”Rita Pavone și alunele din Rastatt” de Letiția Vladislav

363
Letiția Vladislav exil diaspora amintiri leviathan.ro
Grafică de Costin Tuchilă

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roCândva, a venit și ziua plecării din Nürnberg. Un autobuz modern, care nu era nici pe departe ca ruginiturile cu care ne obișnuiserăm, în care urcam. După ce șoferul ieși pe autostradă, mi-am adus aminte de perioada în care mergeam acasă de la Internat și mai ales iarna când, imediat după Uroi, înceta să mai pufăie. Urmau înjurături dureroase, una mai sângeroasă ca alta, se înnopta repede, alte curse nu treceau pe-acolo, deci se putea uza un vocabular din ce în ce mai colorat, unde intrau toți sfinții, biserica, comunismul și rușii, ba chiar și americanii, dacă zece bărbați, mecanici la CFR, aplecați peste motor, nu reușeau să urnească rabla din loc. ”Pe jos, fraților!”, comanda unul, iar noi coboram toți în zăpada pufoasă și, fără prea multe vorbe, o luam încetișor spre casă. La Rapolt rămâneau cei mai mulți. La Bobâlna câțiva. Iar în amărâtul nostru de sat n-ar fi coborât nimeni în afară de mine. O luam pe Su Boca, de data asta fără lămpaș, atentă la Steni și la pruniștile acoperite cu zăpadă. Nu puteam merge repede, ninsese mult și nimeni nu curăța Drumul Țării. În straiță aveam cartea de geografie, un caiet și noile fotografii de artiști din colecția mea, cumpărate cu banii câștigați de mine. Tăiam lemne și căram apă la două case din Biscaria. Bătrânii mă plăteau de fiecare dată. Uneori, mergeam să văd un film, dacă era mama unui coleg la intrare și nu-mi cerea să mă legitimez cu buletinul. Alteori, îmi cumpăram un artist, costa un leu, iar eu aveam zece, spre mândria mea. Și, dacă nu mai erau artiști de vânzare, ultima fiind Rita Pavone, fugeam în pauză, chiar dacă era interzis, să-mi cumpăr un covrig cu sare și cașcaval topit peste el. O dată, alergând ca o rachetă de frica domnului Hanesch, pedagogul internatului de băieți, care mai urmărea în pauza mare să nu ieșim din curtea școlii, m-am ciocnit cu domnul Mohonea așa de tare că a patinat câțiva metri în fața mea, cu catalogul în mână. El nu m-a recunoscut, dar eu, cu teama de Cel ce le vede pe toate, m-am destăinuit pedagogei noastre, domnișoara Miorița, și am avut o grămadă de necazuri cu directorul liceului și cu tatăl meu, mai ales că bătrânul Mohonea fusese la Spitalul CFR-ului să-și panseze capul julit. Mie îmi era drag domnul Mohonea, pentru că îmi uita numele și de fiecare dată când mă vedea în pauza mare, așa de mărunțică și neajutorată, mă mângîia pe cap și mă întreba cum mă cheamă.

– Letiția, ziceam, ca o pisică ce era gata-gata să toarcă, Letiția.

– Bucurie, zicea, Bucurie…

Latină nu știam, eram prea nouă în liceu, așa că îmi ”desenasem” în cap că sunt ”amintirea” lui specială. Nu îmi era frică de nimeni pe drum. O straiță cu o carte de geografie nu era deloc atrăgătoare pentru niște hoți. Ce să fi facut corturarii cu geografia patriei? Artiștii mei erau de râsul lumii, în vremea nylonului și-a zborului pe lună. Iar dacă le mai spuneam și cine sunt și unde stau, mi-ar fi dat și un leu, cum prezicea tata, numai ca să scape de mine, pentru că vorbeam prea mult. Mie îmi era frică de lupii flămânzi care coborau din păduri, nu ca să mă atace pe mine, ci oile de la stână. Eu eram cea mai nefericită opțiune, dacă ciobanii și câinii lor ar fi alungat haita. Nu cred că se săturau cu mine, dar puteam fi aperitivul pe drumul spre masa festivă. Pe Gâț l-ar fi putut mânca, era tare bine hrănit, numai că el avea o pușcă de vânătoare. Cu ea ne împușcase câinele care scăpase din lanț. Mai erau și strigoii, ce puteau face mult rău, zicea maică-mea, dacă erau dezamăgiți de ce întâlniseră între biserica de pe Hulă și casele de unde plecaseră spre cimitir. Iar pe maică-mea o credeam sută la sută, ea avea relațiile ei cu Scriptura și făcătorii de minuni, plus că torcea împreună cu nana Versavia și asta știa cu precizie cine avea ”coadă” în sat. Cum eram prea slabă pentru hrana lupilor, corturarii nu puteau începe nimic cu bogăția straiței mele, n-aveam coadă, nici măcar o pată cenușie, care putea însemna că fusesem strigoi într-o altă viață, mergeam curajoasă până în fața porții. Întuneric. Toți dormeau. Tata crăpa șolocatul*), așa, de două degete, și cum nu mă putea vedea, îl închidea la loc. Loveam din nou poarta cu bocancii. Eram udă și înghețată. Șolocatul se deschidea destul, ca cineva să poată vedea strada.

