Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Ca la Săpânța” de Florika Waltère

35
flori cimitir sapanta florika waltere

logo rubrica stress & the cities– Mulțumesc, draga mea, la aniversarea asta Buni ar fi onorat pactul ei cu nepotul, să atingă suta… – El m-a luat pe mine la rând acum ca decană de vârstă și mă sună regulat de peste ocean, iar la aniversări apare și cu atenții speciale. – Lui Buni să îi fim recunoscătoare, că ea l-a format cu simțul familiei. [pauză] Tu ești bine? Ce mai face regele? – Mă iau și eu după Buni, că am una, alta, îi știi tu lista cu metehne. – Cu asta nu v-am uitat și nici cu urmarea lamentărilor voastre… – Ce vrei să spui? – Scrisoarea ei de adio pusă la cale cu tine. – Ei, nu mă face răspunzătoare acum pentru niște toane de-ale ei din prea mult răsfăț. – Ba te fac, pentru că văd cum preiei placa de la Buni și i-o servești fiicei tale, care are atâtea suferințe pe cap. – Și cu Buni ce-mi impuți, mă rog? – Că la o săptămână după ce ai plecat tu de la noi, ea s-a „sinucis”, lăsându-mi în sertar scrisoarea-capodoperă bine ticluită din timp cu tine. – Și tu chiar crezi că ea avea nevoie de mine ca s-o scrie? – Tu ai montat-o, adică i-ai dat soluția pentru pretinsele ei cazne, iar ea a scris-o. Pe îndelete, dinainte. Fiindcă la weekendul acela, întâmplător, eu chiar am stat tot timpul cu ea, că băieții erau plecați. Am mâncat împreună, i-am făcut pedichiura, am ieșit puțin la plimbare… Seara mi-a venit pe chelie să fac croitorie câteva ore la ea în cameră. N-o durea nimic și vorbeam de una, de alta, cât se poate de firesc, o idilă totală de două zile. – Dacă îmi spui așa, ar fi avut toate motivele să renunțe la planul ei melodramatic sau să îl amâne pentru zile singuratice. – Ia ascultă aici! Ce singuratice? Doar stăteați ușă-n ușă, Mam’ Mare, Tanti Mița și domnul Goe, consortul și cu mine eram sus. Normal că noi trebuia să ne ducem la serviciu și nepotul la școală. [pauză] – A fost chiar așa de cumplit încât nu poți să uiți incidentul? – Să mă scoale fiul de 12 ani, venit de la grătarul vecinilor la unu noaptea, disperat că Buni zace nemișcată pe jos la ea în cameră și că lui i-e frică? Plângea isteric și repeta: „Nu vreau să moară Buni.” – Și ce-ați făcut? – Era ca o stâncă, n-am putut s-o urnim și am chemat salvarea. Medicul a depistat în cameră că golise două flacoane de diazepam și a luat-o la spital. Unde eu n-am putut să mă duc din cauză că nu aveam mașină, soțul fiind la o întrunire în nord. L-am sunat la două noaptea și i-am spus să vină imediat… – Și ea când s-a trezit cum a reacționat? Nu a avut sechele? – A răspuns foarte clar la ce au întrebat-o medicii și nu știa cum să îi lămurească că e întreagă la minte, căci ei voiau să o rețină la psihiatrie, cu tentativă de sinucidere. – Doamne, doamne, iar doi ani mai târziu dansa la „nunta” aia de pomină, când am sărbătorit-o la 90 de ani. Mereu mi-aduc aminte cum am făcut-o lată la „Mama 90”! A răsunat până la Paris, am povestit la toate prietenele. – Dar cel mai bine i-a priit ei. Cred că a întinerit cu 10 ani, tot rememorând poantele de la zaiafet. [pauză] Uite ce amintiri frumoase avem… Așa că nu te mai văita atâta la fiica ta, ci susține-o moral, că ea are nevoie acum mai mult ca oricând de sfatul tău. Iar tu ai vârsta și înțelepciunea cuvenită. Sau e doar un mit chestia asta cu înțelepciunea bătrânilor? [pauză] – Draga mea, iartă-mă, eu cred că e un mit. – Trist, ne paște pe toți. [pauză] Destul te-am muștruluit pe chestia cu văicărelile tale și cu sinuciderea lui Buni, acum am și un cuvânt de laudă pentru tine! – Nu te cred! – Ai preluat influența ei fastă asupra fiului! – Ei, mă bucur, mai ales că îl iubesc ca pe nepotul meu. Cum am reușit să-l influențez peste ocean? – Păi, i-ai spus și tu același lucru ca și mine: că s-a îngrășat și că se va face și el în curând cât un dulap, ca jucătorii de fotbal american. Mie mi-a spus că așa se poartă bărbații acolo. Dar văd că pe tine te-a ascultat, a slăbit vreo șase kilograme și acum arată ca-nainte. – Sigur că i-am spus-o verde în față când l-am văzut pe skype. Eu i-am spus-o și mai plastic ca tine: că a făcut fălci de buldog. – Bravo, ai aplomb și ai trecere la el!

