”Speranțe” de Letiția Vladislav

179
letitia vladislav proza diaspora

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roMirosul de sarmale mai bântuia prin casă. Cozonaci nu făcusem. Talentul mamei de a face dulciuri nu-l moștenisem. Grosso avea destule bunătăți de vândut, am înlocuit colacul de nuci cu o tortă și toată familia a fost fericită. Nici nu aveam timp să respirăm liniștiți. Anul Nou, primul nostru an nou departe de casă, fără tată, mamă, frați și vecini , o mână de prieteni ce sunau, dar nu veneau, pentru că erau prietenii soțului și nu ai mei. De regulă mergeam la Constanța de Crăciun și stăteam până după  revelion. Se respecta tradiția, se mânca bine, de împărțeau cadouri frumos împachetate, lucruri utile, bune, elegante, de care aveam nevoie fiecare dintre noi. Se împărțeau îmbrățișări reci și false, se risipeau cuvinte cu două înțelesuri. Dacă era ceva de rău, era adresat mie. Eram nedorită, oaia neagră, femeia care nu avea bani și scria. În familia asta erau importanți banii, nu poeziile. Mă îngrozeau sărbătorile în orașul de la malul mării. De fapt, mergeam de două ori acolo. O dată vara. Stăteam două săptămâni. Ori cu burta la gură, ori cu cei mici, marea era mare, o iubeam, mă bucuram de ea și uitam de sărăcia sufletească în care căzusem. Spălam vasele împreună cu soacra, auzeam zi de zi aceleași reproșuri, că eram fată de la țară, că ar fi trebuit să învăț o meserie, că sunt prea tânără, iar sărmanul ei fiu prea tâmpit că s-a lăsat ”vrăjit” de poeziile mele. După spălatul vaselor mă lungeam în cameră cu cei mici și adormeam, obosită de soare și aer. Cele două săptămâni treceau repede, cu toată rutina zilnică. Plecam cu sentimentul că această femeie îmbătrânită și acră îmi va putea fi dragă într-o bună zi. Mai credeam că pot schimba lumea. Iarna era frumoasă, dar obositoare. Stăteam mai mult în casă, predicile continuau, nervii noștri se subțiau și, deseori mă revoltam spunându-le ce cred eu despre ei, trânteam ușa, ieșeam în piață și de acolo coboram spre mare, până la Casino, vântuia, uneori ningea, stăteam pe o piatră și mă întrebam ce caut acolo. Apoi mă întorceam, îmi ceream, tot eu, scuze pentru reacția mea, pentru că nu puteam vedea fața nefericită a soțului. Era familia lui. După ce ne pupam, cu recunoștință, rânjind și mințindu-ne reciproc, urma acel ”La mulți ani !”, ce suna cam ”de nu te-aș mai vedea anul ce vine”, ori ”o mie de ani fără mine, idioților!”, eu intram cu cei mici în camera unde dormeam, soțul rămânea cu ceilalți în sufragerie și era obligat, ori dorea, ori nu, să audă alte predici, bani, divorț, o altă femeie descoperită de ei, undeva prin Banat, era de-a lor, era mai bătrână ca mine, avea bani și casă, putea oferi altceva, în afara copiilor, însă nu trebuia să-și facă gînduri, avea doi și cu un avocat bun mi-i puteau lua fără probleme. El tăcea, iar eu auzeam totul și clocoteam ca focurile iadului. Apoi plecam spre București. El tăcea, eu începeam protestele, de fapt nici nu știu de ce protestam, poate pentru că eram prea tânără, între mine și ei nu se schimba nimic. Sunt un om de familie, cred în forța familiei, nu pot locui decât în interiorul ei. Chiar dacă sunt la mii de kilometri depărtare. Gândul că aparțin unei grupe numite Familie, mă face să trec peste orice. Dar ei nu erau din grupul meu. Își urau și nedreptățeau fiul numai pentru că se căsătorise cu una cu ”capu-n nori”, cum zicea soacră-mea. Cel mic făcuse anul, era frig și ningea teribil afară. Hotărâsem să merge din nou la socri. Crăciunul a mers. Copilul era vesel, fetița era o minune, povestea despre aventurile ei cu frățiorul, nu aveau niciun motiv să fie urâcioși cu mine. Până în seara de Revelion. Soacra i-a oferit fiului mii și mii de lei, divorțul nu trebuia acceptat de mine, copilașii erau deja ”adoptați”, iar eu trebuia să văd cum mă descurc în viață, zicea soacra, pentru că ei nu mai pot vedea cum fiul lor se chinuiește să hrănească o parazită.

– Destul, am strigat, ridicându-mă de la masa festivă, cu acești idioți nu mai rămân un minut în casa asta!

Am chemat un taxi, mi-am luat lucrurile mele și ale copilului, lăsând fețița să mănânce. Tot nu pricepea nimic. Era prea mică.

– Vrei să vii cu mine, i-am spus soțului, mă cauți prin hoteluri. Eu nu știu unde au locuri libere în noaptea asta. Nu vrei… nu mă mai doare nimic…

Clar că mă durea, însă nu vroiam să mă umilesc în fața lor.  Un pat de hotel am găsit. Soțul a ajuns și el acolo, cumva mulțumit că avusesem curajul să deschid gura. Am plecat a doua zi. Acasă nu aveam nimic. Nici lapte, nici pâine, nici mâncare. Noroc cu niște vecini și un unchi al lui. Ne-a salvat de foame în prima zi a anului. Au fost ultimele sărbători la malul acelei mări. Acum, în pragul unui alt an, mă gândeam la vuietul apei, la țipătul cocorilor, la străzile ce duceau spre mare și la cei câțiva pescăruși care veneau zilnic pe zidul din spatele casei și stăteau acolo, incomodându-mi socri, până se făcea seară.

– La mulți ani!

Cei mici dormeau. Eram numai noi doi. Și ningea ca acasă. Vecinii ieșiseră în fața blocului, cu sticlele de șampanie în mână, convesau, râdeau, ciocneau între ei, făcând planuri de viitor.

– Să ai noroc la slujbă, am spus, cred că pentru început avem nevoie de noroc.

Nu erau stele. Stăteam pe balcon și așteptam să vedem toate artificiile din centrul orășelului.

– M-am gândit la ultimul revelion, i-am spus, pe malul mării…

– Bine că s-a terminat.

– Mi-e dor de casă, am zis.

– Și mie. Aici ai de toate, dar ceva lipsește.

– Mie îmi lipsește o stea. Vroiam să mă agăț de ea în noaptea asta și să mă visez în apartamentul nostru din Ferentari.

– Crezi că vom reuși?

– Ce, să ne agățăm de stele?

– Nu, asta-i poezie, să luptăm cu tot ce stă în fața noastră.

– Vom reuși. Împreună vom reuși.

– Te iubesc.

– Și eu mai mult.

 Nu știu ce am visat în noaptea aceea. Poate ceva cu Ferentariul înzăpezit. Poate cu marea. Poate că o luptă ascunsă din noi, dar care ne împingea înainte. Ca pe front. Ori mori, ori înaintezi. În orice caz, s-a făcut dimineață. Și începuse un nou an.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.