”Sfârșit de noiembrie” de Letiția Vladislav

200
Letitia Vladislav diaspora amintiri comunism proza

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roTot drumul spre casă mi-am simțit corpul ca pe ceva străin lipit de mine. Puteam zbura cu avionul, într-un ceas eram în sânul familiei, asaltată din toate părțile cu întrebări (la câte puteam răspunde sincer?), împroșcată cu relatări (cartierul în care locuiam era un mic Harlem comunist) și declarații de dragoste (”mi-ai lipsit, Schatz” și altele de soiul ăsta, de parcă i-ar fi lipsit o scobitoare sau peria de haine). Am ales trenul. Nouă lungi ceasuri în noapte, într-un vagon de clasa a doua (nici cu pile nu capeți un bilet la clasa întâi ori vagonul de dormit, când șeful este plecat la o ședință în capitală și subalternii iau legea punct cu punct și vor un ciubuc mai mare ca prețul scaunului pe care-ți rozi oasele o noapte întreagă), cu un cubanez în fața mea, douăzeci cel mult, un copil cu dolari în buzunarul din dos și picioare lungi de alergător, așa de lungi că și le-a băgat între picioarele mele toată noaptea. Îi simțeam mușchii zvîcnind (ca un animal de pradă) și, de fiecare dată după ce trecea controlorul, întreba dacă stau comod și nu mă deranjază compania unui străin.

– Este în ordine, i-am spus, foarte neprietenos, blestemându-l în gând, până la a doua generație de strămoși, este bien, muchacho, ăsta-i tren de stat, avere națională, nu-mi pot alege singură compania.

– Ești bogată ?

Ochelari nu purta, deci era tâmpit, am concluzionat, dacă nu vede marfa băștinașă, de la cizme la paltonul deja învechit și un pic ros la mâneci.

– Nu cred, i-am răspuns, sincer nu cred să fi fost o singură dată, în viața mea, bogată.

–  Eu sunt.

– Nu știam că în Cuba trăiesc milionari…

Picioarele lui, din ce în ce mai lipite de ale mele, blue jeans, cumpărați la negru în talciocul timișorean, calitate bună, tari ca șmirgălul, cum ar zice Erji, cizme de cowboy, tot marfă imperialistă (cine dracu se gândește la Zafra celor zece milioane, cînd afară ninge bestial de frumos, este noapte neagră de iarnă și trenul te leagănă ca brațele mamei, un vagon mai departe stă ”îngerul păzitor”, seniora Carmela, o matroană solidă din toate punctele de vedere, păzindu-i cele două bagaje pline de cadouri de Crăciun). La mână are o brățară de aur și, după cât de des se șterge la nas, aș putea crede că-mi aruncă ostentativ ispita dracului în ochi (pe Isus l-au trădat pentru niște gălbenei, de ce nu m-ar câștiga și pe mine, asta-i marfă locală, îmi spun, aici au țiganii noștri monopolul).

– Sunt nepotul lui Castro.

Picioarele mele sunt acum la mijloc, schimbarea locurilor mi-a scăpat de sub control și asta mă enervează. Credeam că am toată revoluția în ochi. N-o aveam.

– Mă apeși pe varice, îi spun, rece, cu un aer ce ar fi trebuit să-l înghețe, lasă un pic de spațiu între noi, Don Juan…

– Faci balet, mă întreabă și-mi strânge picioarele ca într-o menghină, ai mușchi frumoși.

Uit de toate și râd, râd ca o nebună, eu și baletul, cel mult în copilărie, când săream garduri la întrecere și mă sprijineam în vârful picioarelor, apoi balurile pe muzica lui Buți baci, da, ăsta balet, nu Lacul Lebedelor la Hulă, doamne ferește-mă, așa ceva nu este pentru temperamentul meu, să tremur ca o epileptică, pe muzica lui Ceaikovski.

– Nu, nu fac balet, îi spun, sughițând de râs la gândul că aș putea avea niște papucei de dansatoare în picioarele mele proletare și rochia aia albă, scurtă, înfoiată ca o parașută, nu, nu sunt născută pentru așa ceva…

– Femeile sunt născute să facă dragoste, spune Castro, trecând din nou zona teritorială, e drept, ceva mai tandru, dar violarea de frontieră rămâne violare, egal dacă este făcută cu hip-hip-ura sau cu patul puștii. Râsul meu suna clar în noaptea și mai clară (precis afară era liniște și ger, de pe fereastă pot vedea cerul, stelele, nu mai ninge, dar totul este alb, păduri, sate, orașe, toate dormind sub povara zăpezii). ”Cerule, mă întreb, dacă toți cubanezii din țară sunt nepoții lui Castro, toți au jeans, cizme cowboy și kilograme de aur la gât, unde este propagada comunistă, iubitul meu Che, pentru care era să fiu dată afară din facultate, pentru că-mi mutasem domiciliul la Ambasada Cubei, dacă n-ar fi murit, aș fi plecat după el pînă la capătul pământului, m-aș fi făcut o guerillera și n-aș fi pierdut nicio revoluție în Sudul Americii. Unii, ca Mihai Iavorski, îl aveau pe Elvis, eu îl aveam pe Che Guevara. Pereții dormitorului meu erau plini de Hemingway și Che și înainte să-i spun lui Daniel noapte bună, mă întrețineam cu el (încă nu murise), Che, singurul bărbat care ar fi citit în mine (gândeam) ca în Biblie și care nu m-ar fi pierdut pentru un oarecare Joseph-Jo, din provincie, asta era, Che și nimeni altul… și Zafra celor zece milioane, acțiune la care mă înscrisesem și eu, dar am fost respinsă din cauza originii Ferdinandului, incompatibilă cu morala comunistă.

– Te-aș dezamăgi, îi spun, las-o moartă…

Și nu știu de ce, încep să-i povestesc despre cabana din Semenic, nopțile cu Jo și tot restul. Pentru Castro nu mai există frontiere, ăsta retrăiește totul cu propria-i fantezie, este numai ochi și urechi, micuțul Don Juan, mai pun ceva de la mine (pariez că aș câștiga un concurs de minciuni în acest moment).

– …și când ne iubeam, continui, am auzit ursul la ușă, îi spun, pur și simplu era acolo și zgâria la ușă, el gatito, motănașul gol pușcă era în pat și în loc să ne speriem am făcut dragoste mai departe, fantazez, eu și Jo și ursul în fața ușii, puteam muri sub ghearele lui, pricepi, așa că am făcut mai departe, un sentiment nebun, ca și când ai avea un pistol în ceafă…

– Pistol, repetă micuțul  Castro.

Clar, la asta se pricepea, era revoluționar, ce dracu’, ca noi toți, de altfel, ce, nu eram și eu revoluționară când visam cu Che, egal de aceeași parte a baricadei sau cel puțin făceam pe combatanta.

– …pistolul… ce-i cu pistolul, mujer?

– Nu mai avea gloanțe, cariño, niciunul măcar, pentru sinucidere, lămâia era stoarsă și ursul plecase, așa că am adormit pe patul ăla mare ca doi scăpați de la moarte și când ne-am trezit era din nou noapte și totul s-a repetat, continui să mint, ursul, Jo și eu, până când am simțit că mor și atunci am coborît la tren și i-am spus lui Jo adio…

– Madre mia, que mujer…

Aha, acum începe cu adevărat revoluția în Cuba, el gatito toarce, mă străpunge cu ochii lui negri, picioarele sunt sîrmă ghimpată în mușchii mei de balerină (să înnebunești de râs, nu alta), controlorul trecea foarte des pe coridor, nu era pericol de viol.

– Mujer, mi corazon, o avalanșă de cuvinte spaniole mă izbește în piept, m-am îndrăgostit de tine, zice, ești femeia visurilor, minte, trebuie să te am, trebuie.

Trenul și-a încetinit viteza, ne apropiam de un oraș, cerul era înalt și străin, Cuba, cu siguranță interesantă, dar mie nu-mi plăcea trestia de zahăr la micul dejun și nici mirosul de cigarillos în pat.

– N-are rost.

Scoate banii din buzunarul din spate (bănuisem că-i ține acolo), sunt dolari, falși ori nu, tot nu pricepe nimeni în țara asta, nici eu nu mă jucasem după fântână cu hârtiuțele astea, de parcă veneam din Africa și acest conchistador îmi dăruiește mărgele de sticlă, verzuie, ca hârtiile de o sută din poală mea, straniu sentiment să te vinzi între două trenuri pentru un pumn de hîrtii (fetele se vând în fața Intercontinentalului pe săpun Lux și ciorapi de nylon).

– Ia-ți banii, îi spun, n-are rost, bani am și eu…

Vrea să mă ia în Cuba (minciunile astea le-am auzit când eram studentă, Raul, alt Castro de Cuba, pe vremea când așteptam cu sufletul la gură înștiințarea că pot pleca la Zafra să tai trestia de zahăr, undeva aproape de Varadero), ”mujer, aud, fac totul pentru tine, vino cu mine la ambasadă, depunem actele de căsătorie și plecăm acasă, mi-am făcut doctoratul, mă pot întoarce, ah, madre mia, așa ceva nu poți lăsa din mână, guapa… nu credeam că aici sunt asemenea femei, zice, fuego, tu eres un fuego…”

– N-are rost, Castro, îi spun, sunt măritată, am copii și un amant, primul amant din viața mea și dacă treaba merge așa de bine am să deschid un birou, cu acest corp ce aleargă după viață și am să mor ca una putana vieja, zic, așa ca să îl întărât mai tare.

Se luminase de ziuă. Trenul a oprit. Securiștii din compartimentul vecin și-au luat nevestele îmblănite și s-au îndreptat spre ieșire. Precis îi așteptau limuzinele negre cu șoferul la scară. Dallas la Gara de Nord.

– Adios.

Mi-a lăsat un bilet cu o adresă a ambasadei. Coborâse și el. Carmelita era deja pe peron cu bagajele. Era o mulatră.

– Mujer…

– Adios.

Aveam numai o geantă. Am coborât după el.

– Mujer…

M-am făcut că nu-l aud. Am ieșit la tramvai. Ei au luat un taxi. Tramvaiul era gol și mirosea a varză acră și a nespălat. Pe ascuns mi-am mirosit paltonul. Și aici ninsese. La marginea drumului mai era zăpadă. Sfârșit de noiembrie.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.