Cu câțiva ani înainte:
– Cumnate, vino la noi câteva zile de Crăciun! – Nu pot, Buni, am treabă. – Ei, cum așa? Suntem toți acasă, e și prietena mea, regalista din Brăila, o cunoști; avem un brad cât camera, daruri de Crăciun, sarmale, cozonac, tot dichisul. – Draga mea soră, că te simt apropiată ca pe o soră și nu ca pe o cumnată, trebuie să mă înțelegi, am treburile mele de pus la punct. – Iartă-mă, cumnate, dar nu te înțeleg deloc: ți-ai scris la notar testamentul punct cu punct și nu ai uitat pe nimeni. Donațiile, câte ai avut de făcut prin țară, ți le-a rezolvat fiică-mea… Ce mai ai acum de făcut în prag de Crăciun? – Măi, măi, măi, am o vârstă și nu vreau să vă cad povară dacă pat vreun bucluc pe la voi. – Ce vârstă, dragul nostru? Ești verde ca întotdeauna… Și nu poți să ne lași fără companie pe noi, două doamne tinerele, octogenare! – Ăsta da, e un argument. Bine, atunci o aștept pe nepoată să vină să mă ia.

– La fel de greu s-a lăsat unchiul și la ultima lui aniversare, într-o vineri, la 93 de ani, cu două luni înainte să se prăpădească. – De ce n-a vrut să vină la voi? – Îi propusesem ceva și mai simplu pentru el: să mergem noi la el, eu cu Buni, și să mâncăm de prânz unde vrea el, în apropiere. – O ținea și atunci că are treabă? – Da, tot așa. Dar l-a luat mama repede că se bucură să-l revadă. – Și cum era el înainte de… marea trecere? – Vajnic ca întotdeauna, nu se mai lăsa dus de la restaurant. Nu ne-a dat voie cu niciun chip să plătim noi. Ne tot spunea povestiri eroice din tinerețe, cu legionarii lui. – Dar tu nu trebuia să-l iei pe fiu de la școală la ora 4, ca de obicei vinerea? – Doar așa am putut să-l urnim spre acasă. [pauză] Îți dai seama că peste două luni ne-a abătut rău vestea că l-a lăsat brusc inima. L-au găsit îmbrăcat ca de obicei în costum, citind ziarul în fotoliu. Eram senine că ne despărțisem de el în ultima lui formă bună.

