„Și totuși altfel…” de Cornelia Bartels

43
cornelia bartels decupaje

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsÎncă de la primele rânduri trebuie să recunosc că de la un timp încoace trăim o altfel de viață, dacă avem curajul să comparăm felul în care ne trăiam, cu un an în urmă, zilele și nopțile. Nu e ușor să acceptăm acest adevăr. E și mai greu, de fapt și de drept, să-l trăim. Dar nu avem încotro. Altă variantă și posibilitate de a trăi această viață nu există. Călătorim cu gândul, dar un alt fel de a gândi și de a spera într-un altfel de viitor. Și totuși, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să căutăm altfel de posibilități de a ne desfășura activitățile zilnice într-o mai bună armonie cu noi înșine și cu noile condiții. Să căutăm bucurii noi cu care să ne umplem sufletul. Să căutăm mijloace noi de a afla, de a comunica și de a ne împărtăși bucuriile altora, cu oameni apropiați, dragi sufletului și să nu ne lăsăm înstrăinați, îndepărtați, iar apoi să cădem fără nicio urmă de speranță în brațele tristeții, pesimismului, depresiilor, nemulțumirilor și dezamăgirilor. Trebuie să învățăm un alt fel de a fi activ.

Ușor de spus, dar greu de împlinit, desigur. Și, totuși, cum se spune, încercarea moarte n-are. Așadar, cu toate puterile rămase, după atâtea luni de îngrijorare și de teamă, încerc să reînvăț să mă bucur de micile întâmplări ivite în timpul zilei, să le adun cu grijă, ca pe un bun neprețuit ce-mi este dăruit. Să mă bucur în șoaptă până seara târziu și-apoi să pot adormi cu gândul, cu speranța și cu credința că poate mâine o să fie mai bine și mai frumos. Oricum, viața m-a redus, de la un timp încoace, la un alt ritm. Totul se petrece după un ritual bine stabilit și ordonat și fiecare tresărire, schimbare, modificare nu provoacă decât derută, palpitații, îngrijorări. Multe se schimbă dimpreună cu schimbarea trupului și a gândului obosit și hărțuit de ani. Încerc să mă regăsesc, să mă cunosc mai bine, să elimin cât pot ceea ce nu face bine sufletului, trupului. Înțelegerea, renunțarea, îngăduința își capătă din ce mai mult drepturile și devin autoritare, stăpânindu-te. E o perioadă de adâncă reculegere a eului, o perioadă când dorești să ai mai mult timp să stai de vorbă cu tine și să tragi anumite concluzii. Timpul e scurt. Timpul presează și nu-ți mai dă răgaz să-l risipești. Te pune în fața unei situații când trebuie să te decizi ce e bine și ce nu pentru tine. Pur și simplu începi să faci o selecție cu mult discernământ, cu multă înțelegere și liniștită hotărâre, cu cine, cum, în ce fel vei continua să te bucuri de tot ceea ce ai. Pur și simplu nu mai ai timp decât pentru acei oameni care-ți aduc o alinare, care-ți fac cât de cât viața mai frumoasă. Pentru că, de la o anumită vârstă – și eu am ajuns la limanul acestei anumite vârste –, începi să înțelegi că nu mai ai timp pentru anumite lucruri, fapte și oameni falși, prefăcuți. Nu mai ai timp să te amăgești cu promisiuni sau vise deșarte, goale. Nu mai ai timp și chef să-ți pierzi timpul cu lucruri inutile, fără rost. Reduci cât se poate de mult din destrămarea gândurilor împrăștiate și te aduni într-o serioasă liniștită contemplare a situației. Entuziasmul tinereții? Graba de a realiza și împlini visuri, de a găsi iubirea aceea adevărată rămân închise în cel mai adânc sertar al inimii și al sufletului. Înveți să renunți, dar nu să te abandonezi. Nu mai ai timp de iluzii deșarte, de amăgiri, de noi încercări, noi începuturi. Este începutul sfârșitului…

Nu-ți mai îngădui să te minți. Minciuna nu mai are loc la masa ta. Nici la micul dejun, nici la masa de prânz, nici la cina ta cea de taină, că tot ești mereu singură, cu tine alături. Singurătatea nu este deloc tristă. Este un lux și curaj să-ți poți permite să trăiești singură. Este un dar și o mare bucurie să poți să-ți umpli frumos clipele, momentele, să te bucuri, să te afli într-o necontenită căutare a noului, a informațiilor și faptelor care să te intereseze, care să te scoată din starea de tristețe, de uitare. Începi să apreciezi altfel orice semn de neuitare. Caut să găsesc alte criterii de a vedea ce-i frumos și bun în jurul meu, să le valorific până la ultima picătură, ca să mă pot bucura mai mult, din plin și mai îndelung de tot. Și așa mereu, până în clipa când totul va fi să fie altfel.

