Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Ce bine te-am distrat!” de Florika Waltère

23
florika waltere germania proza

logo rubrica stress & the citiesStimate domnule inginer, nu ne cunoaștem. Eu locuiesc de 20 de ani în America. Dacă dvs. v-ați refugiat în Germania în anii ’40 și sunteți inginer chimist și fiul învățătorului din satul de lângă București, care avea șase fii cu studii înalte, cel mai mare căzut în războiul de întregire, rămânând fiica, profesoară de matematică, cea mai mare. Dacă fratele dvs. s-a specializat în amenajări fluviale în Germania la începutul anilor ’40, ceea ce în țară i-a atras șapte ani de detenție, din care cinci i-a petrecut în celulă cu mine în temnița Aiudului, fiindu-mi cel mai drag prieten, atunci v-aș ruga să-mi scrieți și să mă puneți în legătură cu copiii lui, fiindcă am atâtea să vă spun despre acest om minunat. August 2000.

–  Ce om bun ești tu, Jenică, să ieși proaspăt la 80 de ani din negura timpului și să-mi înviorezi imaginea tatii! Tata mi-a spus doar două lucruri despre Aiud. Că a înțeles că scapă cu viață de acolo când au hotărât să vă scoată la muncile câmpului, și ce paradis erau livezile unde v-au pus la muncă!  Și doi, „ce societate selectă a avut el la Aiud!” Mai mult n-a vrut să-mi spună ca să nu mă împovăreze în țară cu „secrete politice”. – Draga mea, el mi-a salvat viața, acolo în temniță. [pauză] Era un om inteligent și modest, frumos la chip și la suflet, un caracter și o bunătate cum rar întâlnești. El a fost steaua luminoasă care mi-a înseninat anii de închisoare. Prietenia noastră a fost aceea care ne-a întărit și ne-a făcut să ieșim teferi de acolo. – În ce împrejurări v-ați întâlnit, Jenică? Să pricep că ați avut o mare șansă în neșansă? – Ne-am cunoscut în duba care ne-a dus trei zile și trei nopți de la Jilava la Aiud, trecând prin Timișoara și Turda. – Ocol mare, Jenică, probabil că mai culegeau din drum și pe alți condamnați. – Așa-i. Din primul moment ne-am simțit atrași unul spre celălalt. El a venit către mine să ne spunem pe nume. Eu eram un flăcăiandru de liceu. El era în floarea vârstei, avea cele două licențe și de-abia venise de la specializarea din Germania. A fost ca fratele meu mai mare, mai mult, ca un părinte. A stat lângă mine, cu căldura lui sufletească, cu grija lui, să nu-mi pierd sufletul în iad. El mi-a făcut închisoarea ușoară, dacă se poate și așa ceva. Fiindcă totdeauna ai nevoie de cineva căruia să-i mărturisești ce gândești și care te înțelege. [pauză] El avea multe de povestit, avea o cultură vastă și o sete… intelectuală. Povestea așa de frumos, era o fericire pentru mine să-l ascult. – Vibrați voi la fel, chiar dacă erau 15 ani diferență între voi. – Eram nedespărțiți. Comuniunea noastră de vederi era perfectă. De fapt eu m-am luat după caracterul lui admirabil, a fost un model pentru mine. [pauză] – Când v-au scos la aer? – În ’46 a fost o perioadă de destindere: s-au format colonii de muncă. Am avut voie să ne grupăm după aptitudini. El m-a încurajat să fac echipe de volei și de fotbal. Mi-a spus ce roluri să aleg pentru o piesă de teatru și le-a repetat cu mine. –  Sport și cultură, dragul meu! Nu o duceați rău! – Doamne, fata mea, nu-ți spun ce am îndurat în primii doi ani de recluziune la Zarca, în sistem de exterminare prin înfometare, însingurare și frig. Nu vreau să-ți vorbesc de celula neagră, unde stăteai ca într-un coșciug, dar în picioare, și după o zi și o noapte te duceau pe brațe la infirmerie. Nu vreau să fiu patetic! [pauză] După recluziune ne-am regăsit într-o celulă de cinci. Numai prietenia și credința ne-au salvat în primii ani din malaxorul acela de nimicit oameni. Doi dintre noi au murit sub ochii noștri. – Iartă-mă, Jenică! Am aflat din cărți, pe care le-am citit în Vest. Tata n-a suflat niciodată nimic despre suferințele lui. – Avea o mare rezistență morală, care îl întărea și fizic, el fiind uscățiv de la natură. [pauză] Atâția ani am stat acolo împreună, în cele mai inumane condiții, dar nu l-am auzit niciodată văitându-se sau acuzând pe alții. [pauză] Spre sfârșitul detenției el a trebuit să se ducă într-un sat să facă proiectul unei construcții. Așa ne-am despărțit. Aveam amândoi lacrimi în ochi. – Tu nu ai ieșit la mult timp după el. L-ai căutat? – L-am căutat în anii ’50. Dar trăiam într-o lume dușmană. Noi eram urmăriți. În libertate trebuia să ne ferim mai mult ca în închisoare.

