Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Acei oameni minunați și cuvintele lor memorabile” de Florika Waltère

36
florika waltere (1)

logo rubrica stress & the cities– „Țara are nevoie de 7777 ingineri, de 777 profesori de matematică, de 77 astrofizicieni sau cercetători și de 7 profesori de limbi străine. Poeți avem deja destui!” – Ha-ha-ha, ce ne bătea la cap cu predica lui proful de mate în clasa a 9-a! – De ce era așa de pornit pe voi, fetelor, că la noi, băieții, era mai domol? – Șapte dintre noi bune la mate, aveam și două „olimpice”, ne hotărâsem să mergem la uman. – Știa el de ce ne pistona, era o alegere cu bătaie lungă! – Câte din cele șapte ați profesat pe ce-ați studiat? [pauză] – Două. – Râdeam noi atunci de el! Păcat că nu mai e printre noi ca să-i spunem că a avut dreptate! – La vârsta aia aveau dreptate profii de limbi, pe departe mai carismatici, chiar fără muncă de lămurire. Limbile străine erau în trend. – Pe mine m-au constrâns părinții să merg la real, deși mă trăgea inima să vin cu voi la uman. –  Proful de mate a chemat-o pe mama la școală ca să se înțeleagă cu ea. Bunul de el nu se referea la ce avea nevoie țara, ci la ce avea nevoie lumea, cum ne-am dumirit mai târziu. – Ei, și mama te-a constrâns? – Nu! Ea avusese noroc de circumstanțe prielnice în profesie și credea că asta e regula, că dacă faci bine și cu pasiune ceea ce faci, vei avea și succes. – Câteodată se potrivește! – Cum spui, câteodată. Nu la mine. A trebuit să schimb radical direcția profesională, iar atunci mi-a fost de mare folos matematica pe care am făcut-o cu dom’ prof în liceu.

– Profa de română îi bătea pe toți la carismă! – Ah, nu! Cea de franceză și cel de engleză, că erau tineri și cântau frumos! Nu am dat in corpore la facultate la limbi străine? – Profa de română fusese asistenta lui Vianu… Era aulică, distinsă, cu un farmec inefabil, deși se apropia de pensie… –  Orele din cabinetul de română dinspre parc erau incursiuni poetice. Știa cum să ne deschidă la adolescență aripile spiritului critic și empatic. – Și auto-critic! – Pe mine m-a marcat personal cu o vorbă memorabilă… – Aha? Nu era genul ei atacul la persoană.  Fin ironic, dublat de dezamăgire…  Într-o oră de română de reflexie colectivă, doamna mă surprinde frontal cu „Ce părere ai, Cutărescu? De ce stai retrasă în banca ta?”, eu fiind cufundată pe ascuns într-o lectură particulară. Tac rușinată și scot lectura de sub bancă. Noi, umaniștii, aveam cu ea o legătura sinceră, prietenească. Ea ne dirija panseurile cu atâta dedicare și ne îndrepta multe pagini, pe care le scriam inspirați sau neinspirați… Vrea să afle ce citesc așa de concentrată. Nu am cum s-o întorc și arăt cărțulia succintă: „Este Pușca de vânătoare a autorului japonez Iasushi Inoue”. Se lasă tăcerea în cabinetul de română. Doamna însă nu pare deloc supărată, dimpotrivă schimbă tema românească și mă întreabă cu interes „Și cum îți place, ce poți să ne spui despre Pușca de vânătoare?” Eu prind curaj că nu a luat fapta mea drept abatere și răspund cu nonșalanță: „Este o carte drăguță.” Doamna s-a uitat cu durere în zare și a mângâiat cu privirea coroanele copacilor. Am auzit un oftat de-al ei. S-a lăsat o tăcere grea, s-o tai cu cuțitul. Cândva a spus rar, tărăgănat, ostenit. „Dacă tu numești cartea aceasta «drăguță», eu ce să mai spun despre tine? E inutil să-ți spun că este o carte extraordinară, cu o economie și un rafinament de construcție și de expresie a sentimentelor ca o stampă japoneză”, cam în felul acesta ne-a vorbit. Iar în final: „Sunt întristată…” M-a făcut să simt adânc amărăciunea ei. De atunci am fost atentă la proprietatea termenilor pe care îi folosesc, iar spre siguranță mi-am scos din vocabular cuvântul „drăguț” .

