Știri: A apărut volumul ”Poveste fără sfârșit” de Ion Bembea

795
Ioan Bembea - Poveste fara sfarsit

La Editura Casa Cărții de Știință din Cluj Napoca, Colecția Scriitorii Transilvaniei, Seria Proză, a apălogo carte rubrica leviathan.rorut volumul de nuvele și povestiri ”Poveste fără sfârșit” de Ioan Bembea. Ilustrația de pe coperta I, ”Copil din Bucium în piața Abrudului” aparține profesorului Gheorghe Roșa. În loc de prefaţă în carte sunt inserate câteva aprecieri critice semnate de Ileana Vulpescu, scriitoare, Cristina Oancea, realizator programe TVR, Stanca Minea, profesor, Nicolae Dan, profesor, Aurel Podaru, scriitor, Dora Arion, profesor.  ”Poveste fără sfârșit” a profesorului Ioan Bembea este o invitație la lectură, o invitație la a continua povestea cu povestea fiecărui cititor, fiindcă poveștile domniei sale sunt rupte din viață, sunt trepte ale existenței unui om, sunt mărturii peste timp, ale unui timp trăit, ale unui timp de poveste.     

Ioan BembeaÎn tot ce scrie Ioan Bembea te copleşeşte dragostea lui pentru Apusenii natali, duioasa nostalgie după copilăria lui, după cei alături de care a trăit, cărora le poartă nestinsă amintire, nestinsă recunoştinţă. Fără să fi trăit în Apuseni, şi pe tine cititor te pătrunde aerul curat al unui loc unic în sufletul scriitorului.

Nu trage, tată! este o bijuterie de o mare delicateţe, lucrată de mână de meşter, de dinainte de-a se face giuvaieruri la stanţă. Mai întâi te cucereşte atmosfera inconfundabilă de sat din Apuseni. Apoi ţi se trezeşte interesul, aş zice poliţist, de-a afla de unde vine vulpea.

Moartea vulpii e un moment tragic nu doar pentru fetița care strigă disperată Nu trage, tată! Te cutremură şi pe tine cititor. Sufletul curat de copil vede numai puişorii vulpii, rămaşi fără mamă. Copilul vede numai natura primordială, nu are încă noţiunea pagubei.

Sfârşitul nuvelei, pandantul începutului, ne conduce, spre a ne mângâia sufletul, la cimitir, locul liniştii şi-al împăcării. Deşi le-nţeleg pe amândouă, o lacrimă tot mi s-a întins pe obraz, amestecat cu bucuria de-a fi citit ceva atât de frumos, de simplu, de omenesc şi dincolo de omenesc.” – Ileana Vulpescu, scriitoare decorată cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler. 

”…Ajuns la faţa locului, pădurarul cu puşca atârnată pe umăr îşi face loc prin mulţime. Oamenii pricep ce urmează şi se îndepărtează într-un semicerc larg şi îndepărtat, ca nu cumva vulpea rănită sărind de acolo să muşte pe careva. Se face o linişte de mormânt. Ştefan ridică arma, pune puşca la ochi. În acel moment de totală tăcere, în loc de trăsnetul armei, se aude un ţipăt de copil „Tată, nu! Nu trage, tată! Nuuu, tată!” Era un strigăt disperat. Aniţa se smulge din mulţime şi porneşte în fugă spre tatăl său. Prea târziu. O pocnitură puternică pătrunde cu violenţă în urechile mulţimii. După câteva clipe un alt pocnet mai slab, ecoul, vine din coasta de peste drum, de sub pădure. Din acoperişul porţii, fără a mai urma treptele, sare vulpea mototol în drum, se roteşte cu iuţeală de mai multe ori pe lespezile de piatră din faţa porţii ca şi cum ar vrea să-şi prindă coada. Ba nu, botul ei e mai aproape, e înfipt în blăniţa din coastă, vrea să scoată la repezeală glonţul, încercă să smulgă durerea de acolo şi să oprească sângele… S-a mai rotit şi zbătut o vreme, nu mult, apoi a rămas nemişcată pe o dungă, cu burta spre oameni, poate pentru a le arăta tuturor prin cele patru mameloane fără conţinut, zătoare turtite, ce se vedeau supte, că ea are pui şi că pentru „copiii ei” a făcut toate acestea şi… să o ierte…

La dezlegarea tainei, când oamenii au văzut că vulpea era mamă, toată mulţimea, ca la comandă, a exclamat un „Oooo!…” prelung, îndurerat, apoi s-a aşternut din nou tăcerea, era atâta linişte că se auzea susurul molcom al apei din vale…

Câţiva bărbaţi, parcă ruşinaţi, au întors spatele a lehamite şi au plecat. Era încă linişte. „Eşti rău, tată”, îi strigă plângând fetiţa ajunsă chiar lângă vulpe. Îi mângâie o ureche catifelată apoi blana curată de pe frunte şi ceafă. „Ai murit… Te aşteaptă puiuţii tăi flămânzi… Pe ei cine îi mai iubeşte? Cine le mai poartă grija?… Cine le mai duce mâncare acolo în vizuina ascunsă?…”

Nu plângea numai Aniţa, erau şi femei care îşi ştergeau cu jenă, pe ascuns, lacrimile.

 Şi eu am plâns atunci…

Nu târziu după această ticăloşie omenească, pe vremea coasei, vecina noastră Veronica ne spunea că în fânaţul ei, plin de muşuroaie, de la Detunata, două vulpiţe roşcate scurmau după ouă de furnică şi prindeau din zbor lăcuste şi fluturi”. ( fragment din proza Nu trage, tată!)

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.