– Să-ți spun dorința lui fierbinte: el mi-a mărturisit că dacă scapă teafăr din temniță, își dorește mult să aibă copii. De aceea tânjea după libertate, ca să înceapă acea viață de familie armonioasă, pentru care era predestinat. Sunt sigur că a fost un tată minunat. [pauză] – A fost foarte devotat familiei. Când eram mici, era calul nostru de joacă. Se preta la cele mai trăsnite jocuri și antreprize cu noi. [pauză] De „noapte bună” ne spunea povești istorice și mitologice. Ne citea mult. Mai târziu în concedii, la munte sau la mare, citea el mult, pentru el: istorie, memorii, futurologie, Idele lui Marte de Thornton Wilder, Jurnalul din Sf. Elena (despre Napoleon I) de Las Cases, Șocul viitorului de Alvin Toffler, chestii de genul ăsta. – În celulă ne depăna amintiri din satul lui natal. Trăiam și noi aievea cu el copilăria lui fericită de la țară. Ne povestea de caii lui iubiți, de viața din București la liceu și la politehnică, dar și de lumea germană, unde se specializase. Așa uitam de zidurile care ne apăsau și ieșeam cu el la soare, cu caii, pe câmp. [pauză] Într-un târziu am avut voie să ținem creion și hârtie în celulă. L-am îndemnat să-și scrie amintirile din copilărie și mi le citea. Avea mult talent. – Caii Sura și Costică sau „Ieșirea la bâlci”? Pe astea ni le-a spus și nouă. – Draga mea, trebuie să i le publicăm. Oamenii din ziua de azi trăiesc… artificial… comercial. Nu mai au nicio legătură cu natura și cu copilăria… Ei stau acum la butoane. [pauză] – Mai spune-mi cum era el când v-ați întâlnit „în libertate”. Noi eram mici atunci. Nu-mi aduc aminte să te fi întâlnit. – L-am căutat doar de câteva ori, fiindcă toată țara era o închisoare și noi eram în evidența lor, eram mereu urmăriți. Aranjam să ne întâlnim ca din întâmplare. Sporadic la vreo coadă la carne sau zarzavaturi prin Piața Matache. De fiecare dată îl întrebam: „Prieten bun, ai început să scrii? Este păcat, timpul trece și zădărnicește talentul tău. Să rămână măcar pentru cei ce ne vor urma, pentru copiii tăi”. El spunea: „Am să scriu, dar mai am de lucru cu copiii, s-au mărit și au crescut și grijile cu ei”. După revolta ungurilor din ’56, au urmat noi represalii asupra noastră, voi erați mici de tot. Ce-o fi fost pe capul lui? Pe mine m-au băgat din nou la închisoare până în ’62. Nu l-am mai căutat…

