Mawlid al-Nabī sau Mevlid-i Nebî este sărbătoarea nașterii Profetului Muhammad, comemorată anual, în tradiția islamică, în luna Rabīʿ al-Awwal, cea de-a treia lună a calendarului islamic. Deși data exactă a nașterii Profetului constituie un subiect de discuție în sursele tradiționale, data de 12 Rabīʿ al-Awwal s-a impus în numeroase comunități musulmane drept ziua consacrată celebrării Mawlid-ului. În cele ce urmează, ne propunem să prezentăm succint originea și evoluția istorică a celebrării Mawlid-ului, formele pe care această celebrare le-a dobândit în lumea islamică, precum și semnificațiile sale religioase și spirituale.
Potrivit relatărilor consemnate în cea mai veche hagiografie a Profetului Muhammad, Sīrat Rasūl Allāh (Viața Trimisului lui Dumnezeu), atribuită lui Muḥammad ibn Isḥāq (d. 767), Profetul s-ar fi născut într-o zi de luni, la data de 12 Rabīʿ al-Awwal, în ʿĀm al-Fīl („Anul Elefantului”), denumirea sub care anul nașterii sale era cunoscut în tradiția arabă. Acest an este plasat, în mod convențional, în jurul anilor 570–571 d.Hr.
Faptul că Profetul s-a născut într-o zi de luni este susținut și de ḥadīth-uri. Într-o relatare transmisă în Ṣaḥīḥ Muslim, atunci când a fost întrebat despre postul săptămânal din ziua de luni, Profetul Muhammad a răspuns că aceasta este ziua în care s-a născut și ziua în care i-a fost trimisă revelația. Relatarea confirmă, prin urmare, asocierea zilei de luni cu nașterea sa, fără a preciza însă data din luna Rabīʿ al-Awwal. Data de 12 Rabīʿ al-Awwal este una dintre datele tradiționale cel mai frecvent acceptate, dar nu este singura propusă în literatura islamică. Diferite surse au indicat și alte date, printre care 8, 9, 10 sau 17 Rabīʿ al-Awwal, ceea ce face ca data exactă a nașterii Profetului să rămână discutată în literatura de specialitate. Data de 12 are însă cea mai mare greutate.
În tradiția islamică ulterioară, nașterea Profetului Muhammad a fost privită nu doar ca un eveniment biografic, ci ca un moment cu o profundă semnificație pentru istoria religioasă a umanității. Venirea sa în lume este asociată cu manifestarea milei divine, întrucât Coranul îl descrie pe Profet drept „milostivenie pentru lumi” (raḥmatan li-l-ʿālamīn): „Noi nu te-am trimis decât ca milostivenie pentru lumi” (Coran 21:107). În mod similar, în Coran 9:128, Muhammad este caracterizat prin epitetele Raʾūf („plin de bunătate, milostiv”) și Raḥīm („îndurător, milostiv”) față de credincioși.
Această interpretare a rolului profetic a contribuit la asocierea nașterii Profetului Muhammad cu bucuria pentru venirea milei divine în lume. Un exemplu semnificativ îl oferă exegetul sufit Sahl al-Tustarī (d. 896), care, în interpretarea sa a versetului 58 din Sura 10 a Coranului, „Pentru harul lui Dumnezeu și milostivenia Sa, să se bucure, căci acestea sunt mai bune decât ceea ce se strâng”, identifică „milostivenia” (raḥma) cu Profetul Muhammad. În această perspectivă exegetică, nașterea Profetului constituie o manifestare privilegiată a milei divine și, prin urmare, un motiv legitim de bucurie și recunoștință.
Această asociere dintre aducerea-aminte a Profetului, lauda adusă lui Dumnezeu și exprimarea recunoștinței este ilustrată și de o relatare potrivit căreia Profetul Muhammad i-ar fi găsit pe unii dintre companionii săi reuniți și i-ar fi întrebat asupra motivului pentru care se adunaseră. Aceștia i-ar fi răspuns că s-au reunit pentru a-L lăuda pe Dumnezeu, pentru că i-a călăuzit către islam și pentru că l-a trimis pe Profet în mijlocul lor. Întrebați dacă acesta era singurul motiv al întrunirii lor, aceștia au răspuns afirmativ, iar Profetul le-ar fi transmis că Dumnezeu îi laudă înaintea îngerilor pentru adunarea lor. Relatarea, prezentă în culegerea imamului Ahmad Al-Nasa’i (d. 915) a fost ulterior invocată în sprijinul legitimității întrunirilor (majilis) consacrate amintirii și elogierii lui Dumnezeu și a Profetului.
