În 9 iunie 68 d. Hr. s-a sinucis împăratul roman Nero (pe adevăratul nume, Lucius Domitius Claudius Nero, n. 37 d. Hr.).
A domnit între anii 54 şi 68. d. Hr., fiind ultimul împărat din dinastia iulio-claudică. A instituit o guvernare autoritară şi crudă, soldată cu asasinate celebre: mama sa – Agrippina, fratele său – Britannicus, soţia sa – Octavia şi Seneca, profesorul şi mentorul său. În anul 64 un uriaş incendiu a mistuit Roma. Incendiul s-a dezlănțuit în noaptea de 18 iulie. Timp de șase zile și șase nopți au ars complet trei cartiere din cele 14 ale Romei (care avea cca 800 000 locuitori), în alte șapte pagubele fiind mai mici. Abia în a noua zi, după ce distrusese și multe clădiri valoroase, focul a fost stins complet. Bănuit de declanşarea incendiului, Nero a dat vina pe primii creştini şi a început persecuţiile împotriva lor.
Circumstanțele sinuciderii lui Nero
„La întoarcerea sa la Roma, în anul 67, relațiile dintre Nero și Senat s-au înrăutățit. Fiindcă a impus impozite împovărătoare, era pe cale să-și piardă susținerea provinciilor. În martie 68, a izbucnit revolta lui Iulius Vindex, guvernatorul Galiei Lugdunensius, care a câștigat adeziunea lui Galba, guvernatorul Hispaniei Terraconensis.
Armatele de la Rin l-au învins pe Vindex la Besançon, în mai 68. L-au proclamat, însă, împărat pe Verginius Rufus, care a refuzat. Galba a devenit soluția alternativă. Galba aștepta în Spania, în timp ce agenții lui au retras toată susținerea de care se mai bucura Nero. La 8 iunie, Nero a fugit, fiind abandonat de comandantul pretorian, Nymfidius Sabinus. A sperat că se va îmbarca la Ostia, în apropiere de Roma, pentru a cauta adăpost în provinciile orientale. Dar pretorienii au refuzat să-l ajute. L-au părăsit și servitorii. A ieșit în stradă din palat alături de Sporus și s-a întâlnit cu Faon, unul dintre liberții săi, care l-a pus să se deghizeze și l-a condus la vila sa, nu departe de oraș. Nero se ascundea într-o cameră din spatele casei, când soldații au venit să-l aresteze. A ales să se sinucidă. L-a chemat pe Epafroditus, secretarul său personal, să-l ajute să se înjunghie în gât, exclamând, în același timp: «Ah, ce artist piere odată cu mine!». Astfel, Nero a murit la 9 iunie 68, la numai 30 de ani. Trupul său a fost depus în mormântul Domitiilor de pe Colina Pinciana. A fost așezat într-un sarcofag de porfir și i s-a construit un altar de marmură montat pe o balustradă de piatră. A rămas popular în rândul plebei, mormântul său fiind decorat cu flori, încă mulți ani după moarte.” (Wikipedia)
Marele incendiu din Roma
Marele incendiu din Roma, în timpul domniei lui Nero, ca de altfel și alte evenimente din această perioadă, au dat naștere la multe fabulații. S-a spus chiar că incendiul ar fi fost plănuit de împărat, pe de o parte, pentru a scăpa de mirosurile pestilențiale care ajungeau până la palat din cartierele de dincolo de Tibru (Trastevere de astăzi, trans Tiberim în latină), populate de plebea Romei, pe de alta pentru a avea motive serioase de a dezlănțui prigoana împotriva creștinilor. Că Nero, întors de la Antium, ar fi contemplat de pe colina din apropierea Circus Maximus focul, cu o plăcere „artistică”, știută fiind predilecția sa pentru arte, pe care le-ar fi practicat… Mai sigur este însă că Nero nu și-a salvat reședința, Domus Transitoria, că a ordonat instalarea de barăci pe Câmpul lui Marte pentru a adăposti sinistrații. Și că într-adevăr a folosit prilejul ordonând executarea, prin spânzurare și crucificare, a sute de creștini și dezlănțuind ulterior o teroare inimaginabilă nu numai asupra celor care mărturiseau că sunt creștini, cât și a oamenilor bănuiți că ar avea legături cu creștinii, într-un sinistru „spectacol” teatral, de altfel deloc rar în Roma antică, îmbrăcându-i în piei de animale pentru a fi sfâșiați de câini în public sau aruncându-i în arenă pentru a fi uciși de animale sălbatice.
