”Salonul cu hamac” de Letiția Vladislav

35
letitia vladislav proza diaspora

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roAjunsese devreme la stația de autobuz. Era miercuri, sărbătoare și ea uitase total că în ”zilele sfinte” nu circula niciun autobuz spre orășelul îndepărtat de la marginea junglei. Era o căldură umedă, insuportabilă, plin de moschitos ce-ți sugeau sângele fără milă, de muște grase care nu aveau altă treabă decât să plonjeze printre oameni, într-o sală de așteptare deschisă și o hărmălaie groaznică. Parcă începuseră toți să converseze în același moment. Aveai impresia că se cunoșteau, țipau familiar, conversau și mai familiar, se băteau pe spate ca frații, se pupau ca cei mai buni prieteni. În avion dormise prost. Fusese o furtună teribilă și avionul se balansa ca o jucărie. Băuse împreună cu un profesor italian două sticluțe de vin roșu, cam o jumătate de litru, sperând că le trece frica și, odată adormiți, nu se vor trezi până la aterizare.

– Știi să înoți?, o întrebase italianul, nu de alta, dar poate aterizăm pe apă…

– Știu, dar azi nu am chef să mor.

Trecuse de miezul nopții, deci era Azi.

– Ce-ai face dacă?…

– Murim repede, mai repede decât numeri pînă la zece, a răspuns, nu fac nimic, accept că mă ia dracu’ direct peste Fernando de Noronha…

N-au murit, avionul a rezistat grindinei ce pocnea groaznic în acoperiș, dar nici n-a dormit. Nu-i ieșeau din cap vorbele italianului. Când nu mai știi încotro și chemi moartea, își putea imagina că ar muri cu drag deasupra pământului. Scurt și fără lacrimi. Ai fost și nu mai ești. Ceilalți se vor certa pentru moștenire, vor plânge de ochii lumii, pentru că nu se face să nu dai câteva lacrimi, ori vor plânge că se vor gândi că, după ce te-au sigilat, le vine lor rândul, apoi te vor uita repede de tot, pentru că în societatea asta modernă nu se poartă doliu nici măcar în suflet. Se consolase cu autobuzul. Opt ore și două pauze. Un alt plan nu putea vrăji bătând din palme. Căută cu ochii un WC prin apropiere. Ghișee închise, două funcționau, chioșcuri închise, o scară metalică imensă ce ducea la etajele superioare, mai mult nimic. Liftul nu funcționa, nu funcționase nici anul trecut pe vremea asta, când Jair stătea rezemat de scară, cu un buchet imens de flori în brațe, frumos ca o poveste, iar ea, îndrăgostită ca o nebună, îi căzuse în brațe și nu-l mai lăsa nici măcar să respire. WC-ul era la etajul doi. Imposibil să urce scările cu două valize grele. Le trase după ea pînă la casa de bilete și întrebă casiera dacă poate lăsa valizele undeva, chiar cu ea, la poarta deschisă din cauza căldurii. Nu le putea lăsa.

– Doamne, zise, evident epuizată, după ce plăti un bilet până la ultima stație, jumătatea drumului, cam o sută de kilometri distanță de orășel, pe la străini se poate… vreau la WC…

– Îmi pare rău, răspunse femeia, întinzându-i biletul, WC-ul este la etajul doi, vedeți scările alea mari de metal, zise, apoi o privi direct în ochi și începu să râdă, arătați prost, zise, tare, tare prost, de parcă aștepta să o vadă cum face pe ea, în străinătate o fi, cum ziceți, eu n-am fost mai departe de Guaruja, nu uitați, aici sunteți pe alt continent…

Luă biletul și-i întoarse spatele. Nu avea niciun rost să înceapă o discuție cu femeia de la ghișeu, pentru că ar fi pierdut glorios meciul. Ea, nu femeia. Trase valizele lângă un scaun și așteptă ca cei doi bărbați așezați în fața ei să termine de vorbit, apoi, cu o voce cât se poate de umilă îi întrebă unde merg, așa, ca să intre în discuție.

– Nicăieri, răspunse unul, așteptăm să se deschidă chioșcul și să ne bem cafeaua.

– Vă rog, zise, puteți avea grijă de valizele mele… nu durează decât cinci minute, vreau la WC, zise, este sus și nu pot urca cu atâta greutate… liftul nu merge.

Simți că amețește de oboseală. Se rezemă de scaun și împinse cu piciorul una din valize spre mijlocul culuarului.

– …dacă sunteți așa de buni, zise, vă invit eu la cafea, sunt obosită rău…

– Mergeți liniștită, răspunse același bărbat, avem grijă.