– Am avut o pleiadă de oameni minunați la catedră! – Nouă ne storcea lacrimi profa de istorie la temele ei patetice, epoca lui Pericle, Războiul de Independență american sau românesc, Marea și Mica Unire… – Nu numai la catedră! Și pe teren. Când ne cântărea după vacanță profa de sport, odată s-a supărat rău pe mine și m-a luat la trei: „Unde vrei s-ajungi? Pe banca rezervelor? N-o să mai poți sări la coș! Și chiar dacă nu te faci baschetbalistă, cum vrei să arăți mai târziu, dacă acum când ești fată tânără, iei 3 kile în 3 luni?!?”  – Ha-ha-ha! Ai ținut-o minte până acum, că tot scândură ai rămas!

– Cum erau îmbrăcate fetele? – A! Ele erau pempantee, suple, coafate, manichiurate, fără să fie extravagante. În schimb ei, parcă erau cu o generație peste noi: pântecoși, chelioși, zgomotoși. – Da’ ei poartă neveste tinere, la a doua căsătorie! – Sărmanele! Și-au făcut-o cu mâna lor! – Tu ce-ai purtat? – O rochie de zi, prea exuberantă pentru Germania, dar numai bună pentru prânzul festiv de la București. Cred că asta a fost viața ei. – Scândura e tipa din poză de la clasa de chimie, cu părul ca de muma pădurii? – Nu-i stă rău! Se poartă vrășulit acum. – Ei, lasă-mă, poartă claia aia sură și tristă! – Mie-mi place, e înspicat. Își poartă vârsta cu degajare, femeia! Mai bine așa decât bobinele de la coafor ale lui tanti Aristica de chimie! – Nu mai spune? A venit și ea? A-mbătrânit cu bobinuțele? Ha-ha-ha! [pauză] – „Ministrul” a luat-o în tărbacă pe tipa de la uman că l-a dezamăgit cu vocabularul ei rudimentar de la 17 ani, referitor la „bijuteria literară japoneză”. A plasat el câțiva ditirambi sofisticați de-ai lui, că avea public, dar ea l-a lăsat să spună… – Cred că s-a întristat ea pentru el, mai mult decât odinioară profa de română; măcar profa o impulsiona să distingă subtilități… – L-a lăsat în plata lui, la perorațiile cu care și-a făcut cariera pesedistă. Multora ne-a plăcut amintirea ei „drăguță” și i-am spus-o. – Mă mir că „Ministrul” s-a abținut să țină un discurs sforăitor în amfiteatru. – Sigur că n-a ratat el ocazia! Dar nu mai știu ce-a spus, fiindcă prea a trebuit să mă concentrez pe dicționarul meu pasiv de neologisme și de filozofie. – Ha-ha-ha! Nu ne schimbăm! Cum o fi făcut el carieră alături de D… și D…? – Nu ești în temă: era deja trecut pe linie moartă. El fusese protejatul lui N…. – Aha! Era din aripa intelectuală. [pauză] – Celelalte două fete din cvartetul nostru de ce n-au venit? – Cea din Anglia, ca și tine, nu mai are concediu, iar „cântăreața” nu mai are… starea de spirit ca să iasă în lume. – Păcat, tocmai ea care ne încânta în orele plicticoase, fredonându-i pe Moustaki, Adamo și Aznavour în ultima bancă. – Când ne dădea ghionturi nouă din față și ne ordona „Obeliscurile, treceți pe poziție, luați înălțime!”, ca să se pitească după noi și să cânte… – Da, acum este deprimată… de viață. – Cum chiuleam noi câteșpatru de la fizică și mergeam pe bulevard ca să vedem Romeo și Julieta de Zefirelli… – Era proful cumsecade, făcea în clasă meditații cu cei care dădeau la medicină și ne lăsa pe noi, filologii, să ne destindem la ora lui. – Am și-acum poza aia când am mers după film să ne fotografiem la magnolia de lângă monumentul Soldatului Francez… – Ehe, îi citeam pe Stendhal, Balzac, Flaubert și Zola în original… – Și-i discutam în limba lui Voltaire! Ce vremuri!

– Aveți un fiu, nu-i așa, tu și soția de la clasa C? Nu a preluat cabinetul ei stoma? – Da și nu, câteodată mai lucrează în cabinet, dar numai pentru familie și pentru prieteni. – Cum așa, nu trăiește din meseria asta, care-i bănoasă în toată lumea? – Nu, s-a dus pe altă cale. – Aha? –  E un copil bun. După stomatologie a urmat seminarul teologic și acum, la 36 de ani, are parohia lui într-un cartier mărginaș din București. E bine pentru el, și-a urmat chemarea și se simte împlinit. – Minunat, și-a găsit calea lui! Respect!

