Da, sfârșitul de an 2016 l-am petrecut la Madrid, orașul pe al cărui aeroport mă oprisem de nenumărate ori, dar pe care niciodată nu am avut timpul necesar să-l descopăr, măcar pentru bucuria de a spune că am văzut ceva. A fost loc de întâlnire cu familia mea, loc de emoții al revederii cu cele mai dragi ființe din viața mea, loc de vizitat și de notat în cartea vieții, fiindcă acum pot spune fără să ezit: și eu am fost la Madrid!
Am plecat de la aeroport cu taxiul, sumă fixă pentru orice destinație madrilenă situată în interiorul inelului M-30 (areal definit de argoul urban madrilen drept ”la almendra central / migdala centrală”), indiferent unde s-ar fi aflat hotelul în care vei locui pe perioada sejurului. Mi s-a părut civilizat că nu trebuie să te gândești cam cât vei plăti, sigur că mă refer la euro, că în buzunarul nostru, al românilor, „sălășluiește” leul și, vrând-nevrând, faci exercițiul de transformare a monedei naționale în cea europeană. Destinația: un hotel de pe Paseo del Prado, la mică distanță de celebrul muzeu care a fost tentația numărul unu, a mea și a familiei mele, dincolo de a vizita orașul lui Miguel de Cervantes Saavedra, Lope de Vega sau Tirso de Molina, ca să nu dau decât câteva exemple celebre.
Cu legitimația de jurnalist am intrat după pofta inimii în acest muzeu amplasat într-o clădire construită în timpul regatului lui Carol al III-lea, parte a unui plan de urbanizare care dorea să facă din Madrid un oraș monumental, ceea ce a devenit, și acest lucru se vede de cum ai pus piciorul pe străzile lui.
Prado care în spaniolă înseamnă pajiște, a fost denumirea întregii zone (Salón del Prado, mai târziu Paseo del Prado), apoi chiar a muzeului însuși, după naționalizare. Lucrările la construcția clădirii au fost oprite la finalul domniei lui Carol al III-lea și în timpul Războiului Spaniol de Independență, fiind reluate doar în timpul domniei nepotului său, Ferdinand al VII-lea. După detronarea reginei Elisabeta a II-a, în anul 1868, muzeul a fost naționalizat și a primit numele de Museo del Prado.
Poarta principălă a muzeului este străjuită de statuia lui Diego Velázquez, iar opera lui cea mai cunoscută, dar și cea mai importantă din acest uriaș muzeu este Las Meninas (Domnișoarele de onoare, 1656), „o operă complexă și enigmatică care ridică întrebări despre realitate și iluzie”, după părerea specialiștilor.
Museo del Prado cuprinde una dintre cele mai interesante colecții de artă europeană, din secolul al XIV-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, adăpostind 8600 de picturi, o colecție de peste 5.000 de desene, 2.000 de afișe, 1.000 de monede și aproape 2.000 de obiecte decorative și lucrări de artă. Sculptura este reprezentată prin peste 700 de lucrări și printr-un număr mai mic de fragmente sculpturale. În Prado se află cele mai mari colecții de lucrări ale spaniolilor Diego Velázquez și Francisco Goya, precum și ale lui Hieronymus Bosch (favoritul Regelui Filip al II-lea al Spaniei). Muzeul expune o serie de colecții semnate de El Greco, Peter Paul Rubens, Rafael Sanzio, Tițian (Tiziano Vecellio), Bartolome Esteban Murillo, Melozzo da Forlì, Sandro Botticelli, Caravaggio, Albrecht Dürer, Rembrandt, Paolo Veronese și mulți alții.