V. romanul Quo Vadis (1896) de Henryk Sienkiewicz, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1905), click aici.
Filmul Quo Vadis, după Sienkiewicz. Regia: Jerzy Kawalerowicz, 2001
https://www.youtube.com/watch?v=4ezhAiHzbdM
Teatru radiofonic serial: Traducere de Stan Velea. Dramatizare radiofonică de Rodica Suciu Stroescu. Regia artistică: Diana Mihailopol, 2017 – fragment
Copyright © Teatrul Național Radiofonic
Moartea lui Seneca
„În anul 65, Nero hotărăşte moartea lui Seneca, bănuindu-l de implicare în complotul lui Piso. Filosoful este obligat să accepte sinuciderea care, conform doctrinei stoice, era o probă a superiorităţii morale. În Anale, Tacit relatează amănunţit împrejurările morţii lui Seneca:
«Neînfricoşat, Seneca cere tăbliţele testamentului şi, la refuzul centurionului, întorcându-se către prieteni, declară că, fiind oprit să le mulţumească pentru serviciile lor, el le lasă singurul bun pe care-l are şi totuşi cel mai preţios, icoana vieţii sale, pe care, dacă o vor păstra în minte, vor dobândi faima vieţii virtuoase, răsplată a prieteniei lor statornice. Totodată, oprindu-le lacrimile, când cu vorbe blânde, când cu un ton mai sever, apelează la tăria lor sufletească, întrebându-i de mai multe ori: „Unde sunt preceptele filosofiei, unde este doctrina meditată timp de-atâţia ani împotriva accidentelor sorţii? Cine nu cunoştea cruzimea lui Nero? După uciderea mamei sale şi a fratelui său, nu-i mai rămânea altceva decât uciderea celui care l-a crescut şi l-a instruit.”
După ce, adresându-se oarecum tuturor, spune aceste cuvinte şi altele la fel, îşi îmbrăţişează soţia şi, înduioşat de tăria ei în acel moment, îi cere şi o roagă călduros să-şi modereze durerea şi să nu şi-o asume pe vecie, ci, gândindu-se la viaţa ei, trăită virtuos, să suporte pierderea soţului ei prin demne consolări. La rândul ei, aceea afirmă că este hotărâtă să moară şi ea şi imploră mâna ucigaşului. Atunci, Seneca, neopunându-se dorinţei ei de glorie şi în acelaşi timp din dragoste, ca nu cumva fiinţa iubită mai mult decât orice să ajungă victima batjocurii, zise: „Eu îţi arătasem mijloacele de uşurare a vieţii, dar tu preferi onoarea de a muri; nu-ţi voi invidia exemplul. Să avem amândoi o egală fermitate, sfârşind cu bravură; mai strălucit însă va fi sfârşitul tău.” După care, ei îşi deschid venele braţelor prin aceeaşi rană. Seneca, fiindcă trupul lui bătrân şi extenuat de hrană puţină nu permitea sângelui decât o scurgere lentă, şi-a tăiat venele de la picioare şi de la tendoanele genunchilor. Istovit de crudele suferinţe, ca prin durerea lui să nu frângă curajul soţiei sale şi ca el însuşi, văzând chinurile ei, să nu ajungă la neputinţa de a suferi, o îndeamnă să treacă în altă cameră. Şi, cum îşi păstrase elocinţa chiar şi în ultimele lui clipe, chemând secretarii, le-a dictat multe lucruri pe care renunţ să le redau cu alte vorbe, fiindcă au fost publicate cu vorbele rostite de el.»” (1)
Fragment din vol. Clasicii dramaturgiei universale de Costin Tuchilă și Pușa Roth, cap. Seneca – discurs asupra condiției umane, București, Editura Academiei Române, 2010
Nero, personaj de teatru
„Pare curios, dar din lunga serie de monştri obsedaţi de putere din istoria lumii, acest Claudius Caesar Augustus Germanicus, zis Nero, fiul lui Domitius Ahenobarbus şi al Iuliei Agrippina Minor, proclamat împărat la 17 ani, în 13 octombrie 54 d. Hr. şi mort prin sinucidere, pentru a nu fi prins de urmăritori, în 9 iunie 68, nu a inspirat o piesă pe măsura forţei dramatice pe care o poate dezvolta psihologia sa. Studiindu-i biografia şi chiar admiţând, cum încearcă să acrediteze cercetarea modernă, că nu a fost atât de odios pe cât se presupune din izvoarele antice, că nici măcar nu ar fi ordonat el incendierea Romei în anul 64 d. Hr., Nero rămâne încă o himeră pentru teatru. Nu a devenit un personaj de talia unor Richard al III-lea sau Caligula, din drama lui Camus, deşi premisele există cu prisosinţă. Britannicus, a doua mare tragedie a lui Racine, jucată în premieră în 13 decembrie 1669, la Hôtel de Bourgogne, nu este, fără îndoială, o capodoperă.