–  Al meu s-a lăsat de pasiunea lui cu mașinile, la Renault-București, pentru că l-au exploatat ani buni acolo cu muncă multă și fără majorări de salariu. S-a făcut informatician. Lucrează mai tot timpul de acasă și e plătit cum se cuvine. – Bine că a putut să facă saltul.  – Nu vă spun câte nopți și-a pierdut cu cursuri IT!

– Dar al tău? Tot în America este? – Tot acolo, curios pentru America, nu? Unde tinerii sar în primii ani dintr-un job într-altul. E la aceeași firmă, dar a crescut cu firma, are acum multă răspundere și bani destui, de fapt, ce vor toți. Dar muncește în prostie, după părerea mea. – Parcă aici nu muncesc mult, dar nu au bani. Concret, căt de mult muncește?  – Are timp pentru el, să se ducă la sport sau la plimbare, doar de vineri ora 18.00 până duminică ora 22.00. – Doar nu începe serviciul duminică seara? – Nu, dar trebuie neapărat să se culce la ora 10 pentru că altfel nu poate să stea a doua zi concentat constant de la 6.30 la 18.30 cu opt (fix opt) ecrane și trei claviaturi în față. – Dacă e happy, e foarte bine că face cu pasiune ce îi place. – Exact, e sclavul fericit, cum zic niște autori români. – Păi, de-asta nu au venit „americanii” noștri la jubileu, așa se lucrează la ei. –  Fiii mei au stat amândoi cu mine în Franța. Și-au încheiat studiile acolo, sunt ingineri și lucrează la București. Lor le place mai mult aici. – Și tu unde ești stabilită? – În Franța, cu soțul.

– A mea e la Essen în Germania și e foarte angajată în social. Nu știu de unde a ieșit așa „verde” [ecologistă, de stânga] că noi votăm cu creștin-democrații, iar pe la început votam cu FDP, cu liberalii. Lucrează la o organizație caritabilă neguvernamentală, au făcut-o șefă cu integrarea rromilor, fiindcă știe româna și tare e miloasă cu nefericiții lumii. Să o vezi ce suferă pentru ei și ce fin îi tratează cu „doamnă și domnule”. – Dar îi și integrează? – Nu prea, nu doarme noaptea din cauza lor. În schimb îi înțelege… Și ei o tot caută, a devenit persoana lor de încredere… Ne spune niște povești!

– A mea a aplicat pentru o practică la un concern din Stuttgart. Acolo a fost foarte apreciată și s-a căsătorit cu șeful ei german. – E așa de simplu să prinzi un șef în Germania? – Ea e foarte frumoasă și atractivă, e o fată tare dulce! Pentru ea și-a lăsat bietul nevasta și trei copii. – Bine-i zici „bietul”, deoarece tribunalele dau la partaj soției și copiilor partea leului, mai ales când el își „reface” viața.   – Da, și-au refăcut viața: el a fost detașat la filiala din București. Stau acum cu mine!

– Bătălie mare pe Germania, domnule! – Rezon! Niște statistici europene au găsit că Germania e țara preferată pentru locul de muncă, în timp ce Spania, Franța și Italia pentru concedii. – Ai mei sunt amândoi arhitecți. Cea mare cu soțul ei au făcut niște stagii în birouri de arhitectură din Hamburg… – Au acolo arhitecți de prestigiu mondial, care înalță clădiri de referință, futuristice! – Exact, au lucrat la proiecte pentru China și Dubai. – Și ce lucrează acum la București? – Teza ei de doctorat s-a soldat cu o expoziție și cu un proiect de reconversie urbană finanțat de UE: cum să remodernizezi și să repopulezi orașele părăsite, adică pe cele cu mastodonți industriali falimentați.   – Păi, cu asta găsește o pâine bună la Detroit și oriunde! – Mai degrabă la noi, în Bărăgan.