– Spune-mi, draga mea, cum s-a prăpădit el? – Mama a fost cu el. Noi nu puteam să venim atunci în țară. [pauză] Dar dădea semne dinainte să plec eu… – De ce suferea? Că era un om disciplinat și harnic… – Nu ne-am dat seama atunci. Începuse insidios. [pauză] Eu eram mai iute cu el: „Spune, dom’ne, cine m-a căutat?” Eram și eu urmărită în anii ’80 și prietenele lăsau vorbă la ușă la părinți acasă. Nu mai telefonam. Zicea el: „Fata aia drăguță…”, iar eu „Toate sunt drăguțe!”, „Aia cu ochi frumoși”… Eu îl țineam puțin în trap, într-o formă mai alertă, și lui îi plăcea: „Spune, dom’ne, blondă, brună… Cum o cheamă?”, dar el le încurca… – Înțeleg, bietul de el, care vorbea așa de frumos! Ce-o fi suferit să vadă cum i se curmă cuvintele… – Da, se rușina și se supăra când avea câte-un lapsus… [pauză] Era proverbial în familie cu indiferența lui la agoniseală materială pentru el. Nu i-a trecut prin minte să-și cumpere mașină… Dar pentru noi se făcea luntre și punte ca să ne procure ce pofteam. Era într-una atent să ne facă plăceri: mie-mi cumpăra zilnic, venind de la serviciu, limbi de pisică de ciocolată de la Union; mamei îi aducea în fiecare duminică flori de sezon, pe care i le aranja în glastră pe birou.[pauză] Mai târziu, când îl întrebam ce-și dorește din Germania, avea un laitmotiv: „Mie nu-mi trebuie nimic, decât să ai tu mare grijă de tine acolo, că ești singură în lume”. Nici medicamente nu voia, deși puteam să i le trimit ușor. Nu voia să-mi dea de lucru pentru el. Dorea doar să-i scriu. [pauză] – Știi tu, draga mea, acolo în celulă, timp de cinci ani, ajungi să cunoști omul cum nici el însuși nu poate să se cunoască pe sine. El era un om drept, el nu putea să mintă sau să înflorească ceva sau să-ți ascundă ceva ce te-ar putea interesa. Poate de unde neamul lui se trăgea din oierii ardeleni ce trecuseră munții în Regat ca să-și păstreze credința. – Nostim, avea unele frecușuri de mentalitate cu mama, olteancă: în timp ce pe tata îl oripila corupția înrădăcinată în mentalul nostru colectiv, mama, mai maleabilă, „ungea osia”, cum zicea ea, și rezolva mai iute diverse nevoi. Câteodată se amuza și el de unele fleacuri. Zicea că se face și el oltean, după nevastă. – În celulă ne consola cu o secvență trăită de el când a sosit în Germania în ’40: nemții trimiteau alimente masiv pe front; pentru populația civilă erau toate raționalizate sau nu existau. Ce mâncau ei la cină, după șantier? Puneau pe mijlocul mesei un castron mare cu cartofi aburinzi și alături un castron mic cu sos maroniu și se serveau toți cei șase ai casei… El a oferit familiei gazdă un geamantan voluminos adus din țară, plin cu salamuri de Sibiu, roți de cașcaval și ciocolată. Când le-a văzut, gazda, soția inginerului cu care lucra el, și-a pus pumnul în gură ca să-și înece plânsul. – Ne-o spunea și nouă când eram mici, ca să nu facem mofturi la masă. Noi copiii mâncam pieptul și pulpele, părinții mâncau restul. [pauză] Dar episodul ăsta i l-am întors eu tatii când era penuria cruntă de alimente din anii ’80: ne trimisese fratello din Germania un pachet cu tot felul de bunătăți lucioase. Atunci am plâns eu uitându-mă la ele, deși nu sunt pofticioasă de fel. Tata a fost foarte trist când am primit pachetul… Era trist că nu ne mai poate ajuta. – Îi păstrez amintirea ca pe icoana luminoasă a celui mai bun prieten.