Oboseala și căldura puternică o amețeau. Urcă treptele cu greu și le coborî și mai greu. Avea impresia că n-o mai ajută picioarele și se va rostogoli două etaje în jos, ca o minge. Se opri de câteva ori, apoi aproape tremurând coborî treaptă cu treaptă până în fața scaunului unde o așteptau valizele. Văzu că cei doi bărbați nu sunt singuri. Cu spatele la ea mai erau trei polițiști și, după gesturile lor, se discuta ceva serios, ce nu se putea rezolva acolo.

– Vă mulțumesc, le zise celor doi, mi-ați salvat viața și valizele.

– Salvat, se băgă unul din polițiști în discuție, ăștia v-au salvat?

– Da, răspunse, le-am lăsat valizele în grijă, să pot merge la WC.

Unul din polițiști scria ceva într-un carnet.

– Ăștia au intrarea interzisă în autogară, zise polițistul.

– De ce?

– Pentru că sunt hoți condamnați. Vin aici să fure.

Cei doi nu ziceau nimic. Se uitau la ea atât de normal că i-ar fi fost rușine să-i acuze de ceva. Începu să râdă.

– Și voi, îi întrebă râzând, de ce nu vă apărați, acum că aveți o gringa lângă voi?

– Doamnă, zise cel mai bătrîn, nu putem zice nimic… au dreptate, suntem hoți.

I se făcu din nou rău. Se așeză pe scaun și trase cu putere aer în piept. Chioșcul se deschisese și lumea stătea la coadă pentru o cafea, poate niște biscuiți și renumita pao de queijo, pâinea de brânză. Mirosea toată autogara. Cel mai tânăr se repezi în fața cozii, cu polițistul după el, gesticulând și arătând spre ea, apoi se întoarse cu un pahar de apă.

– Bea, gringa, zise, ești așa de palidă… poate este de la căldură…

Polițistul își terminase cu greu romanul. Scria ca un nebun.

– Trebuie să ieșiți afară din autogară, le zise, chiar acum!

Bău toată apa și se simți mai bine. Se gândi cum să le mulțumea-că hoților și nu găsea niciun cuvânt.

– Domnule, îi zise polițistului, azi n-au furat nimic…

– …pentru că am venit noi, o întrerupse, polițistul.

– Se poate, zise, vă rog permiteți-mi să-i invit la o cafea… cumva trebuie să le arăt recunoștința, zise, valizele sunt întregi, eu am fost la WC și pot călători mai departe mulțumită, până la urmă tot răul a fost spre bine…

– Sunt cu ochii pe voi, zise polițistul, fără să o bage în seamă, în societatea lor una ca ea nu bea cafea cu vagabonzii, se simte o clasă mai sus și nici nu le ia apărarea în fața ordinii și legii, gunoiul este gunoi și trebuie înlăturat, o cafea și afară!

– De ce nu m-ați furat?, i-a întrebat, după ce-au comandat cafelele și pâinea, puteați pleca cu valizele …

– Îți spun eu de ce, zise cel bătrân, pentru că niciodată nu ne-a arătat nimeni că are încredere în noi. Și vine gringa, ne lasă tot ce are în brațe, pleacă la WC și ne invită la cafea. Cu încredere. Ori ești cel mai naiv suflet de pe planetă, ori ești îngerul ce ne-a fost dat să-l întâlnim în autogara asta.

– Nici eu nu te-aș fi putut fura, zise celălalt, mi-ar fi fost rușinat s-o fac.

– De ce furați?

– De foame. Avem copii. N-avem de lucru.

Tăcu. Se gândi la ea, la atâtea nenorociri prin care trecuse. Ce-ar fi făcut dacă nu ar mai fi avut un ban pe masă și niște copii flămânzi? Ajutorul social, hoția, prostituția? Ori cel mai mizerabil loc de muncă și un mic salariu la sfîrșitul lunii? Greu să-i acuzi pe alții, dacă nu ai fost niciodată în pielea lor.

– Vă înțeleg, zise, poate aș fi făcut la fel, nu știu, poate…

– I-au dus cele două valize la autobuzul ce aștepta, au ajutat-o să urce, au vorbit cu șoferul să-i caute un taxi la coborâre, apoi au plecat spre poarta de ieșire și s-au pierdut printre mașinile parcate. Polițiștii îi așteptaseră la ieșire, dar i-au lăsat în pace.  Afară ploua cu găleata. Între roțile autobuzului se făceau clăbuci.

– Plouă de azi-noapte, zise șoferul, două sute de kilometri mai jos, cam pe-aproape de orășelul unde mergeți, s-a rupt un deal și a căzut în mare… cu toate casele…

– Doamne ferește, zise, când?