– N-am țigări, zbiera tata, du-te acasă, Gheorghe…

– Sunt eu, miorlăiam cu o jale de mine de nedescris, dă-mi drumul…

Urma o vânzoleală nebună, se treziseră și frații.

– Este miezul nopții, țipa mama, de unde vii la ora asta?

– De pe lună, răspundeam obraznic, s-a stricat cursa la Uroi și am venit pe jos.

– De ce nu te-ai întors la Internat… era mai aproape.

– Pentru că mie îmi este frică să umblu noaptea prin Biscaria, singură.

Povestea se repeta de câteva ori pe an, aceleași întrebări, aceleași răspunsuri. Drama familiară o acompania cu credință de fiecare dată. De parcă eu eram vinovată că rabla aia a lui Schmidt înceta să pufăie după ce urca Dealul Uroiului.

Autobuzul ăsta nemțesc nu știa să pufăie, nu-ți rupea oasele, pentru că nu erau gropi pe stradă, scaunele erau curate și pufoase, ba mai mult, aveau în față, chiar peste capul șoferului, un radio și tot drumul până la Rastatt am putut asculta folclorul patriei noi, pentru că acum aveam din nou o patrie. Copiii erau încântați, noi ne ascundeam oboseala, prea legănați și cocoloșiți eram pe scaunele noastre, că am fi putut dormi tot drumul. Păduri de șes, dealuri, păduri de munte, verzi de te dureau ochii. O pauză de cafea, unde era un restaurant adevărat și un WC curat ca o farmacie.

Nu credeam că mă pot bucura de un WC, am spus, însă… mă bucur.

Poate am avut noroc, poate ruta era mai specială, cine știe, ani mai târziu, în drumul spre Spania, am descoperit alte locuri, nu așa de picobello, însă departe de tot ce știam noi, cei de dincolo. Spre seară am ajuns într-un alt fel de lagăr, ceva mai aerisit, erau numai trei familii, într-o casă frumoasă, cu paturi adevărate, unde nu se mai cățărau copiii pe scări. Nimeni nu te informa nimic. Ți se spunea unde vei merge și ce vei face a doua zi, erai interogat pe cinste și trebuia să semnezi atâtea hârtii, de care habar n-aveai, pentru că nu veniseși pregătit, ca alții, semnai și semnai, cu groază, la un moment dat.

– Ăștia ne trimit în Siberia, glumea bărbatul meu, după ce mâzgălise un registru întreg, îți jur, habar n-am ce am semnat.

Cum eram cam la capătul orașului, am descoperit că ne putem plimba printr-o pădurice de aluni. Până la sârma ce ne bloca drumul. Niște localnici, culegători de alune, ne-au spus că este zonă de frontieră. Aceeași pădure, aceiași aluni, mai departe, Franța. A fost prima dată în viața mea când am mâncat alune direct din copac. Parcă eram veveriță. Îmi umplusem buzunarele și, așezată pe marginea drumului, cu o piatră în mână, spărgeam alune și le împărțeam copiilor. Parcă eram și eu un copil, așa mă bucuram de pădure, de culoarea frunzelor, de ciripitul păsărilor și de liniștea din jur. Poate granița era destul de departe, nu știu, însă nu am văzut pe nimeni înarmat pe-acolo.

– Rămânem aici, au decretat amândoi copiii, este bine, avem mâncare și pădure…

N-am rămas. Viața avea alte planuri.

Murcia, Spania

________

*) șolocát, șolocáturi, s.n. (regionalism), oblon

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Vezi și: Letiția Vladislav: ”Duc țara în mine, ca pe o a doua inimă” – articol de Pușa Roth la rubrica România celor 100 de ani văzută din diaspora

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.