– Te invit eu acum, din primul meu salariu… E bine dacă plec peste o oră, după ce terminăm cina? Voi plăti înainte și tu poți să stai pe îndelete la desert și să studiezi fauna londoneză, cum îți place ție, mami. Când sosește Parizianca? – Poimâine, cu Eurostarul, la St. Pancras. Și stă o săptămână. – Bine că ai companie. Uite cheia de la apartament. – Ce-i graba asta, Pisoi, vineri seara? – Mergem cu tot proiectul la bar ca să socializăm. – Cum așa? E obligatoriu? – Este obligatoriu, în fiecare seară. Vine și tipa de la resurse umane cu noi și cred că ne dă puncte după fiecare înghițitură și fiecare toast. – Ei, și dacă nu te duci pentru că a venit mama ta? – Cu scuza asta am plecat acum de la proiectul after work [după orele de lucru], pentru care primim și nota cea mai importantă, la creativity & finalization. – Pisoi, e un ritm dement de îndobitocire… – Ți-am spus că ne plătesc 1000 lire sterline pe săptămână, plus alte 3000 dacă stăm în apartamente închiriate, adică 13.000 în vara asta. [pauză] – Ție-ți place ce faci? – Facem un job rotation colosal, cu teste după fiecare tronson de două săptămâni… – Să-nțeleg, Pisoi, că pentru teste trebuie să înveți la weekend? – Exact, până la ultimul minut. – Cine rezistă la ritmul ăsta? – Cinci din 30 au renunțat deja, iar din ăștia patru sunt fete. – Și tu ce vrei să faci? – Nu renunț, merg până la capăt, după atâtea teste și interviuri ca să intru aici… E o mare șansă, ca să mă lămuresc cum e pe dinăuntru la o corporație mare. – Părerea mea e că vă pun la un maraton ca să vadă cine rezistă. – Tipa de la resurse spunea că rămân aproximativ jumătate până la sfârșit, iar ăstora le oferă joburi imediat ce termină bachelor-ul la anu’. – Și tu vrei să intri în malaxorul ăsta după bachelor? Riști să rămâi la munca de jos… – Acum m-am lămurit: vreau să fac un masterat, nu mă apuc direct de lucru la banca asta și nici în altă parte… – Mă bucur c-ai ajuns la vorba mea, că fără masterat nu ajungi departe… – Vreau să mai fiu student… – Aici, la Londra? Nu seamănă cu școala ta din Germania? – Aproximativ… Trebuie să mă mai bucur de viața studențească măcar doi ani… – Hmmm, dacă asta numești tu viață studențească. [pauză] Se pare că nu ești totuși dintre cei mai inteligenți… – De ce, mami? Ce teste trebuie să mai trec? – Tu personal niciunul, dar trebuie să înveți din testele celorlalți, adică din experiența și din greșelile lor. – Ce am eu cu alții? – Nu vorbesc de cei din lumea largă, că pe ei nu-i interesează să-ți meargă ție bine, ci de cei apropiați și de încredere… ca mine. – Dar ți-am dat în scris de Crăciun, mami, că tu ești cea mai bună… – Atunci de ce nu mă crezi când îți spun ceva spre folosul tău? – Mami, dar trebuie să filtrez eu ce iau de la tine și să leg de ceea ce aflu singur, nu crezi?