Pleci din muzeu amețit și abia după un timp, în liniște, realizezi dimensiunea și frumusețea creației umane, răsfoind pliantele sau cataloagele cu care ai plecat acasă. Mi-a trebuit, iată, ceva timp ca să pot să scriu despre ce am văzut în această capitală imperială, în această parte a lumii în care iarna trece, de cele mai multe ori, ca o idee. Parte a complexului Prado este Palacio de Villahermosa, care găzduiește în prezent Muzeul Thyssen-Bornemisza, ale cărui colecții au fost inițial adunate din averi private, lucrări care nu făceau parte din colecția Statului. Thyssen-Bornemisza face parte din ansamblul Prado din anul 1985. Aici am avut privilegiul să văd expoziția temporară Auguste Renoir, care cuprinde tablouri aflate în colecții particulare, pe care nu le poți vedea decât într-o asemena ocazie.
Seara, mă opresc invariabil la Hotelul Mora, pe al cărui perete exterior se află o grădină pe verticală. De fapt, ca orice fumător care ”se respectă”, în perioada în care am fost la Madrid, mi-am băut băut cafeaua de dimineață ”în grădina Mora”, adică în stradă, mai bine zis, într-un spațiu liber, ascultând triluri de păsărele aciuate printre arbuști și flori. Să nu vă imaginați că eram unica vizitatoare a „grădinii pe verticală”! Fumătorii nu pierdeau ocazia, iar curioșii nu puteau trece fără să se oprească o clipă, fiindcă e în firea oamenilor să știe ce se întâmplă în jurul lor.
La câțiva pași de aici se află Calle de las Huertas (Strada Livezilor), stradă paralelă cu Atocha (unde este situată și Gara Atocha), din Plaza del Ángel până la Plaza de la Platería de Martinez. Această stradă are o istorie aparte, dar din punctul de vedere al turistului, ea este de fapt Strada Lecturii sau, poate, de ce nu, strada memoriei artistice, fiindcă de-a lungul ei sunt inserate pasaje din operele unor scriitori precum Cervantes, Lope, Francisco Gómez de Quevedo Villegas, Luis de Góngora y Argote și alte glorii ale culturii spaniole.
Când am ajuns la primul citat, m-am sfiit să calc pe acel loc, de teama de a nu atinge cu piciorul o lume atât de frumoasă, creată pentru suflet, dar văzând atâția oameni care treceau, unii măcar să observe, am gândit că umbra pașilor mei nu va conta și că acolo trebuie să-ți apleci privirea, să citești, să te bucuri și apoi să-ți ridici ochii până la următorul pasaj. Poate că este și acesta un mod de a nu lăsa pe nimeni în uitare, poate că este o provocare să ajungi în librărie să cumperi cartea sau chiar într-o bibliotecă, cine știe, dar, sigur, vei fi iumit, tu, trecătorul zorit, să vezi cât mai multe din acest oraș cu ținută imperială.
Am văzut multe în acest răstimp, am fost la statuia lui Miguel de Cervantes Saavedra, care privea lumea de sus, de la înălțimea visului său, am vizitat Palatul Regal și Catedrala Almudena (cam lăsate în voia soartei!), apoi cea mai veche piață din Madrid, unde lumea se înghesuia să guste orice, fiindcă era ziua de Crăciun când am ajuns în acea zonă, am văzut multe. Cu toate astea, în acest măreț oraș plin de grădini, monumente, oraș ca o carte de istorie, cel mai mult m-a impresionat Calle de las Huertas. Mă gândeam – sigur, să gândesc e voie! – cum ar fi ca în acest colț de lume, aici, în țara mea, să existe o astfel de stradă, cu citate din marii noștri gânditori, nu cu litere de aur, că tentația ar fi mai mare decât bucuria lecturii, ci din orice alt metal, care ar fi înnobilat de măreția gândirii. Până atunci, dacă va exista vreodată „atunci„, am să mă gândesc la privilegiul pe care l-am avut, acela că umbra pașilor mei a trecut peste gândurile unora precum Cervantes, Lope, Quevedo, Góngora etc. Pot spune, parafrazându-l pe Eugen Lovinescu (Și eu am fost în Arcadia): și eu am fost la Madrid!
