Cred că cea mai bună modalitate de a face cunoștință cititorilor cu piesa din 2016 a lui Hillel Mittelpunkt este o traducere a prezentării pe care o face acestei lucrări autorul însuși, în caietul-program al spectacolului pus în scenă de dramaturg la Teatrul Cameri.
”O piesă despre o familie.
Membrii acestei familii au fost dintotdeauna excluși de către establishment-ul politic al partidului Mapai [partid de centru-stânga, devenit în 1968 Partidul Muncitoresc din Israel, n. m.] și de către sindicate. Ei au fost mereu obiectul batjocurii și oprobriului din partea vecinilor lor «socialiști» din așezarea lor agricolă. Copiii din familie au suferit boicot și ostracizare din partea colegilor lor de bancă. La școala din regiune erau socotiți anomalii ciudate… Ei erau revizioniști.
Pe scenă e o casă veche, părăginită, înconjorată de câmpuri și de terenuri agricole, și o singură familie, o familie care e victima disprețului și a jignirilor din partea tuturor locuitorilor așezării. Capul familiei e Zeeva, membră a mișcării revizioniste, o femeie cu un caracter dificil, purtată de valul unor vechi lupte politice. Dov e fiul ei cel mare, care încă mai încearcă să tragă la jugul gospodăriei lor păguboase, iar Shneur, fratele Zeevei, violonist profesor de muzică, e un homosexual bătrân; romanele lui de dragoste din epoca mandatului britanic sunt ceea ce alimentează străvechea ură pe care i-o poartă soră-sa.
Absenți și totuși prezenți în casă sunt încă doi dintre membrii familiei, Avraham, răposatul soț al Zeevei, publicist și conducător ideologic revizionist, care a fost uitat, s-a îmbolnăvit și a murit… și Nerik, mezinul Zeevei, Nerik, care a ales o carieră academică la ”Universitatea Georgetown” în Statele Unite, fermecătorul Nerik cel isteț, specialist în cuvinte și idei, doctor în istoria Orientului Mijlociu, care într-o bună zi a părăsit așezarea și a dezertat din rolul pe care i-l destinase maică-sa, acela de a reda familiei umilite onoarea ei pierdută.
Ostilitatea vecinilor a devenit aproape o obișnuință pentru membrii familiei, i-a marcat ca fiind ceilalți și a ajuns să fie pentru ei aproape o sursă de mândrie: disprețuiți și săraci, dar mândri de unicitatea lor, puternici prin trecutul lor istoric-ideologic pe care l-au prețuit și pe care îl lasă moștenire copiilor lor după ei.
Și-atunci, într-o bună zi – ruptura. Cei din aceeași mișcare politică cu ei, frații lor în familia lor ideologică, chiar și ei le-au întors spatele. Umbra unei întâmplări vechi din vremea mandatului britanic a căzut asupra lor și, deodată, ei au fost smulși din mijlocul tribului lor, au rămas abandonați și lăsați în voia soartei.
1978 – un an după răsturnarea politică prin care partidul Likud [de centru-dreapta și de dreapta, n. m.] a venit la putere și cinci ani după moartea lui Avraham, și din nou seara de dinaintea comemorării lui, o comemorare la care, probabil, nu va veni nici unul dintre vechii prieteni.
Și atunci, pe neașteptate, sosește un oaspete – fratele mai mic, Nerik.
Sosirea lui Nerik aprinde din nou uri și iubiri de altădată. Acesta e poate ultimul prilej pentru Zeeva să iasă la ultima luptă, pentru a dovedi nevinovăția tribului biologic. O luptă în care victoria poate să-i deschidă familiei calea de întoarcere în sânul familiei ideologice. Dar o luptă în care înfrângerea riscă să destrame definitiv legăturile oricum încâlcite dintre membrii familiei.
În lupta pentru trecut și pentru adevăr care are loc între membrii familiei, toți pun totul la bătaie. Se scot la lumină adevăruri și jumătăți de adevăruri. Ies la iveală taine străvechi, minciuni personale izvorăsc din etosuri de mișcări politice, crusta ideologică subțire care aparent a justificat problemele, necazurile ultimilor ani se dezvăluie ca o peticeală de minciuni și născociri. Adevărul istoric devine adevăr relativ și toți îl scot din felurite motive la vânzare. Motivația istorică națională și familială, cu toate componentele ei, se dezvăluie în cursul acestei ultime bătălii, ca un spectacol încropit din slăbiciuni omenești întâmplătoare.
Lupii sunt o piesă despre ceilalți în establishment-ul politic israelian, din primii treizeci de ani de existență a statului Israel. Membrii unei familii și tovarășii lor de mișcare politică, oameni cărora tocmai condamnarea lor ca fiind ceilalți le-a definit unicitatea, condamnarea asta i-a adunat și i-a unit și i-a pecetluit cu pecetea lor de neconfundat. Dar tocmai atunci, după răsturnarea politică, atunci când a venit ziua răzbunării și a lichidării conturilor, ei înșiși nu sunt în stare să se rupă de eticheta care s-a lipit de ei, de felul în care s-au definit ei înșiși ca veșnic persecutați și ca unii care se vor vedea întotdeauna ca victime ale minciunilor vehiculate ani de-a rândul pe seama lor.