– Noaptea aia surrealistă, Pari, sub clar de lună, fără lumină pe străzile din Mamaia… Când la unicul telefon public de la poștă, închisă la ora aia, tu cumpărai viței de rasă de la Viena… În timp ce lumea aștepta la coadă la telefon și asculta siderată negocierile tale cu firma austriacă: ce caracteristici au vițeii, la ce preț și cum îi livrează la moșie. – Ei, siderați, și tu! Câți înțelegeau discuția mea în germană? – Înțelegeau ei că arde o tranzacție cu Viena, pentru o anumită rasă, pe zeci de mii de euro. Și că tu ești moșiereasa cu rasa. – Eu rețin cearta cruntă pe care am avut-o cu amorezul meu. Când a apărut ca un june-prim la Mamaia cu un ceas în chip de plocon, de parcă asta-mi trebuia. Dar cu niciun gând în cap să-și termine examenele la zootehnie sau să se ocupe cât de cât de vițeii noștri. Și eu îl așteptam cu faxurile de la Viena, totul pregătit, doar-doar să intre el în acțiune. [pauză] A fost un fiasco cu el, a profitat de mine financiar, tocmai fiindcă eu hotărâsem să nu mă bag în ce face el la moșie, căci ne iubeam doară… Și eu aveam deplină încredere că el știa cât de legată sunt de locul acela, nostalgic, dacă vrei… Ani de zile am fost călare la Craiova pe redobândirile unei părți mici din ce au păstrat bunicii… Nu mai erau latifundiile, cu cernoziom fertil, ale străbunicilor, pentru că împroprietărise Ferdinand pe țărani după Primul Război… Acolo s-au jucat și au crescut părinții mei. [pauză] – Mă bucur enorm pentru tine, Pari, că ai salvat Dăbuleștii și ai tot respectul meu! Va rămâne copiilor tăi. – Pentru ei m-am luptat și eu. De ce să se înfrupte alții care n-au nicio legătură cu pământul ăsta? – Cei din țară spun, Pari, că noi, cei din străinătate nu avem… – Asta spun șmecherii și politrucii care și-au acaparat case și terenuri cu acte false. [pauză] Iar el, timp de trei ani, și-a băgat arenda în buzunar și a lăsat impozitele neplătite, fără să-mi spună mie nimic! Detestabil! Eu muncind ca o sclavă la Paris ca să scot bani pentru înfrumusețarea conacului „nostru”. [pauză] – A băgat mâna în buzunarul tău! Bine că ai intuit când să pui punct! [pauză] Orișicum, Pari, Mamaia aceea cu vânzări de viței sub clar de lună nu o vom uita! – Ha-ha-ha! Tu aveai grijă să nu mi se întrerupă afacerea și băgai fise în telefon. – Dar ce făcusem cu copiii? Ei nu erau la poștă cu noi, la tratativele cu vițeii. – Îi pasasem colegului tău de liceu, nu mai știi? Ce tătic devotat! I-a combinat pe cei trei din Vest cu copiii lui… – Da, da, da, Pari… s-a dus cu ei pe mare cu banana ride și la minigolf. Senzația sezonului a fost pentru ei paintball, unde s-au împușcat frenetic până la învinețire cu guguloaie de vopsea. Astea erau pentru ei senzații pe viu, mai intense ca pe ordinator. [pauză] – Nu stăm noi bine aici, Pari, și savurăm steak cu Bordeaux la cucurigu, în Portrait Gallery? – Ah, j’adore! Uite, putem să punem mâna pe Nelson din vârful coloanei din Trafalgar Square și pe turnul de la St. Martin-in-the-Fields… iar în spatele lor pe Big Ben. [pauză] Ne uităm peste acoperișurile londoneze și depănăm povești de la Marea Neagră… Iar diseară ne distrăm la baletul Bolshoi la Opera Covent Garden! – Diseară să vezi toalete extravagante, Pari, și mai și ca pe Bond Street! – Minunat că m-ai scos din trotul cenușiu al ultimelor luni de muncă tembelă! – Dar și la Paris ne distrăm bine, Pari… când nu cărăm fotolii Louis XVI cu limuzina ta! – Ha-ha-ha, e antologică isprava ta! – Nu a mea, Pari, a ta! Mie nu-mi trecea prin cap să cumpăr la Paris două fotolii din talcioc, oricât mi-ar fi plăcut! Nu m-ai asigurat tu că mi le transporți cu mașina ta? Că ai cărat la divorț și-un pat cu ea! – Ha-ha-ha! De trei ori ți l-am dus la gară și-napoi acasă pe al doilea, până ai reușit să-l treci pe neobservate cu TGV-ul! [tren expres].