În acest cadru teologic și devoțional, în care Profetul Muhammad este perceput drept manifestare a milei divine pentru întreaga lume (raḥmatan li-l-ʿālamīn), s-a dezvoltat ulterior tradiția celebrării nașterii sale, Mawlid al-Nabī. Practica nu a făcut parte din ritualul religios instituit în timpul vieții Profetului și nici nu a fost celebrată în această formă de prima generație de musulmani. Ea s-a constituit însă și s-a instituționalizat treptat în secolele următoare, dobândind forme diverse în diferitele regiuni ale lumii islamice.
Deși există mărturii privind celebrarea nașterii Profetului încă din perioada dinastiei fatimide din Egipt, în secolele X–XII, forma publică și fastuoasă a Mawlid-ului s-a afirmat cu deosebire în lumea sunnită începând din secolele XII–XIII. Una dintre cele mai importante figuri asociate cu instituționalizarea acestei celebrări este al-Malik al-Muẓaffar Abū Saʿīd Kawkabūrī ibn Zayn al-Dīn (d. 1233), cunoscut în sursele occidentale sub numele de Muẓaffar al-Dīn Gökböri, emirul de origine turcă al orașului Irbil, în nordul Irakului, și unul dintre apropiații sultanului Ṣalāḥ al-Dīn Yūsuf ibn Ayyūb (Saladin) (d. 1193), celebrul conducător musulman care a recucerit Ierusalimul în 1187 și a devenit una dintre principalele figuri ale rezistenței musulmane împotriva cruciaților.
Potrivit surselor medievale, Gökböri ar fi organizat în jurul anului 1207 prima celebrare publică de mare amploare ale Mawlid-ului din lumea sunnită. Evenimentul ar fi fost pregătit sub îndrumarea unor învățați aflați la curtea sa și s-ar fi desfășurat printr-o serie de ceremonii religioase și festive. La celebrare ar fi participat numeroși oameni veniți din alte orașe și regiuni, iar ospățul organizat cu această ocazie ar fi inclus sacrificarea unui număr considerabil de oi și cămile și distribuirea hranei către participanți. Descrierile medievale ale acestor festivități au contribuit la consacrarea lui Gökböri în literatură drept unul dintre principalii promotori ai Mawlid-ului ca manifestare publică și oficială.
Un rol important în această celebrare l-ar fi avut și Abū al-Khaṭṭāb ʿUmar ibn al-Ḥasan Ibn Diḥya (d. 1236), unul dintre învățații aflați în preajma emirului. Acesta a compus pentru Gökböri o lucrare consacrată nașterii Profetului, intitulată al-Tanwīr fī Mawlid al-Bashīr al-Nadhīr, care poate fi tradusă prin Iluminarea prin nașterea Binevestitorului și Prevenitorului.
Din Irbil, tradiția celebrării publice a Mawlid-ului s-a răspândit și a dobândit treptat forme distincte în alte centre ale lumii islamice, în special în Irak, Siria, Egipt și Anatolia. Este important însă de subliniat că nu poate fi vorba despre o simplă răspândire liniară pornind dintr-un singur centru, întrucât celebrările nașterii Profetului au cunoscut evoluții independente și forme diferite în diverse regiuni și perioade. Ceea ce se poate observa începând din secolele XII–XIII este însă transformarea Mawlid-ului într-un eveniment religios public, organizat și susținut de autorități politice.
În spațiul otoman, asemenea celui egiptean mameluc, Mawlid-ul a dobândit în timp un caracter deosebit de bine organizat și ceremonial. Un moment important în această evoluție este domnia sultanului Murad al III-lea (d. 1595), în timpul căruia celebrarea Mawlid-ului a căpătat un statut oficial în cadrul Imperiului Otoman. În anul 1588, autoritățile otomane au instituit celebrarea oficială a zilei de 12 Rabīʿ al-Awwal, cunoscută sub numele de Mevlid Kandili, în calendarul ceremonial imperial, devenind sărbătoare de stat. Astfel, Mawlid-ul a ajuns una dintre principalele ocazii religioase marcate în mod public în Imperiul Otoman, fiind celebrat prin ceremonii la care participau sultanul, membrii curții, armatei, învățații religioși și reprezentanți ai administrației.
