarea lui Benedick se transformă printr-o trăsătură… de creion. Dacă la început acesta poartă o barbă impunătoare, frumos desenată, după ce cade în capcana dragostei, barba dispare, lăsând o față de copilandru căzut în iubire. Și exemplele pot continua. Bărbații distribuiți sunt înveșmântați în costume ”la zi”, cu pantaloni urmând foarte de aproape linia piciorului și sacouri strâmte, scurte, parcă intrate la apă. (Să vină, oare, această modă, din dorința de a minimaliza masculinitatea? De a-i face pe tineri să semene tot mai mult cu niște fetițe răzgâiate, fără un sex definit încă?).

Muzica live a lui Raul Kusak precum și intervențiile directe în spectacol ale muzicianului dar și coregrafia lui Ștefan Lupu întregesc atmosfera și constituie contrapuncte comice în economia spectacolului.

Să fie trădat, oare, Shakespeare prin această adaptare (nepermis de liberă) operată de Andrei Șerban și Daniela Dima? Din contră. Este rarissimă o mai mare devoțiune pentru marele Will și pentru demonstrarea ideii că nimicul înseamnă (și) cuvântul devenit zgomot. Andrei Șerban și Daniela Dima ne pun oglinda în față și ne ajută să trecem mai ușor peste griji, probleme, gânduri cotidiene, care ne asaltează, îngroapă, macină sufletele. Ei ne-au chemat la teatru ca să ne deschidem inimile, să privim la frământările altora, care seamănă teribil cu ale noastre. Că doar sunt oameni din aceeași plămadă.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.