După multe zile gri, reci și ploioase, am avut în duminica asta, încă de dimineață, surpriza de a vedea cum soarele se strecura sfios printre perdelele din dormitor, luminându-mi colțurile camerei obișnuite deja cu umbra. Nicio umbră nu mai rămăsese printre pereții camerei. Fusese alungată de o lumină strălucitoare, albă, care m-a grăbit să-mi deschid pleoapele mai repede ca de obicei. De obicei, adică după multe zile gri, reci și ploioase, îmi îngăduiam să prelungesc somnul printre gene, să mai rămân puțin în căldura așternutului, știind că afară, orișicum, nu era de mers. M-am trezit brusc în această duminică luminoasă, nutrind o dorință fierbinte să ies afară. Cât mai repede. Zilele gri care trecuseră peste mine m-au obligat să rămân cu plăcere în casă. Doar acele câteva scurte ieșiri cu Hugo mă mai alungau din casă, din comoditatea unui fotoliu sau din plăcerea de a sorbi în liniște câte o ceașcă aromată de ceai sau de cafea. Nici Hugo nu era prea mare plimbăreț în toate aceste zile, scurtând drumurile și revenind cu plăcere la culcușul lui, rămas cald și primitor, adormind la loc în câteva minute, iar eu îi eram recunoscătoare că-mi puteam sorbi licoarea rămasă în ceașcă. Dar nu era întotdeauna așa. Uneori reveneam uzi leoarcă. Ploaia ne binecuvânta din plin cu picăturile ei reci. Nu degeaba se spune că e o vreme atât de urâtă că nici un câine să nu-l dai afară. „Hunde Wetter”, spunem noi. Adică vreme câinoasă. Și cu adevărat așa era. Uzi până la piele, cu toate hainele bune și umbrele, nu reușeam să scăpăm de botezul cerului. Aveam nevoie de ceva timp până eram gata pentru a ne începe o nouă zi normal, uscați.

Și totuși, în dimineața acestei duminici totul părea că e altfel. Mama natură s-a învrednicit ca peste noapte, neobosită, să ne pregătească o mare bucurie, o mare surpriză. Când am aruncat ochii pe fereastră, am înțeles de unde venea lumina care se strecura printre perdele în apartament. Pereții albi erau și mai albi, căci afară acoperișurile caselor erau împodobite de albul strălucitor al zăpezii care era și mai strălucitoare sub mângâierea razelor de soare. Cerul de un albastru deschis, curat lăsa lumina soarelui să se răsfire și să se răsfețe peste tot, fără nici o opreliște. Niciun nor. Copacii stăteau și ei nemișcați, copleșiți de mantia albă ce-i acoperise peste noapte. Nicio boare de vânt nu a îndrăznit să le scuture darul cerului, al zăpezii albe, strălucitoare și ea. Natura dăruitoare ne dăruia la rândul ei, umplându-ne ochii și sufletul cu o curată, luminoasă bucurie. Un sentiment de ceva nou, de alb, de nevinovat, de curățire, m-a cuprins la vederea acestui spectacol atât de rar întâlnit aici. Sunt mulți ani de când nu am mai văzut zăpadă. Și, oricum, atunci, demult, dacă îmi doream să am zăpadă, să mă bucur de ea, trebuia să o caut la sute de kilometri. Să merg cu mașina ore în șir până ajungeam în locurile înzăpezite. Dar acum călătoriile în căutarea zăpezii s-au redus. Și de aceea, în dimineața acestei duminici, m-am bucurat nespus de mult când am reîntâlnit-o după atâția ani, aici, la mine. Ea a venit la mine, căutându-mă cu lumina ei albă, curată, strălucitoare. Și, pentru asta i-am rămas, toată ziua aceea de duminică, recunoscătoare. Mi-au revenit din noianul amintirilor acele momente din copilărie când ne bucuram de venirea zăpezii. Mi-am lăsat gândurile să alunece pe luciul zăpezii și să mă poarte până departe, pe ulițele satului mereu înzăpezit… Iarna pe uliță… Ah, ce momente de neuitat.

