Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Blow-up în patru” de Florika Waltère

26
florika waltere diaspora germania proza

logo rubrica stress & the citiesAm lăsat bicicleta jos la ușă. O aștept la prânz în Casa Bărcilor. De regulă întârzie nițel. Eu vin mai devreme, ca să mă obișnuiesc cu locul și să-l „înmoi”. Mâncăm la greci, bine. Nu e nimeni. Am doar pentru mine fereastra enormă care dă direct pe râu. Afară e o încremenire gri-lăptoasă de început de noiembrie. Apa e șlefuită ca o oglindă întunecată. Ca din fum, răsare o apariție albă imaculată, ca un cap de cașalot uriaș care avansează lent în amonte. E o șalupă ieșită din ceață. Pilotul stă nemișcat la provă, cuprins de peisaj. Încep să bată clopotele. E ora două. Gongurile se rostogolesc pe râu la vale. E oare altă biserică vizavi sau e doar reverberația clopotelor în liziera de sălcii de pe malul opus? O siluetă de canotor așteaptă pe ponton. Scrutează când în susul, când în josul apei. Așteaptă să vină vreo barcă sau echipa de la hangare. E o femeie: prea trece ușor de la nemișcare la salt pe treptele pontonului. Poartă o jachetă verde. Clopotele se revarsă mai departe și nu văd nicio biserică pe partea cealaltă a râului. Dar unde e canotoarea? Doar nu a căzut în apă? Îmi pun ochelarii și mă uit intrigată după ea. Nici urmă, a înghițit-o apa. Mă alarmez. Mă uit și mai atent. Brusc mă impresoară alertele cu ce ar trebui să fac mai întâi. Iată-mă într-un Blow-up, dar nu am niciun chef acum de Antonioni… Trebuie totuși să fac ceva, nu pot să las fata să dispară în neant. Văd o pată neagră pe iarbă în stânga pontonului. Ea e. Stă nemișcată, întinsă pe burtă, cu fața în iarbă și cu brațele deschise ca și cum ar îmbrățișa pământul. Cu gluga pe cap nu i se vede părul. Stă ca o cruce verde în iarba verde. Doar pantalonii au trădat-o. Nu-i pasă: e una cu clopotele și cu pământul ud. De parcă nu tot acolo va ajunge.  Dar acum le cuprinde cu viață. Nu-i rău deloc: și eu azi dimineață am deschis ordinatorul pe o imagine cu un loc de vis, într-o mare de flori ciclame, înalte până la genunchi și întinse până la poalele unor munți neguroși și stâncoși. Cât vezi cu ochii un câmp de flori, lumină și… cântec de dragoste. Ce m-aș fi dat de-a dura cu iubitul prin ele. Oare nu sunt Apusenii mei? Caut și aflu că sunt în Tatra, deci nu prea departe. Să mă duc și eu să mă așez ca o cruce pe iarbă lângă fata aia exaltată? De ce nu? Și ce dacă mă ud pe blugi și pe geacă? [pauză] – Ciao, ești melancolică? – Vremea asta mă dispune la reverie… [îi zic în sinea mea: „Pleeease, nu din nou despre asociație. E atâta pace în jur.” Se pare că mi-a citit gândurile, atacă altă temă.] – Nu vrei să mergem la Nisa? E cald și bine acolo. Ne lăfăim la soare sau pe sub palmieri și dăm o raită pe la Negresco.– Știi că nu am bani. – Nici eu nu stau prea bine acum, dar tocmai de-aia, profităm de oferta de toamnă.

Peste șase luni
– Mi-a șoptit o păsărea că-ți trebuie hârtia mea… Mi-a șoptit două ponturi: că nu ai hârtie igienică și că o găsești la supermarketul de pe ring; mai sunt acolo și alte articole… rarefiate la vreme de restriște, măști, ulei, făinoase… – Merci! Mă simt ca la Timișoara în anii ’80. Am luat-o din loc, sper s-o prind! – Stai mai întâi să-ți spun un vis! – E din nou morbid? – Ăsta nu, căci e de acțiune și e cu tine… – Bine, dacă e cu mine, poate am răbdare să-l ascult. – Suntem amândouă selectate de la firmă, foarte riguros, cu probe practice, împreună cu alți doi colegi… – Iată-ne și colege de job! Nu, merci! – Nu știi pentru ce: să participăm la sărbătoarea națională nord-coreeană. – Asta îmi convine, altfel tot nu ajungem acolo. – Trebuie să facem instrucție. Suntem pregătiți ca spioni: trebuie să ne infiltrăm printre demonstranții care defilează pe biciclete și-i oferă conducătorului câte o crizantemă galbenă. – Crizantemele îmi plac, dar renunț la antrepriza asta. – Simțeam eu că nu te dă simțul civic afar-din casă. – Fac totul pentru Timișoara, nu însă pentru „axa răului”, dar zi mai departe; vreau să știu cum m-am făcut utilă. – Crizantemele noastre au niște senzori care-l localizează pe Kim pentru atentatul care urmează imediat. Atentatorii, killer-ii, sunt agenți BND [securitatea germană]. Vin mascați pe motociclete blindate și au bombele pregătite. Noi biciclăm spre tribună… – Ei, și? – M-a trezit bubuitul unui avion la ora 7.00 și a trebuit să închid fereastra… – Se pare că te uiți mult la știri: l-am văzut și eu deunăzi pe Kim Jong-un la TV, mai umflat în pene ca niciodată, taman după zvonurile că nu i-ar fi reușit operația. Plec acum la ring!

