Elitele României din toate domeniile au fost distruse de comuniști la venirea lor la putere. Se cunosc metodele folosite: trimiterea în închisori, în lagăre de muncă, totala confiscare a averii, înjosirea familiei, scoaterea din posturi de conducere și darea afară din locurile de muncă, eliminarea din universități a copiilor celor întemințați și alte asemenea umilințe.
Ce nu se știe aproape deloc din trecutul recent al poporului român este faptul că și polițiștii au suferit atunci. Practic, noua orânduire nu a schimbat doar numele din Poliție în Miliție, ci a dat afară 99 la sută din personal și a adus în loc oameni fără școală, fără scrupule și fără caracter. În câțiva ani de la preluarea puterii, comuniștii au condamnat la închisoare miile de angajați din structurile poliției, pe motiv că aparțineau vechii clase burghezo-moșierești și că serviseră unei alte puteri politice. Mii de polițiști au trecut cu demnitate și credință prin chinurile la care au fost supuși în perioada stalinistă. Nu trebuie să le trecem cu vederea martiriul, ci să înțelegem că ei au făcut parte din ceea ce a avut mai bun neamul nostru în acea perioadă.
Dintre miile de polițiști care au suferit ani grei de pușcărie în jur de 200 au murit acolo. Sunt lucruri necunoscute de marele public, pentru că arhivele fostei Securități s-au deschis târziu pentru cercetare, iar istoricii nu s-au aplecat în mod special asupra acestei bresle. Abia în 2012, comisarul de poliție Florin Șinca a descoperit în dosarele de CNSAS adevărul acelei perioade referitor la martiriul Poliției Române. Din cartea sa, ”Martirii Poliției Române. Distrugerea poliției sub regimul comunist” (RCR Editorial, 2014), voi reda pe scurt câteva repere biografice ale unor polițiști martirizați în perioada 1946 – 1964.
La 13 martie 1949, Securitatea l-a ucis pe comisarul de poliție Nicolae Macavei care ajutase luptătorii anitcomuniști din Munții Apuseni. Odată cu el, au omorât-o și pe fiica sa de 6 ani, după care le-au ars trupurile la Crematoriul din București.
Gheorghe Rânzescu, care a condus mai multe unități de elită din Poliție, a ispășit 11 ani de pușcărie și 4 ani de domiciliu forțat în comuna Rubla, din județul Brăila. A murit în 1969, sărac, bolnav în urma bătăilor primite în temință, fiind urmărit până în ultima clipă de Securitate.
Generalul Nicolae Diaconescu, director general al Poliției între anii 1941 – 1944, a fost închis în 1948 la Jilava, dus apoi la Făgăraș, Sibiu, Galați, Codlea și Gherla și eliberat în 1960. Când a ieșit din temniță, a aflat că soția divorțase de el, fiind practic părăsit de familie. A sfârșit sărac și marginalizat.
Un alt ofițer al Poliției întemnițat de comuniști a fost Strati Stratilescu, eliberat în 1960.
În temnița de la Gherla a murit în 1960 comisarul de Poliție Gheorghe Ananiu, la 72 de ani. Comisarul Anton Ananiu, fratele său, a murit și el tot în închisoare, dar la Văcărești.
Comisarul șef Gheorghe Malamuceanu, arestat în 1949, a fost atât de crunt torturat, încât a murit în timpul anchetei, la 1 iulie 1949, în pușcăria de la Făgăraș.
Gheorghe Olărașu, membru al elitei polițienești interbelice, șef al Poliției, a fost arestat în 1948 și a murit în 1954 în închisoarea de la Făgăraș la vârsta de 75 de ani.
Generalul Emanoil Leoveanu, director general al Poliției în 1941, a fost arestat în 1947, eliberat, apoi condamnat în 1951 la închisoare. A murit în celula temniței de la Făgăraș la 72 de ani.
