Ne aflăm în luna lui Cuptor, în mijloc de vară și gândul se pregătește să călătorească peste mări și țări, că, deh!, a venit vremea concediilor și a vacanțelor școlare. Chiar m-am gândit, printre altele, să-mi iau un concediu… literar și să fac o pauză estivală și cu Decupajele la subțioară să mă las dusă de valurile gândurilor, încotro vor ele. Și așa, în străfundurile gândurilor de ducă, mă pregătesc să fac călătorii în lung și-n lat, prin amintirile mele, să-mi redeschid valizele cu toate întâmplările vieții adunate, acolo, de-a lungul anilor. Bucuria călătoriilor mi-a rămas, bineînțeles, înrădăcinată și păstrată în grădina sufletului neîmbătrânit, unde, din când în când, îmi mai încolțește câte un dor de-a merge așa, hai-hui, prin locuri cunoscute sau încă necunoscute mie, unde mă poartă zi și noapte. Trebuie să mă grăbesc și să îngădui neobositelor gânduri și doruri, încă dornice de călătorii, să prindă aripi și să mă zboare acolo unde vor ele. Desigur că undeva stă ascuns dorul vacanțelor de vară, la munte, la mare dar, mai ales, în satul meu natal, Valea Plopului, așezat între văi și dealuri, cu pășuni verzi și păduri umbroase. Într-acolo mi-aș dori, mai mult și mai mult, să mă ducă dorul călătoriei, să ne putem copilări o vreme, împreună. Să ne amintim cum ne petreceam, cu mulți ani în urmă, vacanțele în zilele călduroase și luminoase de vară. Dorul de acasă, de natură, de a mă juca prin curtea casei de la țară, departe de dogoarea asfaltului bucureștean, dorul de iarba verde de-acasă, printre rațele, gâștele, găinile și toate animalele din ogradă care mă ciuguleau și alungau liniștea cu cloncănitul, măcănitul, behăitul și ciripitul lor gălăgios. O lume care a trecut, dar pe care nu am pierdut-o, nu am uitat-o. O păstrez cu grijă, uneori retrăind-o cu o lacrimă de dor în colțul ascuns al ochiului. Nu trăiesc acum trecutul, tânjind după el, prezentul este destul de viu și de solicitant pentru mine, și mă străduiesc să îi fac față cu mult curaj și cu bucuria fiecărei zile pe care o întâmpin dimpreună ce răsăritul de soare… Carpe diem! Doar în odihna de peste zi, anumite clipe ale trecutului îmi mai trec pe sub pleoapele obosite și grăbite să se odihnească, și-apoi se lasă atinse de o nostalgică lacrimă, gata să-mi aline dorul copilăriei. Plâng rar, foarte rar. Doar copilul păstrat în sufletul meu își mai dă în petec și-și dă voie să piardă câte o lacrimă care cade pe obrazul amintirilor din copilărie și al păpușilor cu care ne jucam, fără grija zilei de mâine, luminându-le. Dar eu nu am avut o păpușă adevărată pe care să o țin în brațe. Mama îmi cosea uneori câte o „păpușă”, așa cum știa ea, desena pe pânza strânsă cu multă migală cu acul și ața colorată, și eu îi dădeam un nume. O păstram cu grijă ca să nu se murdărească și să nu se strice, descusându-se la fiecare mișcare mai repezită. Uneori, reușeam să-mi fac și singură când eram la țară, „păpuși” din cocenii de porumb care, după ce erau scuturați de boabele galbene poposeau, aruncați de mâinile femeilor venite la clacă, în coșurile de nuiele, dimpreună cu mătasea de porumb și frunzele încă verzi, apoi, lăsate la uscat câteva zile, ajungeau în flacăra mistuitoare a focului sobei din bucătărie. Dintr-un asemenea cocean scuturat de auriul galben al boabelor și salvat de mine de para focului îmi făceam o păpușă, cu părul unduios și galben al firelor mătăsii de porumb, pe care le adunam în jurul coceanului cu un elastic, sau cu o fundă. Apoi înfășuram trupul golaș al coceanului cu frunzele încă moi, galben-verzui, așa cum știam că sunt înfășurați