– Spune-mi, draga mea, el a mai scris? – Nu, Jenică, n-avea timp. Îl călăream noi prea mult. Adică era prin vocație sclavul nostru… A! Nu-i adevărat! A scris, când eram mici de tot și nu eram conștienți încă de ce putere aveam asupra lui. A scris până ne-am dus noi la școală. – Ai ce-a scris? – Mi-a adus mama 12 caiete cu un…  jurnal al acelor ani. Sunt micile bucurii cotidiene ale vieții cu doi copii zvăpăiați. – Aaa, trebuie să fie ceva încântător… – Este, dar și dramatic [pauză] Nu, nu, fără nicio implicație politică. Probabil că se temea, cum spui, că vă urmăreau. Relatează, cum să-ți spun, anodin, prin ce greutăți materiale inimaginabile treceau ca să asigure existența familiei. Dar acestea nu-l atingeau deloc. El era fericit cu noi. – Ah, dă-mi-le să le citesc! Doar cât stau la tine! [pauză] Într-adevăr și-a atins visul cu voi… – Știi, Jenică, pe birou am sub ochi ultima fotografie făcută cu el înainte să plec. [pauză] Îl simt mai aproape ca niciodată, îi cer sfatul. Sunt atâtea care mă preocupă sau mă apasă… Multe pe care el nu le-ar fi acceptat formal, dar simt că nu mă mai judecă, ci doar simte la fel cu mine și mă protejează… de sus. – Și eu îl simt, draga mea, ca pe fratele meu mai mare, dintotdeauna. [pauză] – Jenică, îmi lipsește tata, profund și permanent [pauză] într-un fel inexprimabil. Să-l știu că e în colțul lui liniștit și-mi poartă de grijă. Și-i mulțumit de ce fac. [pauză] De-abia după ce am plecat, când nu am mai avut sprijinul lui necondiționat, am înțeles cât de… ombilical eram legată de el. [pauză] Am și visat, traumatic, pierderea asta, în primul meu an în Germania, când el era bolnav. Mă descurcam foarte greu atunci, sub toate aspectele. Îmi lipsea înțelegerea lui autentică, chiar și dojana lui. [pauză] În vis căzusem într-o groapă dintr-o gară din vestul Germaniei. Tata face eforturi supraomenești să mă scoată de acolo. Nu reușește și se retrage, cumva înspre… mormânt, cu ochii holbați, ca pe aeroport la plecarea mea din țară. Ca niciodată în vis, reușesc totuși să ies singură și să nu mai cad în hăul de sub mine. [pauză]  În Vest părinții nu mă puteau prinde în plasa lor de iubire și de siguranță. Nu mai puteau să mă ajute și sufereau.

– Jenică, mi-a adus mama de acasă scrisorile cele mai dragi ale tatii, pe care le citea zilnic. Uite, asta e ultima. I-am scris-o în anii ’80. Ți-o dau ție. Eu îl port pe el în suflet.

„Tată, azi e ziua ta… Nu mai dați o masă mare ca altădată, când puneați cap la cap trei mese, cu damascurile galbene sau olandele brodate întinse de mama în onoarea „sfântului nostru”. Masă plină cu roadele a zile întregi de cumpărături, pregătiri și comenzi pe la diverse restaurante și pricepute mătușele. Când aducea mama fabulosul tort de ciocolată Mareșal Joffre de la Capșa, garnisit cu cununa din frunze de stejar și cu ghinde din fistic. Pentru care, după ospăț, fratello și cu mine ne luam la ceartă că „de ce nu mi-ai mai lăsat nimic din el?” Când veneau musafiri vestiți cu doamnele și domnișoarele lor tocmai de la Piatra-Neamț, cu moși luminați de la Foișor și comisioneri cu plocoane în pești cât masa și în damigene cu vin căpșunică aromată de la lacurile Dunării. Aveți mai multă liniște acum: se bea mai puțin din cauza tensiunii și se mănâncă mai cu măsură din solidaritate cu foametea unor popoare africane. Și lumea s-a mai împuținat: cei tineri au luat-o spre Soare-Apune, ca și cei mai vârstnici, tot într-acolo. Ați rămas voi doi. Depănați probabil despre cei duși în lume și în veac. Despre vremurile când lumea era mică și totuși încăpeam cu toții în ea și despre „Micile Bucurii” pe care ți le-am făcut cu prisosință. Când prin hoarda de puștani încă nesătui de joacă la ora 10 noaptea se auzea șuieratul de alarmă „Șase, tatăl vostru”, iar noi ne ascundeam prin cotloane nebănuite, ca să nu ne mai iei cu arcanul în casă. Și când în sfârșit prindeai cu arcanul pe unul din noi și-l băgai în cușcă, până îl prindeai pe celălalt scăpa din nou primul pe fereastră, prin gard sau peste gard. Din când în când te mai îndurai de noi cu câte o jumătate de oră, altă dată erai neșantajabil, mai ales când urmăreau vecinii operațiunea băgatului în casă la familia de la nr. 8. Sau când, după ce veneai de la birou, te luam de proaspăt la hăimănălit până la patinoar, în Herăstrău cu roata sau cu vaporașul, cu barca pe Cișmigiu, unde ne împroșcam cu vâslele până ne udam leoarcă, hai, chiar și mai aproape, în parcul Cazzavillan, unde mă învârteai în vasele de bronz de pe laturile statuii, care scârțâiau așa de jalnic încât se adunau pisicile de pripas, pe care le luam cu noi acasă. Sau când ne ciorovăiam la Moși după ce am tras biletele de papagal, fratello lăudându-e cu soața care-i era menită, Victoria, el pictându-și atunci viața ca o victorie, ceea ce și este viața lui, în timp ce mie îmi era menit ca soț Titi, ah, vai!, bătrân și scund ca nenea Titi al nostru! Tu trebuia să mă împaci că un Făt-Frumos de la Răsărit îmi e sortit mie… pe care îl aștept și azi. Sau când, încotoșmănați în paltoane, ne aruncam din senin în bazinele-obstacol pentru caii din Hipodrom. Tu trebuia să rămâi antrenat, ca să fii în stare să fugi acasă cu unul din noi șiroindu-ți în brațe.