Drama unei familii în care ceea ce e personal devine public, și invers. O familie care, în lupta ei pentru a-și crea imaginea unui trecut inocent și pur, propune prezentului israelian întruparea unei imagini grotești, un mănunchi de minciuni și fantezii. Un corectiv politic strâmb, contemporan cu noi, al ofenselor străvechi și al defăimării de ani și ani de-a rândul.”
Nu cred că se pot rezuma mai bine decât o face autorul însuși subiectul și ideea directoare ale recentei piese a lui Hillel Mittelpunkt. Menționând minciunile și fanteziile care persistă în imaginea familiei ”lupilor”, dramaturgul, firește, nu dezvăluie seria de lovituri de teatru din finalul scrierii sale. Nici eu n-o să fac asta. Mă mărginesc să semnalez numai că, în ultima scenă a piesei, publicul are parte, la a șasea comemorare a morții lui Avraham, un an după evenimentele relatate în spectacol mai înainte, de o cuvântare a lui Nerik, un panegiric care nu este decât o înșiruire, nerușinat demagogică, de minciuni sfruntate, însoțite de un cântec eroic al mișcării politice ajunse la putere.
Montarea a fost realizată, cu extremă grijă pentru nuanțe, de către autor, în decorul ”naturalist” impecabil gândit și sugestiv al Alexandrei Nardi și în costumele expresive concepute de Raz Leshem. Muzica elocventă a spectacolului a fost compusă de Shefi Yishai. Întreaga distribuție este excelentă, Alon Dahan în rolul lui Dov, nițel necioplit, dar nespus de omenos, Dan Shapira în rolul șarmantului Nerik care nu-i decât o lichea, Itzhak Hezkia – remarcabil de discret în rolul unchiului gay, Yossi Kantz în rolul oportunistului Amidor și Tamar Keenan în rolul Yairei, cea plină de bunăvoință și credincioasă până aproape de absurd primei ei iubiri. Evelyn Ghenis este eleva care cântă la acordeon.
În centrul spectacolului se află, bineînțeles, creația excepțională a lui Tiki Dayan, actriță a Teatrului Cameri din 1973, în rolul Zeevei. Nu știi ce să admiri mai mult în jocul ei – ușurința cu care își schimbă atitudinea și opiniile de la o replică la alta, scoțând în relief versatilitatea fabuloasă a eroinei, aplombul cu care aceasta minte, sinceritatea cu care ea izbutește să practice demagogia politică, cinismul cu care îi atacă pe cei pe care-i socotește dușmani, măruntele ei meschinării, pe care nu se ostenește să le ascundă, nonșalanța cu care își dezvăluie slăbiciunea pentru băuturile tari, deosebirile infinitezimale care se simt în relațiile eroinei cu cei doi fii ai ei, emoțiile despre care e cu neputință de știut în ce măsură sunt autentice și în ce măsură manipulative, fiindcă probabil sunt și una și alta în același timp, și toate astea într-o întruchipare suculentă, plină de umor tragic.
Spectacolul ”Lupii” dovedește că se poate face satiră politică eficientă prin mijlocirea unei dramaturgii de facură ibseniană și că se poate vorbi cu mult haz despre lucruri dintre cele mai grave.
Premiera ”Lupilor” a avut loc în iunie 2016. În mai 2018 prolificul autor a avut din nou o premieră, tot la Teatrul Cameri, ”Ceilalți”; și piesa asta a pus-o tot de el însuși în scenă. Dau acum seamă, prin urmare, de cele mai recente scrieri ale dramaturgului, de amândouă.
Teatrul îi prezintă pe Ceilalți în felul următor:
”Tel Aviv, către sfârșitul mandatului britanic pentru Palestina. Dasi revine în locul ei de baștină, din care a lipsit cîțiva ani. Căsătoria ei cu englezul Jack, și fiul care s-a născut din această căsătorie au transformat-o într-o ființă respinsă de către familia ei și amenințată de un anturaj care vede în ea «o rebelă», căci Dasi a devenit o persoană care figurează în «listele negre» ale mișcărilor clandestine ca suspectă de trădare a națiunii ei.
Ceilalți e o dramă emoționantă despre teama de «celălalt» și ura față de străin, într-o societate pătrunsă de sentimente «naționale», o societate care nu e dispusă să recunoască alegerea liberă și alteritatea nimănui dintre cei care o alcătuiesc. Ceilalți e povestea lui Dasi și a altora, alți emigranți în propria țară, ca și ea, care găsesc o brumă de mângâiere și de compasiune unul în tovărășia altuia.”
