”Statul gigolo” de Nicolae Lotreanu

80
nicolae lotreanu rubrica leviathan.ro

logo al treilea ochiLa o festivitate de evaluare finală a unui program ştiinţific destinat României şi finanţat de un guvern occidental era invitat şi ambasadorul României, căruia i s-a  rezervat posibilitatea  de a expune, în final, punctul de vedere al statului care a beneficiat (de astă dată cuvântul este potrivit) de un sprijin efectiv într-un domeniu în care ţara noastră a reînnodat cu destule dificultăţi o tradiţie abandonată timp de patruzeci de ani.

O asemenea festivitate este întâmpinată de participanţii direcţi cu o anume superficialitate politicoasă. Pentru un cercetător ştiinţific contează mai mult ”oul”, decât cotcodăceala găinii. Eu eram însă curios: pentru prima oară vedeam un ambasador al ţării noastre la el ”acasă”, adică prins în rolul de a reprezenta o tânără democraţie dornică să-şi regăsească locul într-o Europă  ”reîntregită”.  Mai ales că, o săptămână mai devreme, cu prilejul unei lansări de carte la Institutul Francez, fusesem cucerit de discreţia şi demnitatea uşor distantă a ambasadorului Franţei la Bucureşti. În general, nu pierd prilejul unei comparaţii. Ce vreţi, deformaţie profesională!

Volubil, cu oarecare  farmec, ”popular” (adusese cu maşina ambasadei două studente care se bucuraseră de o bursă în cadrul programului amintit), vorbind fluent engleza, Excelenţa sa era demnă de un studiu comparativ. Situaţia lui nu era foarte uşoară: să răspunzi aşteptărilor gazdelor, să te întreţii cu reprezentantul guvernului care a patronat un program important, să fii interesant pentru nişte cercetători sceptici şi, colac peste pupăză, să ştii că printre participanţii din România se află şi soţia unui ministru influent, nu e de colo. Şi trebuie să recunosc că a făcut tot ce a putut ca să împace şi capra şi varza şi lupul care dădea târcoale…

A mulţumit, cu oarecare insistenţă, e drept, s-a străduit, prea mult, să nu pară deloc protocolar, a vrut să se creadă că ştie mai mult despre domeniul nostru decât ştia în realitate. În timpul cinei oficiale s-a deplasat la toate mesele, favorizând, bineînţeles, doamnele. Era, într-adevăr, de invidiat cum părea că se ocupă permanent de soţia ministrului, fără să lase totuşi impresia că neglijează pe cineva. Şi, mai ales, a vorbit, a tot vorbit, ca la spartul târgului să spună o anecdotă despre cât de bine este să vorbeşti exact atât cât trebuie.

M-a atacat şi pe mine, văzându-mă poate mai mic şi mai timid, cu afirmaţia că ”el s-a născut acolo unde s-a născut frumosul”. Eu bietul de mine cred, în ignoranţa mea fără de margini, că frumosul se poate naşte oriunde şi, năucit, am aflat că ”gura lui de rai” este una dintre cele mai ponosite provincii ale ţării. Ca să mă termine, mi-a mărturisit că el îi dă gata pe toţi străinii cu Mioriţa şi Meşterul Manole şi că nimic nu exprimă mai bine sufletul poporului român decât sacrificiul Anei pe crucea profesională a zidarului grec. Am obiectat timid că Meşterul Manole este o baladă balcanică, că ne-o disputăm noi, grecii, bulgarii… şi că unii zic că Ana nu a vrut deloc să se sacrifice, iar când a văzut că gluma se îngroaşe, a început să se tânguie amarnic etc.,etc.

M-a privit cu reproş şi mi-a sugerat că oameni ca mine şubrezesc prestigiul ţării, că năruie tot ce oameni ca el încearcă să construiască şi că, iată, cum demonstrez eu însumi că el, bietul Manole, are mereu nevoie de un sacrificiu feminin (sper că nu era vorba despre soţia ministrului!), pentru ca blasfemia să poată fi ştearsă.

M-am simţit, drept să vă spun, extrem de mic şi de meschin şi în nimicnicia mea, eu care nu am avut niciodată succes la femei, mi-am închipuit statul român în postura acestui biet gigolo. Curtezan al unei Europe care a dispărut de mult, Excelenţa Sa statul român prin persoana sus-amintitului ambasador, al cărui nume nu va reuşi niciodată să-l pronunţe vreun străin, se mişcă zâmbitor pe la mesele altora şi invocă spiritul poporului român. Întâlneşte peste tot bisericuţe şi zâmbete condescendente. Dar, noaptea târziu, obosit şi cu faţa căzută, îşi repetă sieşi mulţumit: ”I-am dus şi pe ăştia” şi singurul lui of rămâne că nu poate să-i unească pe românii de pretutindeni sub eşarfa lui de băiat gigea.

Şi totuşi ar fi simplu, dacă am aplica soluţia Moisil. Bietul logician, când îi venise chef ”sinistrului” să unifice institutele Academiei, pentru că i se părea că sunt prea multe, propusese să se unească Institutul de geografie cu Institutul de geologie şi cu cel de geodezie şi să fie pus director… Geo Bogza.

Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu

Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu

Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.