– Pari, tu ești o comoară la casa omului! Ne-ai scos din grave lipsuri și deranjamente din apartamentul fiului! – Ei, și tu, exagerezi! E drept că am dexteritate manuală grație profesiunii. – L-ai tăiat și pe Țoni cu țevile! – Ha-ha-ha! Mamă, ce te-ai căznit să pricepi ce spune în dialectul lui teribil! – Ha-ha-ha, neaoș din Londra, Cockney! Până la urmă am înțeles că îl cheamă Antony și că e depășit ca instalator de țevile de pe vremea lui Eduard. Ca să-i iei tu lanterna din mână și să-i găsești fisura pe țeavă… Tare te-a admirat Țoni! Te-ar fi angajat imediat! – Asta am înțeles și eu: că nu-și găsește ucenici destoinici… – Dar și de vânt ne-ai salvat, Pari, cu benzile adezive de burete! Acum nu se mai bălăngăne ferestrele în bătaia vântului și scapă fiul de guturaiul rebel, pe care doar intermitent îl răpune, cu antibiotice! [pauză] Nicăieri nu avem voie să intervenim în imobil, fiindcă e… eduardian. [pauză] – Oricum, e de lux apartamentul. Până la urmă nici nu e exorbitant ca preț, față de restul Londrei… și de Paris! – Da. Au umblat băieții anul trecut după examene trei săptămâni zi lumină ca să-l găsească, cu cauțiune de zece mii de lire la proprietar. L-au găsit pentru că l-au luat la începutul vacanței și-l țin gol peste vară. Mă rog, pentru concediile familiilor, ca acum pentru noi. – E superb, lângă Regent’s Park! C’est élégant et agréable! Îmi imaginez că studențașii o țin aici într-o petrecere… – A, da! Italianul pregătește mesele, că se pricepe de la restaurantele lui papa și maman din Germania, americanul fumează ca un șarpe… – Da, am văzut că au mătrășit bucătăria cu sos tomat și că livingul duhnește a țigară… – Ghici, Pari, câți au dormit aici astă-toamnă? Când au venit ca florile la cursuri și nu găseau camere să dai cu tunul! – Nu știu. Șapte? – Zece! – Ah, bon? Și cât timp au locuit așa, ilegal și claie peste grămadă? – De-abia spre Crăciun și-au găsit cei șapte suplimentari unde să doarmă. Îți dai seama cum au locuit, că de-nvățat nu putea fi vorba: dormeau pe saltele sau în saci peste tot: în living doi, în cele trei dormitoare câte unul în plus pe lângă titular, unul în bucătărie… – Și al șaptelea în closet! – Probabil că ar fi băgat un al 8-lea în closet sau pe balcon. Al 7-lea a „locuit” pe hol. – În fond, dacă la studenție nu sunt flexibili… – Eu la studenție, Pari, eram plină de mofturi și de pretenții… – 1. erai fată și 2. te răsfățau părinții! Iar băieții ăștia se simt „cool” dacă stau la grămadă câteva luni… – Da, le prind bine amintirile studențești! Și sunt tare veseli aici, după austeritatea din Germania. Deși… mi-e teamă să nu se înveselească prea de tot… – Aha? – După lucru salariații stau ciucure la cârciumi… – Probabil că ies așa de storși de la job că nu le mai dă altceva prin cap decât să se facă pulbere la pub [crâșmă]. Eu nu-s încântată de City: după mine e un labirint asurzitor. Peste ăsta vine mai nou, după atentate, vacarmul mașinilor de poliție… – Pari dragă, vacarm, poliție și mizerie mai lăturalnică ai și la Paris! – Atunci trăiți voi fericiți în orașele plicticoase germane! J’adore Paris! – Nu-s deloc monotone, Pari, orașele mari germane. Adică cele cu peste o sută de mii de locuitori, și au aproape o sută dintr-astea. Nu sunt uriașe, ca Paris și Londra, cu zece milioane, și sunt mai liniștite. – Ei, cum nu sunt mari? Berlin, Hamburg, Köln, München? – Le-ai numit exact pe cele mai mari, Pari: doar Berlinul are vreo patru milioane, celelalte trei au între unul și două milioane… Ei, în orașele lor măricele, nemții consumă cultură pe pâine… Și noi cu ei! [pauză] Ca și la București, de fapt. Trăim frumos, ne plimbăm, mare dar de la Dumnezeu!
– