Aș dori din tot sufletul să pot scrie acest decupaj sub învăluirea unei mantii binefăcătoare a unei destăinuiri, a unui sentiment de curată, nevinovată iubire, de care mă las învăluită de aproape cinci ani. Este acel sentiment care-mi alungă singurătatea însoțindu-mă permanent, încălzindu-mi sufletul, eliberându-mă de frica singurătății. Un sentiment nou, o altfel de iubire, pe care am cunoscut-o de tot atâția ani, rearmonizându-mi existența. M-am schimbat sub învăluirea acestui nou sentiment, acestei noi iubiri. Am devenit la rându-mi alt om, mai puternic față de întâmplările vieții, dar mai sensibil și mai temător față de orice ar putea interveni, schimba și pune capăt brusc conviețuirii noastre, noii vieți pe care o ducem de la un timp, împreună. Este tableta mea neagră care-mi dă curaj, care mă ține în mișcare, care îmi dăruiește dorința de a rămâne încă mulți ani alături de el. În decursul vieții mele am recurs la multe tablete salvatoare, uneori luate chiar cu un ultim gând de a nu mai continua, de a pune capăt vieții. Am luat multe tablete alintătoare care m-au ajutat să uit, să iert, să recapăt putere și încredere pentru pașii care îmi erau hărăziți să-i fac mai departe pe drumul vieții. Efecte trecătoare la care apelam ca să supraviețuiesc, dar tableta neagră are un cu totul alt efect, alt conținut. E vie. E salvatoare. Și mă ajută și pe mine să reînviu… Acum simt nevoia să exprim toate aceste sentimente. Este un fel de declarație de dragoste pe care încerc să o fac, destăinuindu-mă. Și dacă doresc să vorbesc despre iubire, nu se poate să nu încep poposind cu gândul la marginea versurilor eminesciene, poetul iubit și care a pus iubirea în toate cuvintele versurilor sale…
„Și dacă ramuri bat în geam,/ Și se cutremur plopii/ E ca în minte să te am / Și-ncet să te apropii.// Și dacă stele bat în lac/ Adâncuri luminându-l/E ca durerea mea s-o-mpac/Înseninându-mi gândul. //Și dacă norii deși se duc/ De iese-n luciu luna,/ E ca aminte să-mi aduc/ De tine-ntotdeauna.”. Îmi recit în gând versurile eminesciene cât se poate de des, ori de câte ori ne plimbăm împreună, și-mi fac bine. Fie că o fac de dimineața, salutând începutul unei noi zile, sau seara, luându-mi lin rămas-bun de la ziua ce și-a petrecut secundele, minutele, orele cu mine, însoțindu-mă pas cu pas. O fac precum un ritual binefăcător sufletului… „ca durerea mea s-o-împac,/ înseninându-mi gândul”.
Și dacă, dacă, dacă… „If, If, If”… „Dacă tu capul ți-l mai poți păstra/ Când toți și-l pierd și spun că-i vina ta/ Dacă în tine crezi când toți se îndoiesc/ Și calm accepți când vezi că te-ocolesc,/ Dacă aștepți și n-o să obosești/ Și-o să înțelegi când toți te vor minți/ Dacă poți la ură să te stăpânești /Și să nu pari prea înțelept tu știi/ Dacă visezi, dar știi că sunt doar vise/ Dacă gândești, dar nu-ți faci gândul ție/ Izbânda și Năpasta de-ți sunt scrise/ Dacă poți zâmbind să le privești la fel;/ Dacă adevărul poți să îl rostești/ Și nu te temi că unii-l deformează/ Dacă poți privi cum piere ce iubești/ Căci zidire mintea ta lucrează/ […] Dacă ajungi să umpli minutul trecător/ Cu șasezeci de clipe de veșnicii,/ Mereu, vei fi pe-ntreg pământul deplin stăpânitor/ Și, mai presus de toate, un OM, copilul meu!”. Am citit multe variante, în traduceri diferite, ale poeziei lui Kipling. Le-am recitit și păstrat. Uneori îmi revin ca un ritual binefăcător, înseninându-mi gândul… „If, If, If”… Dacă ne-am pune gândul mereu la treabă, la a ne readuce aminte de ceva frumos, am fi mai omenoși. Ce bine ar fi! Și nu ne-am lăsa acoperiți, subjugați de umbrele unor evenimente cotidiene trecătoare. Cu timpul uităm să rămânem oameni. Cu timpul ne iertăm și iertăm mai ușor greșelile, uitând să rămânem îngrijorați, îngândurați, înfricoșați, supărați față de noi înșine, față de slăbiciunile noastre și ale altora.