– Ce formidabil, câte opțiuni au copiii noștri! Noi nu aveam decât trei: ori ne acomodam cu sistemul, ori unii aveau părinții în fruntea bucatelor și atunci aveau și ei undă verde în viață, ori fugeau părinții noștri sau fugeam noi, ca să trăim în libertate. – Dar nu bănuiam câte constrângeri ne așteaptă. – Avem noroc cu copii buni, dar scenariul acesta devine din ce în ce mai rar… –  Adevărul e că tinerii au acum de toate și vor din ce în ce mai mult. Vor tot ce au ceilalți sau ce văd pe smart phone. – E legitim! Nu îl aveam și noi abonat la toate ceaiurile pe colegul cu casetofon sau ne făceam relații cu celălalt care avea video player? La cel cu „cinema” la domiciliu plăteam intrare. Din ce trăiesc acum aceia? – Nu au venit ca să ne spună. Poate au plecat… – Ce descrii tu e fenomenul opus hărniciei, stăruinței și exigenței profesionale. Din păcate indolența și lenevia sunt foarte răspândite printre tineri, care s-au lăsat buimăciți de reclame și vor să ajungă țac-pac la afluență materială, fără să petreacă doi-trei ani cu un salariu de începător. – La perspectiva asta mulți abandonează înaintea bacalaureatului sau a diplomei universitare. – Și nici către meserii nu se îndeamnă, că ar fi sub standardul lor, deși acum sunt meserii tehnice noi deosebit de sofisticate și de lucrative. –  În orice ucenicie, ca să ajungi la brățara de aur a meseriei bine făcute, trebuie să depui efort, iar lor le este anevoie la efort…

– Unde e minunea de acum cinci ani de aici din hall, cu automatul de suc proaspăt de portocale la 5 lei paharul? – Vrei și tu acuma să țină 5 ani minunea? Uite, în schimb e totul bine întreținut, curat, bănci noi în clase. – Mie mi s-a strâns inima ca nu mai sunt băncile noastre vechi de lemn, stabile pe șine și trainice, n-aveai cum să le strici. – Zidurile au rămas, mobilele s-au înnoit. Iar galbenul pe pereți dă vesel. – Amfiteatrul e restaurat superb! Ia uite cum au marcat bolta cu arcuri aurii! – Parcă nu erau aurii pe vremea noastră. – Ha-ha-ha, le dăduseră la topit. – Ies mai bine în evidență numele savanților înscrise cu auriu pe manșetă, la baza cupolei. – Hai să ascultăm speech-urile! [pauză] – Proful de bio s-a uitat vorbind cu vocea lui pirpirie și nu îl mai ascultă nimeni. – Las’ că fac profesoarele onor adunării. Franțuzoaica tot perle poartă! Ilustra e sărită bine de 70, dar poți să zici că ne e colegă. [pauză] – Nu-l ajutăm și noi pe colegul Face-Tot și rememorăm câte ceva? Măcar noi, umaniștii cu fluturi în cap, să spunem chestii mai zglobii! – Unii ascultă atent. Alții, ca pe vremuri, nerăbdători și distrați. – Cine vorbește acum? – Nu-l recunoști? – Păi, cei care nu ne-am văzut între timp nu ne recunoaștem… – E șeful nostru de promoție, matematicianul. – Parcă a crescut și mai mult! Pe vremuri era grăsuliu și purta permanent șapca aia care-i proteja geniul. [pauză] Să știi că-mi place: și-a păstrat candoarea de odinioară. – Eu simt o tentă de amărăciune la el… – Ce frumos îi onorează pe profi! [pauză] – Nu crezi că cei care am plecat suntem altfel? –  Sigur, fiecare ne-am dat după culoarea locală a țării în care am imigrat, am mimat mediul. Iar când ne întâlnim la liceu, noi, cameleonii din Vest, suntem la un loc cumva altfel decât cei care au rămas în țară. – Cum altfel? – Mi-e greu să-ți spun. Poate mai deschiși la teze și… anti-teze. Suntem oricum receptivi la schimbări.

– Noi nu suntem generația niciunui ideal sau al vreunei fapte mari. – Ce ți-ai fi dorit? – Bunicii au fost ai României Mari și ai mirajului interbelic… Părinții au fost sacrificații postbelici și ai dictaturii… Noi cine suntem? – Noi suntem baby-boomer-ii! – Merci! Mulți, dar nesemnificativi.   – Oh, ba da: am consumat masiv! – Logic, suntem mulți și consumăm mult. – Logic, dar nu valoric! – Ba, pardon, suntem generația spațiului cosmic și a spațiului virtual! – Intervin cu o precizare: pe cel cosmic l-au cucerit părinții și pe internet socializează copiii! Noi doar am scăpat întregi din dictatură și din războiul rece… – Cum spui, și nu-i meritul nostru, noi doar am profitat de conjunctură! Vor fi oare copiii noștri milostivi cu noi? Ne vor spăla ei păcatele? Ca generație, vreau să spun. – Nu cred. Noi nu le-am dat „bagajul comun” de valori, cum l-am primit noi, de la părinți sau de la profesori. Le-am dat cel mult câte un neopren de salvare individuală. – Fetele, gata cu lamentările! Haideți la petrecere! Ia să vedeți voi cum vă trece acreala când vă iau la dans! Măi, băieți, ce stați de lemn Tănase? Vă știam mai cu inițiativă!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.