Sursele otomane oferă, de altfel, informații bogate cu privire la modul în care era organizat Mevlid-i Nebî: recitarea unor texte dedicate nașterii și virtuților Profetului, în special Vesîletü’n-Necât („Mijlocul mântuirii”) a lui Süleyman Çelebi (d. 1422), predici, recitarea de ṣalawāt (rugi de binecuvântare pentru Profet), iluminarea și decorarea moscheilor și minaretelor, precum și distribuirea de hrană și dulciuri. De la curtea imperială, tradiția s-a extins și s-a consolidat în numeroase provincii ale imperiului, contribuind decisiv la configurarea formelor de celebrare a Mawlid-ului care aveau să devină caracteristice unei mari părți a lumii musulmane, în special în spațiile aflate sub influență otomană.
De-a lungul timpului, celebrarea Mawlid-ului a dat naștere unei bogate literaturi religioase și devoționale, care cuprinde panegirice și poeme dedicate nașterii și vieții Profetului Muhammad. Această tradiție literară s-a dezvoltat în numeroase regiuni musulmane și în mai multe limbi, în primul rând în arabă, persană și turcă, dar și în sindhi, urdu, bengali, malaieză, swahili, fulani, hausa, wolof și în alte limbi asiatice sau africane. Diversitatea acestor texte reflectă răspândirea geografică a tradiției Mawlid-ului și modul în care aceasta a fost integrată în diferite culturi musulmane.
În privința statutului său religios, majoritatea învățaților musulmani au considerat celebrarea Mawlid-ului ca fiind legitimă și meritorie, deși au existat și continuă să existe opinii divergente. O minoritate de teologi, în special reprezentanții unor curente reformiste moderne, precum mișcarea wahhabită din Arabia Saudită, au privit cu reținere această practică și au considerat-o o bid’ah, adică o inovație religioasă, argumentând că ea nu a fost practicată de Profetul Muhammad și de primele generații de musulmani. În replică, învățatii care fac apologia Mawlid-ului sunt de părere că nu exista nicio dovadă care să demonstreze că asemenea practici sunt contrare islamului, chiar dacă nu au existat în secolul al VII-lea. Din acest motiv, legitimitatea Mawlid-ului continuă să facă obiectul unor dezbateri teologice în lumea musulmană contemporană. În majoritatea societăților musulmane însă, Mawlid-ul este recunoscut și celebrat ca a treia cea mai mare sărbătoare după Sărbătoarea încheierii postului din luna Ramadan și Sărbătoarea Sacrificiului, în multe țari fiind zi liberă de la stat. Manifestările dedicate acestei sărbători includ recitări din Coran, rugăciuni, predici, adunări religioase și recitarea unor poeme consacrate vieții Profetului. Printre cele mai cunoscute texte se numără Al-Burdah al lui Al-Būṣīrī (d. 1294), una dintre cele mai celebre opere ale poeziei devoționale islamice, și Mawlid Al-Barzanjī, compus de Jaʿfar al-Barzanjī (d. 1764), probabil cel mai celebru poem dedicat sărbătorii. În unele regiuni, celebrarea este însoțită și de procesiuni publice și alte manifestări colective, prin care comunitățile își exprimă bucuria pentru nașterea Profetului și atașamentul față de acesta.
În concluzie, Mawlid-ul reprezintă nu doar o practică religioasă, ci și un important fenomen cultural și social al lumii musulmane. Deși legitimitatea sa continuă să fie discutată de diferite curente teologice, lunga tradiție a celebrării sale de circa o mie de ani a contribuit la apariția unei literaturi devoționale foarte bogate și la dezvoltarea unor forme diverse de exprimare a iubirii și venerației față de Profetul Muhammad ce fac parte din identitatea tradițională și autentică musulmană.
Bibliografie și lecturi recomandate:
Al-Hasani, Muhammad B. Alawi Al-Maliki, Celebreting the Birth of the Prophet, translated by Rashad Jameer, Hoboken, Imam Ghazali Institute, 2020;
Al-Tustari, Sahl b. Abd Allah, Tafsir Al-Tustari, translated by Annabel Keeler and Ali Keeler, Amman, Royal Aal-Bayt Institute for Islamic Thought, 2011;
Howard, Douglas A., O istorie a Imperiului Otoman, traducere de Irina Vainovski-Mihai și Adina Avramescu, Iași; București, Editura Polirom, 2021;
Katz, Marion Holmes, The Birth of the Prophet Muhammad: Devotional Piety in Sunni Islam, London; New York, Routledge, 2007;
Schimmel, Annemarie, Islam. An Introduction, New York, State University of New York Press, 1992.