E greu de rezumat mai succint și mai exact tema ”Celorlalți”, și ideea directoare a piesei, care demască și condamnă naționalismul fanatic, cu tot ce implică acesta. Unul dintre personajele atrăgătoare ale piesei, doamna Ida, proprietara modestei pensiuni în care se desfășoară acțiunea dramei, formulează ideea centrală a dramei cu haz – și cu involuntar cinism – în ultimul tablou, în euforia generală produsă de plecarea britanicilor din țară: ”Am scăpat de englezi, acum o să-i urâm pe arabi și o să ne luptăm cu ei.” Tema ”celuilalt”, cel urât și respins de societate, pare a-l urmări pe Mittelpunkt, tema, după cum s-a putut vedea, apare și în ”Lupii”.
”Ceilalți” e o piesă scrisă de un autor dramatic versat, e scrisă cu o îndemânare dramaturgică extraordinară, și ”ține” publicul de la început și până la sfârșit, nu-l lasă să se plictisească nici o singură clipă. Suspansul e în permanență asigurat, loviturile de teatru se succed la intervale bine calculate. Dar, din păcate, piesa e îmbibată de melodramă. E foarte adevărat că melodrama e un gen comunicativ, irezistibil chiar și pentru spectatori experți, dar efectele melodramatice împuținează considerabil eficacitatea materialului de viață, bogat și deosbit de impresionant, adesea cutremurător, de care s-a slujit Mittelpunkt în scrierea piesei.
Încă în cursul vizionării spectacolului, nu poți să nu remarci, oricât de ”prins” de acțiune ai fi, că în viața sărmanei Dasi prea se adună nenorocirile, și prea sistematic; dacă era categoric dreptul ei să se mărite cu bărbatul pe care-l iubea și să plece după el, nu era neapărat ca mai târziu să se arate slabă de înger și să se lase covârșită de ideea sinuciderii; dacă era ”firesc” ca familia ei s-o deteste, nu era absolut inevitabil ca și familia răposatului soț s-o persecute. Afară de asta, biata Dasi se folosește destul de abil de condiția ei de victimă, pentru ca să obțină de la cei din jur compasiune, ocrotire, sprijin.
Sunt, între cei care o înconjoară pe Dasi, oameni de treabă care-i vin spontan în ajutor cu exemplară omenie, chiar dacă, modești, nu se afișează ca omenoși. Am pomenit-o de-acum pe doamna Ida (admirabil jucată de Irit Kaplan), care se preface a fi o femeie dură, fiindcă e patroană, de!, dar e sensibilă și bună ca pâinea caldă. Mai e printre cei săritori Thea, curvulița sufletistă (excelentă în rol, evitând clișeele la care invită acesta – Kineret Limoni). Amiram, pianistul de jazz amorezat de Dasi e, desigur, și el printre cei care o susțin (Avishay Meridor știe să fie în rol, generos cu discreție și cu farmec). Domnul Mayer e o altă victimă a unei epoci nemiloase și a unor oameni nemiloși (într-un rol aproape fără cuvinte, Itzhak Heskia izbutește să schițeze un destin și un caracter plin de căldură). Mătușa Riva, sfîșiată între sentimentele ei de familie și prejudecățile unui cumnat nesimțitor și brutal, vădește și ea înțelegere pentru suferințele lui Dasi (Esti Kosovitzky e, cu emoție și cu sobrietate, deosebit de convingătoare).
Dar cum poate fi convingător un actor oricât de bun (Dudu Niv) în rolul lui Marshak, un tată fanatic și plin de cruzime, căruia dramaturgul îi impune de la o apariție la alta, fără motivație suficientă, o transformare totală de caracter, de la fiară sălbatică la înger păzitor? Ghila, sora lui Dasi, e și ea obligată de dramaturg la un slalom imposibil între atitudini contrarii, dragoste nesfîrșită față de sora ei, până la a fi gata să-și sacrifice de dragul ei noaptea nunții, și revelația că Dasi e o ființă interesată și manipulativă (Joy Rieger e o apariție încântătoare, plină de firesc, dar nu are cum face pe deplin plauzibile zig-zagurile subite din comportarea personajului). Dasi însăși trebuie să participe la happy-end (unde s-a mai pomenit melodramă fără happy-end?) pe un ton aproape eroic, abia oprită de la o (nouă) încercare de a-și lua zilele.
Spectacolul se desfășoară, ca și ”Lupii”, în scenografia Alexandrei Nardi; decorul e inteligent, simplu și sugestiv (numai plapuma uitată pe o balustradă zile în șir m-a cam sâcâit), costumele sunt concepute de Ofra Confino în adecvare, cum altfel?, cu epoca și cu locul acțiunii. Muzica, grăitoare, e a lui Shefi Yishai, ca și a ”Lupilor”.
Din nefericire, și îmi pare nespus de rău că trebuie să scriu lucrul ăsta, dar n-am încotro, interpreta rolului central al piesei (Neta Garti) se lamentează câte-un pic, și câteodată își cuprinde deznădăjduită fața în palme, alteori se ambalează câte-un pic, ca să-și apere vehement cauza, acuzându-i pe alții de ticăloșie, dar nu parvine să-și ”umple” personajul cu arderea, cu incandescența care ar fi putut să facă spectatorii să vibreze cu adevărat alături de Dasi.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