– Azi-noapte. Oamenii au tăiat pădurea, plouă mult și apa ia totul cu ea. Șoseaua este blocată. Mai curge nămol și cad pietre peste tot.

Ocupase locul din față. Erau numai cinci oameni în autobuz. Parcă ghicindu-i gândurile, șoferul îi spuse că în zilele de sărbători lumea rămâne acasă. Ieșiră din autogară. Se uită cu atenție afară, poate, poate îi vede pe cei doi, dar îi înghițise pământul. Erau aproape afară din oraș. Treceau prin cartierele sărace, Favelas, unde se vindeau suflete și droguri, se împușcau între ei pe stradă, se bea și se făceau copii pentru străzile Sampei în ritm de samba. Șoferul opri în fața unui chioșc, claxonă de câteva ori, până veni o femeie cu un termos de cafea.

– Aici va fi ultima oprire prin Favela, zise, este periculos, ne pot ataca.

Plăti și închise ușa.

– O sun înainte, zise, are două termosuri, i le-am dat să-mi facă niște cafea pentru călători, iar cu banii își cumpără pâine.

Femeie intrase deja în chioșc. Claxonă din nou, ca rămas bun și porni motorul. Era neliniștit. Femeia îl informase că auzise vorbindu-se despre două atacuri pe ruta asta.

– Uneori vin în grupuri, zise, și blochează drumul. Golesc autobuzele și nu poți face nimic. Sunt înarmați.

– Mie mi-ar fi frică să trăiesc aici.

Șoferul deschise radioul. O muzică siropoasă, dragoste și iar dragoste, ea îl părăsește, el suferă. Închise ochii și adormi cu capul rezemat de fereastră. Visă că este în orășelul ascuns între mare și Serra și că nu-l găsea pe Jair în niciun loc. Parcă intrase în pământ. În grădina Leninhei era o grămadă de lume, gauchos, făceau grătar și beau bere, fetele Leninhei își arătau bicicletele noi, cineva îi spusese, chiar în fața benzinăriei, că Jair n-o mai vrea și că are alta, una de ciocolată și pe sus și pe jos, un adevărat coșmar. Deschise ochii speriată. Era soare.

– Ați dormit ceva, zise șoferul, v-a copleșit oboseala.

– Da, zise, am dormit și am visat urât. Sper să n-am surprize.

– Oh, râse el, a fost numai un vis.

Pe dreapta apăru o casă și un loc de parcare. Tot drumul nu văzuse un acoperiș. Mergeau prin Foresta tropical, jungla lor de toate zilele.

– Facem o pauză aici, zise șoferul, este un punct de poliție.

– În mijlocul junglei?

– Uneori suntem atacați și aici, răspunse. De poliție au ceva respect. Dragii mei, se adresă celorlalți cinci, aici facem o pauză.

Coborâră pe bucata asfaltată. Din nou WC-ul. Se gândi că vor intra toți în pădure. Nu era ca acasă. Copacii înalți, liane peste tot, unele bătrâne și groase că semănau cu șerpii, o vegetație ce avea privilegiul de a rămâne verde, țipau păsări în spatele casei, iar la intrare creștea o mare de flori roșii. Se opri și privi Serra. Sus de tot era ceață, nu putea vedea vârful munților. Dar pe la mijloc dansau sute de jacarandas în bătaia soarelui. Verde adânc, lila, roza, alb, roșu.

– Rainforest, zise unul, eu nu mai plec de aici!

Ceilalți au început să râdă. Era un fel de junglă densă, cu abisuri necunoscute, unde ea nu ar fi intrat de bunăvoie.

– Nu intrați în pădure, zise șoferul, este plină de șerpi. Bineînțeles, veninoși. Intrați în casă. Poliția are un WC pentru oaspeți. Și apă. Unul dintre călători, un francez, mergea ca și ea în orășelul de la marginea junglei. Băiatul lui fugise cu trei ani în urmă de-acasă și îi scrisese că lucrează într-un bar. Se gîndea că poate îl va convinge să se întoarcă acasă. Când au ajuns la autogară se amestecase ziua cu noaptea. Nu era nimic pe-acolo. Pustiu. Nici măcar un chioșc. Îi era sete. Șoferul îi lăsă valizele pe trotuar și după ce chemă un taxi pentru ei, închise autobuzul și plecă spre casele înșirate ca niște mărgele de-a lungul străzii. Noaptea a căzut ca o cortină neagră peste ei. În câteva minute cerul și-a pierdut culoarea, soarele a fost înghițit de Serra, totul era negru. Ploua din nou când au ajuns în piața orășelului. Nu putea rămâne în ploaie și nici nu putea trage după ea cele două valize grele peste pietrele străzii ce ducea spre hotel. În centrul vechi nu puteau intra mașini. Băiatul francezului a găsit pe cineva dispus să o ajute. Pentru bani. Ea o valiză, el alta. În fața hotelului l-a plătit și el a rupt-o la fugă spre piață. Ploaia era caldă. Nu se mai simțea obosită. Ferestrele salonului erau deschise. Un hamac dublu, în stânga, sub scară, în care se lungise Jair, iar în jurul lui stăteau Antonio, servitorul și doi bărbați necunoscuți ei. Conversau. Intră în grădină pe poarta din spate. Nu dorea, încă, s-o vadă nimeni. Numai Rafael știa că vine, dar nu știa când. Nu-l sunase din Sampa. Iar el nu o trăda. Era corupt. Pentru un cadou din Europa făcea orice. De data asta îi cumpărase un casetofon pentru mașină. Fără să facă cel mai mic zgomot, lăsă valizele pe iarbă și se opri ascultându-i.

