A doua…
Și azi, alte îngândurări despre cădere… Căderea este, cel mai des, una a libertăţii. S-a spus că prin cădere omul pierde libertatea edenică multivalentă (poţi avea orice pom) pentru o libertate istorică bivalentă (un singur pom). Căderea echivalează, deci, cu o implozie transcendentală, cu o compresie mutilantă a libertăţii edenice originare, credea Victor Hugo…
Omul îşi poartă cu el căderea, care e în acelaşi timp povară şi ispită, o târăşte după el şi i se supune, dar e dator s-o supravegheze, s-o înfrâneze, să i se împotrivească şi să nu i se supună decât atunci când nu mai are încotro. Dându-i ascultare, săvârşim totuşi o greşeală, dar o greşeală de felul acesta se poate ierta. E o cădere, dar e una în genunchi, care poate sfârşi cu o rugăciune. Ușor de zis, desigur!
Viaţa noastră e o cădere perpetuă, spunea Eminescu. O cădere nu este atât de rea ca o recădere. De pildă, o naţiune în cădere e mult mai aproape de viermi decât de fluturi. Așa zice un poet. Cotiturile destinului au fost întotdeauna marcate de o cădere și de un măr. Cel ce e jos, nu trebuie să se teamă de cădere şi nici cel umil de trufie.
Orice cădere în păcat este reparabilă; căderea din credinţă, nu este. Se mai spune că există o dublă fascinaţie în faţa vieţii şi a morţii, dragostea este cădere şi zbor, alegere şi supunere. Poate că tocmai de aceea Gabriel Liiceanu scria că leneşul este un recidivist al paradisului după cădere, un insurgent al eternităţii în condiţiile finitudinii. Cel mai mare succes nu înseamnă să nu cazi niciodată ci, după fiecare cădere, să te ridici înapoi. Picătura găureşte piatra, nu prin puterea ei, ci prin cădere repetată, mai zice un proverb de demult. Nimic nu este rău din cele ce sunt, numai reaua lor întrebuinţare duce la cădere.
În Amurgul gândurilor, Emil Cioran scria că nu suntem rataţi decât dacă viaţa are un sens, fiindcă numai în acest caz tot ce n-am îndeplinit alcătuieşte o cădere sau un păcat.
Ne naştem cu doar două temeri: frica de cădere şi frica de zgomote puternice, restul sunt învăţate şi este mult de muncă. Eşecul are un miros specific, e o duhoare care se răspândeşte ca o miasmă. La fel cum câinii detectează mirosul fricii la oameni şi oamenii simt când se află în cădere.
Există abisuri în care cei mai mulţi dintre noi nu au curajul să coboare? Dacă e așa, atunci ele sunt infernurile vieţii noastre, o cădere în nelinişti de care avem însă nevoie pentru a renaşte.
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