bebelușii în scutecele lor de mâinile iubitoare ale mamelor. Un timp se lăsa legănată, apoi părul se usca și frunzele la fel. Așa că… de cele mai multe ori ajungeau și ele în flacăra focului nemilos al sobei din bucătărie. Dar coșul de nuiele era plin cu toate cele trebuincioase și o porneam din nou la alcătuirea unei noi păpuși, și-așa aveam foarte multă treabă prin curtea casei din satul meu natal. Într-acolo aș fi dorit să mă ducă gândul și dorul de călătorii în lumea copilăriei și a păpușilor. Dar, de astă dată nu a fost să fie așa…
Ascunsă sub aripa nostalgiei, a aducerilor-aminte și a retrăirilor m-am lăsat purtată de valurile și vânturile amintirilor, ca într-un vis și am poposit, într-o noapte albă a insomniilor, după o zi fierbinte de vară, într-o altă lume a păpușilor, foarte îndepărtată de satul meu natal, încă necunoscută mie…
În căutarea timpului pierdut și dorind să aflu ceva nou despre alte păpuși din lumea largă, după un click inspirat am ajuns în sudul Japoniei, într-un sat, Nagoro, cunoscut ca „Satul păpușilor”, un loc real, parcă desprins dintr-un vis, care ne povestește despre singurătate, amintiri și nevoia de a păstra vie comunitatea. M-am oprit fascinată de povestea satului și a locuitorilor lui, o lume nouă dezvăluită într-un video scurt, dar foarte interesant, care mi-a alungat insomnia, purtându-mă pe ulițele lui aproape lipsite de săteni, dar pline cu păpuși așezate pe bănci, ca și cum ar aștepta ceva, pe cineva, în liniște. Satul Nagoro, așezat între munții umbroși din sudul Japoniei, a rămas încet-încet un sat singuratec, cu doar câțiva locuitori bătrâni, un sat fără copii, fără viață. Numai că Tsukimi Ayano, o femeie cu mult talent la cusut și făurit păpuși, și cu o inimă de mamă iubitoare de copii și de oameni, a avut o idee absolut salvatoare, ca să nu se simtă singuri. A început să umple străzile din nou cu „oameni”, femeia creând păpuși uriașe din hârtie, din pânză, unele chiar în mărime naturală, păpuși care înlocuiau oamenii care-au părăsit satul, fie că s-au dus în alte locuri unde aveau de lucru, fie că muriseră, iar curțile și casele lor au rămas goale. La început, Ayano făcea păpuși care erau folosite de săteni ca „sperietori de ciori”, cum se spune, și-așa încercau să-și salveze roadele pământului, pentru supraviețuire, apoi, pentru fiecare om plecat din sat făcea câte o păpușă pe care o așeza în fața casei părăsite. Încet-încet oamenii au părăsit satul. Școlile nu au mai avut școlari și s-au închis. Acum s-au adunat peste 350 de păpuși așezate fie pe băncile din fața casei, fie pe băncile școlii închise sau în fața cabinetului medical, închis și el sau la margine de drum, ca și cum ar aștepta ceva. Păpușile înlocuiesc oamenii și alungă singurătatea care s-a așternut fără milă printre puținii locuitori rămași. Dar bucuria femeii de a crea asemenea păpuși în mărime naturală pentru a înlocui oamenii care au plecat rând pe rând, a făcut locul atât de cunoscut încât străzile au început să prindă viață. Mulți vizitatori, turiști veniți din toate colțurile lumii, atrași de minunatele păpuși uriașe au alungat singurătatea pentru totdeauna. Nici chiar păpușile nu se mai simt singure, se lasă privite, admirate, fotografiate. Străzile nu mai sunt părăsite, iar păpușile create de Ayano parcă au prins viață și te cheamă să le vezi și să le asculți povestea. Ceea ce am făcut și eu. Am răspuns chemării păpușilor din satul Nagoro, într-o noapte albă, de la sfârșitul unei zile fierbinți de vară, ascultându-le tăcerea…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