M-am îmbrăcat mai repede ca de obicei. Am fost mai grăbită ca niciodată. Ca soldatul care trebuia să fie prezent la careu, să salute începutul unei noi zile de activitate. Afară, spectacolul oferit a fost și mai minunat. M-am simțit deodată înconjurată de albul zăpezii încă neatins de pașii oamenilor. Mă aflam deodată într-o altă lume, mirifică. O lume albă ca în minunatele tablouri de iarnă pictate de Piliuță. M-am grăbit să adun în pumn albul pufos al zăpezii și cu bulgării rotunjiți în podul palmelor fierbinți, am început să-i arunc în jur cu o copilăroasă bucurie. Nici Hugo nu a fost de mult timp atât de surprins și de bucuros de zăpada din jur, jucându-se și tăvălindu-se în albul ei imaculat. O pată neagră, zdrențuită care se tăvălea în zăpadă aproape râzând. Rareori l-am surprins pe Hugo râzând. Acum râdea cu adevărat. Cum tot atât de adevărat îmi râdea și mie sufletul alături de el. Ne bucuram amândoi de darul alb al cerului. Nu era ger. Zăpada nu scârțâia sub bocanci, ca în copilărie. Soarele strălucea rece și, slavă Domnului, nu a topit zăpada, lăsându-ne să ne bucurăm de ea toată ziua, chiar și a doua zi au mai rămas câteva insulițe albe.

Totul era deodată altfel, altcum. Viața revenise la un normal știut și păstrat încă din copilărie, când, de fiecare dată, ne bucuram de mersul cu săniuța, de bătăile cu bulgării de zăpadă, de țurțurii care atârnau sclipitor sub streașina caselor. Dar, mai ales, de geamurile înghețate de la casele oamenilor, pe luciul cărora stăteau lipite florile de gheață, strălucitoare și ele. Oh, de o veșnicie nu am mai văzut flori de gheață, aproape că le duc dorul…

În parc am avut o și mai mare bucurie. Reînviase. Era din nou viață pe aleile lui albe. Îl știam singur și părăsit, fără oameni, fără râsetele copiilor din multele zile gri, reci și ploioase, dar azi era cu totul altfel. Zăpada chemase oamenii, copiii afară, să se bucure de ea. Era deodată plin cu râsetele copiilor. Oamenii de zăpadă își ridicau trupurile ici și colo, acolo unde grupuri restrânse de copii se întreceau în a face oameni de zăpadă, mai înalți, mai frumoși… cu nasuri din morcovi sau crenguțe de copaci, cu ochi din ghindă culeasă din iarbă. Copacii erau scuturați de oameni veseli, bucurându-se de zăpada căzută peste umerii lor. Era ceva ireal, plin de viață, de bucurie. Cât de puțin ne trebuie nouă, oamenilor, să ne putem bucura, să putem avea curajul să râdem din tot sufletul și să uităm că, de fapt, totul este numai pentru o clipă, o zi, două, și apoi totul revine la acel normal-anormal. De fapt, nici nu mai știu ce e normal cu adevărat. Duminica aceea plină de zăpadă, albă, curată, însorită a fost o duminică normală, dăruită nouă, oamenilor de natură, așa cum a făcut-o de atâtea ori. Și totuși altfel… totul părea altfel. Mai frumos, mai luminos, mai altfel. Nici nu am mai dus lipsa clopotelor care tac de foarte mult timp. Nici nu am mai auzit ceasul din turla bisericii care ne anunța trecerea implacabilă, ireversibilă a timpului… Totul părea în acea duminică altfel, veșnic.

Dar nu a fost așa. Luni am mai văzut câteva urme de zăpadă, stingheră, adunată în colțurile mai întunecoase din parc. Și oamenii de zăpadă care se topiseră în liniște pe rând, singuri, părăsiți. Morcovii zăceau în iarba verde și udă și nici glasurile și râsetele copiilor nu mai umpleau aleile parcului devenit iar singur, trist, fără nici o mișcare. Luni a fost o zi normală. Îi lipsea strălucirea și mirajul duminicii care trecuse atât de repede. Păcat. Luni a fost o zi cu soare, dar fără zăpadă. Numai cu urme, rămășițe din duminica aceea de vis, când am crezut că totul este din nou frumos și veșnic. Și totuși, trebuie să recunosc… a fost ceva deosebit.

Și totuși a fost altceva… pe care nu-l voi uita prea curând.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.