– În dar de aniversare îți oferim o plimbare pe mal de două ore.– Superb, tu desfășori planul și eu îl urmez cuminte și te las să mă răsfeți… – Acum, că am dat de soare, tu stai acolo pe colțul băncii și eu îți urez solemn de la distanța reglementară: „De ziua ta încoronată de CORONA/ Îți dăruim un tur de bicicletă cu Simona…/ Noi nu distrugem COROLA de minuni a lumii,/ Ci o sporim prin masca anti-spori cu Gummi… Ca să nu uităm cafenelele și șuetele! Patru fete cucuiete și cochete”… – Nu, nu voi uita ziua mea încoronată! – Hai să-ți lărgesc orizontul botanic și nutrițional: din crângul ăsta ne culegem acum leurdă ca să ne facem pesto… – Eu sunt supra-hrănită cu plante, așa că îți ofer ție buchetul meu de leurdă. Tu știi rețeta și mă vei invita cândva la cartofi copți cu pesto propriu. – Îți lărgesc și universul zoologic: uite cum stă în calea noastră egreta gri fără să-i pese de noi, hai s-o ocolim tiptil.

– Vezi unde te duce portabilul? – Dimpotrivă, filmul mi-a dat ideea să îmi caut un iubit pe net. – El se dă tânăr și frumos și tu te dai tot tânără și frumoasă. – Păi nu sunt? – Pentru noi ești, dar el are alte criterii. – El nici nu a văzut-o când i-a apărut în față reală, frumoasă și iubitoare, superbă chiar, deh, Juliette Binoche à 50 ans… [„Celle que vous croyez être”, „Cea despre care credeți că ar fi”] El avea în cap profilul fictiv de 25 de ani al celei de pe net. – Oricum, s-a consolat să o iubească și pe cea reală, de 50. – Oarecum, de-abia după ce aceasta a schimbat radical povestea, adică a creat o realitate-surogat în jurul vocii ei, prin care să se substituie celei false, care îi sucise capul pe portabil. – Mai bine nu-și împrumuta vocea și feelingul unei tinere oarecare sexy luată de pe net. – Dar nu ai înțeles! Într-un târziu aflăm, ca din întâmplare, la psihiatru, că Juliette se răzbuna astfel pe tânăra de la care furase pozele sexy… – Pentru că și tânăra îi furase ei, Juliettei, soțul. – Poate că voia să-și dovedească sieși că o întrece… în virtual. – Vezi? Așa cazi în cursă, pentru că un-doi, virtualul trece în real și te trezești cu iubitul în față când nu e tocmai propice. – Sau, mai rău, el se uită prin tine, cea reală, „celle que vous croyez être” și nu te vede, pentru că o așteaptă pe cea virtuală. – Nu i-a verificat sentimentele Juliette, sunându-l de la tânăra virtuală? La care el, deși nu mai spera, a sărit ca ars de pasiune. – Și unde te duc, mă rog, jocurile astea de-a „ori ești frumoasă și activă pe net, ori nu exiști deloc?” – La depresie și sinucidere. – Asta e în filme, ca să dramatizeze, dar cine mai pune azi totul la inimă? Fugim cu toții ca bezmeticii în toate direcțiile… – Ba te duc chiar unde vrei s-ajungi: să îți provoace sentimente reale și să îți dea, din nou și din nou, iluzia că iubești și că trăiești. – Atunci schimbă sloganul: „exiști dacă iubești”. – Vai, ce romantic, ce prăfuit, parcă ești în Marin Preda din anii ’70. – Nu-i deloc prăfuit: îmi spunea amica noastră de la cafenea că bătrâna pe care o îngrijește, Frau „von irgend etwas”, are mereu câte un iubit. – Respect… La ce vârstă? – E octogenară. – Dar iubitul o iubește? – Ea așa crede. – Asta e important! – Pentru ea, da: să fie mereu într-o transă de iubire, cu unul sau altul de pretext. Ăsta e elixirul ei. [pauză] – Ați văzut cum Juliette a noastră, după ce nu i-a ieșit de trei ori pasența cu iubirea (cu soțul, cu amantul feroce și cu amantul tânăr) se salvează în final, terapeutic, cu povestea? – Cu arta, vrei să spui? – Absolut, cu ficțiunea sau cu povestea, pe care ea o creează ca să dea un sens marasmului din viața ei… – Oricum, mare privilegiu să vedem un film fin franțuzesc la doi pași de noi. – Mai ales, fetelor, noi patru, să ne salvăm prin arta conversației, fiindcă avem cu cine să despicăm firul în patru, après.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.