– Tot vinerea am fost la mormântul lui un an mai târziu, când eram și eu la voi. – Ah, da, când i-am făcut noi trei parastasul ăla de pomină. Ce bine că putem să râdem acum ca la Săpânța de pățaniile pe care le-am trăit cu Buni. – Mare spaimă am tras atunci cu boroboața ei: crede-mă, pur și simplu mi s-a smuls din mână. – Eu nu aveam cum să știu ce faceți voi în spate, așa cum căutam drumul spre mormânt și căram sacoșele cu cele de trebuință. – Brusc i s-a părut lui Buni că eu merg prea încet. Dar eu duceam bastonul ei și florile în mâna cealaltă. A uitat de baston și a luat-o iute înainte după tine. – Cumplită scenă: chiar în momentul când îi aprindeam unchiului lumânările la căpătâi, aud „buf” și o văd pe mama la picioarele pietrei cum dă cu capul de lespede. – Până am sosit eu, târâș-grăpiș, erau pline de sânge și ea și lespedea. – Sărăcuța, se simțea vinovată de pocinog, dar de durut n-o durea nimic. Noi ne-am panicat când am văzut-o în baia aia de sânge. Nici nu știu cum i-am trântit florile și i-am vărsat vinul lui unchiu’ pe mormânt și am mai pansat-o și pe ea. – Și cum am înfășurat-o ca pe o extraterestră în hârtia aia menajeră cu care voiam să curățăm mormântul. [pauză] – Dar și doctorii ăia nesimțiți de la urgența locală m-au scos din fire: cum ne-au lăsat să așteptăm o oră întreagă, că aveau ei pauza de prânz. – Pe mine m-a dat gata Buni cu poanta ei finală, când și-a adus aminte pe autostradă la întoarcere că nu l-am cinstit cum se cuvine pe unchiul la parastas și ne-a invitat să recuperăm ceremonia la restaurantul din parcare, pe banii ei. – I se făcuse foame și a împletit-o abil cu o idee practică: am mâncat bine în amintirea lui unchiu’. I-am cumpărat sticle reci de apă pentru gâlma ei din frunte și l-am luat și pe fiu de la școală…

Cu câțiva ani înainte:
– Era un om de o cinste impecabilă. [pauză] La a treia întâlnire mi-a spus că-i place mult de mine, că sunt jumătatea lui și că mă va iubi până la sfârșitul zilelor. Dacă… –  Ia te uită, nu-l știu pe tata să-ți fi pus vreodată condiții, mai degrabă tu lui. Acum îmi spui? Nu literaturizezi din nou, mamă? – Era ceva prea intim… dacă îi fac copii. Patru voia el! – Aha? Poate aflu acum și când v-ați căsătorit, că mereu ai evitat abil să-mi spui asta. Nici nu v-ați serbat vreodată ziua de cununie… între aniversările care se țineau lanț la noi. – Nu se putea. [pauză] Eram gravidă în luna a treia și la șase luni de la cununie s-a născut fratello, pe care-l serbăm de-atunci ca pe darul familiei. Ca și pe tine. Și pe puiuțul nostru. Ce mult s-ar fi bucurat el de nepoțel! Ei fuseseră nouă copii la părinți, iar cei șapte care au trăit au ieșit toți oameni luminați și s-au avut ca frații. – Așadar ăsta era secretul familiei? Și l-ați păstrat ca pământul. Ați făcut deci probe de procreat până ați fost siguri de rezultat! – Oh, da! Și el era fericit! – Ha-ha-ha, credeați că vă știrbește autoritatea morală fapta imorală dinaintea cununiei? Iar acum poți să desecretizezi după jumătate de secol? Ce? Tu nu te-ai născut prematur în Moldova, în timpul retragerii din 1917, în căruța cu coviltir? Și ai supt de la tanti Anuța, că maia își pierduse laptele? Și credea că tataia e mort pe front, când el era prizonier la nemți? [pauză] Ce e mai grav, mamă? Mai… vital? Nu te-nțeleg… – Hmmm, s-au schimbat vremurile, acum văd altfel. Ce văd clar e că el era un om curat ca lacrima. Oh, da! S-a ținut de cuvânt! Ce iubitor și devotat ne-a fost. Și-n somn.

– Cine a trântit ușa de la intrare, meștere? – Buni, papi. – Ce caută ea pe-afară noaptea? – S-a dus să cumpere ceva. – La ora asta? Unde e deschis? – S-a dus la restaurantul românesc ca să cumpere ceva pentru fecioru-i iubit. – Cum, vine fratello la ora asta? – A sunat-o el că vine doar să doarmă; mâine zboară la un congres în America. – Dar de ce nu mi-a spus să o duc cu mașina sau de ce nu te-ai dus tu cu ea? – Las-o, papi! Când aude ea că-i vine fiul iubit, intră-n priză și sare sprintenă ca o căprioară. N-o mai doare nimic și se gândește doar cum să-i pună pe masă ce-i place lui. – Ce căprioară? E o leoaică în ce vă privește pe tine și pe unchi-tu.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.