…și dacă am repeta… „îmi pare rău, te rog să mă ierți, îți mulțumesc, te iubesc”, așa cum am învățat că e bine să o faci, de mai multe ori pe zi, pentru eliberare și ușurare, ca un ritual binefăcător sufletului, „ca durerea s-o-împac,/ înseninându-mi gândul”, ar fi bine.. Nu eu am descoperit acest ritual. Eu mi l-am însușit doar. O veche tradiție hawaiană, o terapie a iertării prin iubire, binecunoscută sub numele de „Ho’oponopono” ne invită la iertare, la meditație, pentru a-ți câștiga liniștea. Face bine. Face foarte bine, dacă îți faci timp să-i asculți și imnul, muzica însoțitoare… Melodioasă, liniștitoare. O ascult ori de câte ori golul sufletului are nevoie de hrană ca să supraviețuiască.
…și dacă toate aceste gânduri nu le-aș purta mereu cu mine, și multe, multe altele, nu știu cum ar decurge viața mea, acum, aici…! Viața ar fi goală. O viață trăită degeaba… Dar așa… în toate plimbările mele peripatetice ele mă însoțesc, mă sprijină, mă alină și mă obligă să gândesc, să nu uit, să nu trăiesc degeaba. Ar fi păcat. Dar, mai ales, să am dărnicia de a împărți bucuria vieții cu cineva. Să împart singurătatea cu cineva care este mereu alături, lângă tine pentru tine, bucurându-se. Fără să aștepte nimic special ca răsplată pentru fidelitate, pentru iubirea necondiționată pe care ți-o dăruie…
Ah, ah, ah… Necesitatea de a nu rămâne singur devine, cu timpul, foarte bine marcată, și capătă un chip atât de binecunoscut, căci, așa cum a spus și Gabriel García Márquez, scriitorul meu iubit, „necesitatea are fața unui câine”. Câtă dreptate are. O, Doamne, cât de bine îmi face să știu asta! Să confirm asta. Câinii nu sunt întreaga noastră viață, dar ne fac viața întreagă… Viața noastră devine alta, altfel, altcum, cu ei alături. El rămâne mereu, în orice situație, alături, urmându-ți ca o umbră pașii… „Ori de câte ori mă cațăr, sunt urmat de un câine numit Ego”, mărturisea Friedrich Nietzsche… și nu neapărat la cățărat, dar la orice mișcare făcută, acțiune inițiată din zi sau din noapte, el este bucuros să te urmeze…
Aș putea umple pagini întregi cu citate minunate despre câini și tot n-aș epuiza dorința nestăvilită care mă cuprinde, ori de câte ori văd un patruped, să-l mângâi, să-l alint, să-i arăt că îl iubesc. Oare de ce ne umple inima de fericire simplul fapt de a privi un câine, de a-i întâlni ochii, privirea lui credincioasă? Lumea ar fi mai bună, dacă toți ar iubi necondiționat, așa cum o fac ei. Câinele este singurul animal din lume care te poate iubi mai mult decât se iubește pe el însuși. Immanuel Kant afirma: „Putem judeca inima unui om în funcție de felul cum tratează animalele”, iar Sigmund Freud remarca: „Câinii își iubesc prietenii și își mușcă dușmanii, spre deosebire de oameni, care sunt incapabili să simtă iubirea pură, amestecând iubirea cu ura”. Apoi Marilyn Monroe recunoștea, cu mare tristețe: „Câinii nu m-au mușcat niciodată. Doar oamenii”. Și închei seria citatelor cu cele spuse de Charles de Gaulle: „Cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât iubesc mai mult cățeii”, și îi dau absolut dreptate. Cel puțin, de când îl am pe Hugo alături de mine. Căci, de fapt, despre el aș dori să vă povestesc câte ceva. Adică câte ceva din viața mea cu Hugo.