– Chiar divorțezi?, îl auzi pe unul întrebând.

– Absolut, răspunse Jair, îmi plac mai mult femeile noastre.

– Clar, zise altul, ale noastre sunt speciale, eu am stat cu una din Norvegia un an de zile, zise, ce credeți, era un ghețar, muncă, muncă, muncă și zero în pat, mirosea a pește, vă jur, cum vedeți toți, sunt din nou aici. Ale noastre se spală din oră în oră.

– Asta pentru că nu lucrează, zise Antonio.

– Tu taci din gură, strigară ceilalți în cor, nu lucrează, dar sunt active în pat…

– Acolo totu-i rece, zise Jair, îngheți când ieși afară, ești congelat în pat, nici să dormi nu poți, la șase sună deșteptătorul.

Un hohot de râs ca la carnaval.

– Deci ești hotărât s-o lași, întrebă un altul, nu te mai întorci?

Erau toți cu spatele la ea. Intră încet și se opri la un metru de ei. Tema continua. Jair nu se mai întoarce. Jair vrea căldură. Și sex. Lui Jair i-a înghețat sufletul prin străini. Erau melancolici. Să-i vină rău.

– Bine v-am găsit, zise, Jair, iubitule, dă-mi te rog cererea de divorț, azi este ziua mea de naștere, o semnez și plec, poți rămâne cu valizele, sunt pline de cadouri, venisem să rămân, zise, dar acum am așa o poftă nebună să plec…

Vorbea cu o repeziciune uluitoare, temându-se să nu lase nimic nespus.

– …când te-am sunat acum opt ore și ceva eram în Sampa, zise, doream să te surprind, azi împlinesc patruzeci de ani, doream să fiu cu tine, zise, eu și tu, undeva pe malul mării cu un pahar de ceva în față… dă-mi blestemata aia de hârtie s-o semnez și plec, nu vreau să îngheți din nou, mai ales că plouă, pricepi, eu te iubesc și vreau să fii fericit, zise, poate nu te-ai întrebat niciodată cum mă simt eu, sunt fericită sau nu…

Începu să țipe. Era clar că nu se mai putea controla.

– …pentru o vreme am fost, zise, apoi nu, lupt pentru această fericire pierdută, sunt obosită, tânără, nu mai are rost să fac copii la anii mei, sunt tânără și bătrână în același timp, mor de gelozie când mă gândesc la femeile voastre, mor, pricepi, iepe de rasă, pentru că știu că niciodată, mă auzi, niciodată n-am să pot fi ca ele…

Liniște. Cei trei au ieșit, fără un cuvânt, pe ușa din față. Hotelul era pustiu. Din cauza ploii nu veniseră turiștii. Jair aproape căzuse din hamac. Stătea în fața ei cu gura deschisă ca un pește fără apă.

– Eu, încercă să bolborosească ceva, eu…

– Vreau să dorm, Jair, zise, fără tine, sunt obosită. Dă-mi o cameră, te rog.

Ploaia izbea ferestrele. Antonio îi duse cele două valize în camera ce da spre grădină. Stinse lumina și se întinse îmbrăcată în pat. Auzi cum Jair îi telefonă Leninhei, anunțându-i vizita cumnatei, cum Nadja, fosta iubită, intră în salon cântând și cum ieși câteva minute mai târziu ca un taifun tropical.

– Filho da puta, strigă, în mijlocul ploii, o să-mi plătești umilința asta !

Auzi cum Jair îl întrebă pe Antonio dacă știe cum va ieși din încurcătura asta și râsul copilăresc al negrului. Apoi auzi numai răpăitul ploii și bătăile inimii. Ca o toacă umedă într-o bucată de lemn. Mirosea a mare și a flori. Era liniștită.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.