Britannicus era fiul împăratului Claudiu, dinaintea căsătoriei cu Agrippina, mama lui Nero, care îi urmează la tron. Opoziţia dintre cei doi este evidentă, dincolo de sentimentul frustrării pe care îl trăieşte Britannicus, deposedat de puterea legitimă. Faţă de «monstrul născând», care amintește, între altele, complexul oedipian, Britannicus pune în balanţă, oarecum de la sine, imaginea eroului frumos şi generos, dar nefericit. Deşi foarte tânăr, Nero este înfăţişat la început ca un împărat înţelept şi chiar paradoxal de echilibrat faţă de personajul istoric gravat, aproape ca un clişeu, în memoria spectatorului. Conflictul se declanşează în momentul în care Nero scapă de sub autoritatea maternă, îndrăgostindu-se de Junia, logodnica lui Britannicus. E actul de naştere al «amantului monstruos». El ascunde «sămânţa tuturor crimelor posibile», momentul decisiv fiind acela când «trebuie să despartă Împăratul de Fiu» (2). Din acel moment ingratitudinea se poate amplifica până la explozie. Nero va pune la cale otrăvirea fratelui vitreg şi, mai târziu, uciderea Agrippinei. Atât Mauron cât şi Barthes au făcut din acest personaj un prototip al eroilor racinieni, «centrul sistemului», o proiecţie a eului în jurul căruia gravitează toate contradicţiile dar şi toată figuraţia subconştientului. Din acest punct de vedere, celelalte personaje pot reprezenta fixaţiile eroului. În loc să-l aducă în scenă pe Seneca, a cărui prezenţă ar fi conferit altă dimensiune morală dramei, Racine recurge la Burrhus şi Narcis, pe care îi preia de la Tacit. Cei doi apropiaţi ai sceleratului reuşesc până la un punct să-i amâne hotărârile, dar influenţele lor sunt contradictorii, posibile proiecţii ale personalităţii puternice a lui Nero. Primul încearcă să-i inspire o ordine morală şi una de stat, dovedind onestitate şi chiar spirit filosofic. Narcis, dimpotrivă, e un cinic, care poate trăda oricând, contemplându-şi cu voluptate victima. Concepţia lui, însuşită de Nero, este să se facă, dacă nu ascultat, măcar recunoscut, înspăimântând. El îl sfătuieşte pe Nero să-l omoare pe Britannicus, fiind «un alt Jago, nu însă pe lângă un Othello capabil de suferinţă morală, ci în preajma unuia crud, rău, cinic.»” (3)
Fragment din vol. Clasicii dramaturgiei universale de Costin Tuchilă și Pușa Roth, cap. Racine: rațiune și pasiune, București, Editura Academiei Române, 2010
Teatrul Național Radiofonic: Britannicus de Jean Racine. Traducere de Dinu Bondi şi Radu Popescu. Adaptare radiofonică de Elena Negreanu. Regia artistică: Titel Constantinescu. În distribuţie: Gina Patrichi, Dan Condurache, Adrian Pintea, Ileana Predescu, Mirela Gorea, Mircea Albulescu, Ion Marinescu, Nicolae Crişu, Dan Bobe. Regia de studio: Rodica Leu. Regia muzicală: Nicolae Neagoe. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic. Înregistrare din anul 1987
Copyright © Teatrul Național Radiofonic
________
(1) Tacit, Anale, traducere de Andrei Marin.
(2) Roland Barthes, Sur Racine, Éditions du Seuil, Paris, 1963; traducere de Virgil Tănase, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, col. „Eseuri”, 1969.
(3) Ion Zamfirescu, Istoria universală a teatrului, vol. III, Renaşterea (II), Reforma, Barocul, Clasicismul, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1968.