Odată ce ai avut un câine minunat, viața fără el ți se pare degeaba…așa cum am mai spus-o. Și eu îl am pe Hugo, și viața mea nu mai e degeaba… are un ritm, are un sens, are iubire… Un câine nu se gândește prea mult la ceea ce trebuie făcut. El întotdeauna face ce simte. Chiar și acum, cu toate că este aproape trei noaptea și eu scriu, el stă lângă mine și așteaptă liniștit, moțăind, să mergem la culcare… Îi promit că nu mai durează mult. Cu toate că aș mai dori să povestesc multe despre noi…
Și dacă avem sau nu un câine, nici nu mai contează. Cu siguranță că fiecare dintre noi a simțit cel puțin odată în viață privirea blândă a unui patruped și s-a lăsat atins de fiorii împărtășiți, știind în adâncul sufletului că animalul ne-a transmis mult mai mult decât ar face oricare dintre noi în mii de cuvinte. „Dacă iei de pe stradă un câine flămând și îl hrănești, nu te va mușca. Aceasta este principala diferență dintre câine și om”, remarca Mark Twain, iar Jack London spunea: „Un os pentru un câine nu este o dovadă de caritate. Caritate este osul împărțit cu un câine, atunci când ești la fel de înfometat ca el”…
„Câinele este un gentleman, și sper să merg în paradisul său, și nu în cel al oamenilor”. Cuvintele lui Mark Twain mă însoțesc în plimbările zilnice pe care le fac cu Hugo prin Cimitirul evanghelic din apropiere, pășind prin paradisul celor decedați…
…și dacă mă plimb în fiecare zi cu Hugo pe aleile Cimitirului evanghelic din apropiere, toate aceste gânduri îmi însoțesc pașii. Aleile cimitirului, pline cu flori, cruci de lemn sau marmoră, îngerași albi sau cărți din piatră cu inscripții din cuvinte adunate într-o tăcută veșnică durere, dar, mai ales, liniștea aleilor ne cheamă pașii de patru ani și ceva. Știu exact de când, căci pe 13 septembrie Hugo va împlini 5 ani, iar eu l-am luat în brațe, după o lungă călătorie pe care a făcut-o micuțul pui până aici, el venind din România, când avea vreo patru luni. Așadar, Hugo, ce coincidență, are ziua de naștere când eu am ziua onomastică. Sfântul Corneliu Sutașul se lasă sărbătorit de credincioși tot în a treisprezecea zi din septembrie. Ce coincidență! Și o altă coincidență este legată de numele micuțului blănos Hugo, căci un alt loc unde ne facem plimbările este parcul din spatele blocului unde locuim și care se numește „Hugo Junkers”, ca și Gimnaziul de la capătul aleilor, care poartă același nume. Hugo Junkers a fost un inginer german, preocupat de construcția avioanelor, printre altele, născut aici, în orașul nostru, prin anii 1850. Și dacă Hugo nu ar avea toate aceste coincidențe nu ar fi venit până aici, la mine. Este un destin al lui care și-a urmat drumul până aici, alăturându-se destinului meu, schimbându-l. Și pentru asta îi rămân mereu recunoscătoare. De aici și dorința acestei destăinuiri-declarații de iubire. O altfel de iubire, până la el, necunoscută mie. Nu este un cățel special. Nimic deosebit. O corcitură de spiț cu cine știe ce alt cățel de stradă. Un fel de Zdreanță, cu ochii de faianță… „L-ați văzut cumva pe Zdreanță?/ Cel cu ochii de faianță?/ E un câine zdrențuros /De flocos, dar e frumos/ […] Ferfenițele-i atârnă/ Și pe ochi, pe nara cârnă/ Și se-ncurcă și descurcă/ Parcă-i scos din câlți pe furcă./ Are însă o ureche/ De pungaș, fără pereche”… este cea mai minunată descriere a lui, făcută, nu de mine, ci de Tudor Arghezi. Hugo e o creatură neagră, un cărbunel, un zdrențăros care nu se lasă pieptănat, periat, spălat. Dar se lasă cu toată plăcerea mângâiat. Nu de toată lumea. Numai de cei în care el are încredere. Altfel mârâie și-și arată colții. Mă apără și mă păzește zi și noapte. Am un minunat sentiment de siguranță cu el alături. Un sentiment nemaipomenit… Câinii sunt nemaipomeniți. Câinii răi, dacă îi putem numi cu adevărat așa, sunt cei mai nemaipomeniți dintre ei. Și Hugo este, pentru unii, un câine rău. Dar nu cu mine. Mă înțeleg minunat cu el. Asta este cel mai important.
Am citit undeva că Dumnezeu, într-o zi, a spus: „să-ți iubești aproapele”, dar numai câinele a înțeles… Cu adevărat, Hugo mă iubește. Ne iubim. O singură grijă mă apasă. Îmbătrânim unul alături de celălalt. Cinci ani o să împlinească peste câteva zile, pe 13 septembrie, asta înseamnă treizeci și cinci de ani umani… e tânăr. Mă străduiesc să țin pasul cu el, pentru el. El mă ține în mișcare. Mă scoate afară din casă și ne plimbăm pe aleile cimitirului din apropiere în orice anotimp, pe orice vreme… soare, ploaie, vânt… noi suntem afară, în natură. Respirăm. Trăim și ne bucurăm împreună, însoțindu-ne ca doi prieteni. Câinele este un gentleman, și sper să merg în paradisul lui și nu în cel al oamenilor… Îmi reamintesc de cele spuse de Mark Twain… dar, mai ales, port în suflet o teamă… Viețile câinilor sunt prea scurte. Acest lucru este, de fapt, singurul lor defect. Așa e. Singurul defect. În comparație cu mine.
…și dacă el împlinește cinci ani, peste câteva zile, mă simt și eu, pentru o clipă, tânără alături de el, și pentru asta îi rămân recunoscătoare pentru tot restul vieții… Și dacă ar ști și el asta. M-aș bucura. Până una alta, mă pregătesc să-i mulțumesc pentru toți anii petrecuți alături de mine și să-l serbăm, așa cum merită. Bunul meu Hugo… și nu știu dacă el o să mă înțeleagă… Și dacă…
9 septembrie 2020 Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