Dragă tată, mult timp ne-am petrecut cu tine ca să te distrăm pe cinste la tinerețe. Iar când noaptea ne adunam pe la căși, noi eram atât de toropiți încât numai cu tratative speciale te lăsam să ne îmbăiezi în apa încălzită cu orele la foc de lemne în cazanul din ghețăraia noastră de baie. Ca apoi, brusc înviorați, să ni se trezească pofta de cultură și să-ți facem educația intelectuală, verificându-ți cunoștințele de istorie romană și de mitologie greacă. Iar când Anteu sau Tezeu au mers și-au mers și-au mers… până când adormeai tu pe drum, tot noi, vigilenți de după plasele pătuțului, te aduceam repede la realitatea terestră cu „Zi ce s-a mai întâmplat”. Ehe, eram în plin clasicism al folclorului urban și trăiam aievea baladele străzii. Mai târziu, când fratello intrase în afaceri lucrative de 1 leu bucata, cu timbre, ture de bicicletă, fotografii cu artiști, nu te mâna el să-i procuri laboratorul foto și bicicletă? Nu te-a scos tot el din anonimat cu faptele lui de vitejie de pe stradă și din liceu? Sau când eu nu mă mai urneam din citit la gura sobei biografii celebre sau clasicii români și francezi, de riscam să nu mai dorm noaptea de anchilozare, nu te trăgeam eu cu sania prin Cișmigiu vreo două ore până spre 11 noaptea?
Da’ pe unde nu te-am dus? La mânăstirile din Moldova ca să-ți arătăm minuni de fresce și arhitectură sub protecție UNESCO sau prin parcurile naturale din Retezat și din Deltă. Peste tot te-am târât după noi ca să te ținem în formă până la 70 de ani!  Ți-am cărat accesoriile sportive: corturi, arbalete, patine, schiuri. Dar tu nu aveai decât un gând: cum să ieși la pensie. De la noi și de la stat. Asta ai vrut, asta ai avut: odihnește-te acum la pensie. Dar vivace și ferice ca înainte nu știu dacă mai ești. Poate doar la vară, dacă îți iese pașaportul, să încercăm o copie palidă a aventurilor de odinioară, de data asta prin Germania, Elveția, Franța, Benelux, chiar Spania. Deci sus inima! Cu dor, fiica ta, floricica ta.

–  Mama i-a citit „invitația” la nesfârșit. A murit în vara aceea, împăcat cu cei din jur și cu viața. Mama i-a ținut mâinile mari și generoase, neobosite la toate treburile făcute de dragul nostru. Mi-a scris ea atunci ceva de genul: „Făclia vieții lui a pâlpâit tot mai încet până când s-a stins liniștit, discret, așa cum a trăit. Mereu în folosul celor dragi.” [pauză] De ce spunem, Jenică, „Dumnezeu să-l ierte” pentru cei care au fost buni creștini, adică oameni de omenie? Nu-i mai bine „Dumnezeu să-l odihnească”? – Prima o implică și pe a doua, draga mea: „Dumnezeu să-l ierte de păcatele lui, cu gândul, cu vorba sau cu fapta, și să-l absolve de a mai trăi neajunsurile și bolile și neodihna de pe lumea asta și să-i dea nemurire pașnică. [pauză] – Ce repede ne lasă singuri părinții prea bătrâni. Fie ca mama să aibă o viață lungă cu noi…

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.