Vasile Parizianu, polițist din 1918, cu funcție în Prefectura Poliției Capitalei, a fost arestat în 28 iulie 1948, condamnat, dus la Făgăraș, unde a ispășit până în 1953, când a fost ridicat și omorât în timpul unui interogatoriu la Securitate.
Emil Iagolniță, director al Poliției de Siguranță, arestat în 1945, a fost deținut la Dumbrăveni, Aiud, Jilava, Fărăgaș și Gherla. A murit înghețat și înfometat în temnița de la Gherla în 1963 la 74 de ani.
Un alt director în Poliția de Siguranță a fost Constantin Cernat, care a fost arestat în 1948.
Constantin Cernat s-a născut la 18 septembrie 1882 în Letea, județul Bacău. Deși părinții săi au fost plugari, l-au dat la școală, iar el a învățat bine și-a luat licența în drept la Universitatea din Iași și a ajuns avocat. S-a căsătorit cu Maria Cristescu și a avut trei copii.
Înrolat pe frontul Primului Război Mondial, Cernat a participat la 36 de atacuri la baionetă, fiind rănit de 16 ori. Pentru merite deosebite a fost numit Prim Comisar Regal în vremea Regelui Ferdinand. În 1921 a participat la arestarea participanților la primul congres al Partidului Comunist Român. A fost o vreme directorul Administrației Penitenciarelor. În 1936, în vremea lui Carol al II-lea, a fost numit director general al Poliției de Siguranță. S-a specializat în mai multe țări și a primit mari distincții europene: în Franța – Legiunea de Onoare, în Polonia – Polonia Restituta, în Cehoslovacia – Leul Alb. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se spune în dosarul său de la CNSAS că a avut ”atitudine binevoitoare față de etnicii evrei din detașamentele de muncă”.
După război, s-a retras la proprietatea familiei de lângă Focșani. În 1948, a fost ridicat de Siguranța Focșani pentru nepredarea averii și dus la Pitești. Era colonel în rezervă și, ca viticultor, deținea 8 hectare de vie. Soția sa a fost arestată și dusă la Târgșor, torturată cu bestialitate, acolo declanșându-i-se o leucemie, iar înainte de arestare fusese obligată să predea totul: casa, crama și instalațiile vinicole, grajdurile, animalele, terenurile.
În 1953, după cinci ani de arest, Constantin Cernat a fost condamnat la temniță grea pe viață, sub învinuirea de ”activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare”. A cunoscut închisorile de la Pitești, Sibiu, Galați, Jilava, Făgăraș și Gherla.
Bazându-se pe documente din arhivele CNSAS, Florin Șinca afirmă: ”După 12 ani de încarcerare, în majoritate petrecuți la izolare și în zarcă, atunci când în România s-a declanșat un nou val de represiune, Constantin Cernat a fost ucis la Gherla cu bestiale lovituri de rangă, pe coridorul dintre celule, în auzul deținuților care au început să strige gardienilor: «Nu-l loviți, e bătrân!»” (op. cit.). În urma loviturilor, a murit la 21 martie 1960, la vârsta de 78 de ani.
Familia sa a aflat de plecarea la Domnul a bătrânului colonel de poliție abia în 1963, când a fost trimis prin poștă sacul cu lucruri aparținătoare. În cadrul emisiunii ”Memorialul durerii”, realizată de Lucia Hossu-Longin, fiul cel mare, arhitectul Alexandru Cernat, a declarat că a ascuns sacul în podul casei și l-a deschis abia atunci, în fața camerei de filmat. În el se aflau: o gamelă și hainele și ghetele din ziua arestării tatălui său. Obiectele sunt expuse acum în Memorialul de la Sighet.
Constantin Cernat a fost îngropat la Cărămidărie, un loc din cimitirul închisorii Gherla. Odată cu el, în așa-numitul ”Lot Cernat”, mai fuseseră arestați încă 30 de inculpați.
Vezi arhiva rubricii Memor de Daniela Șontică
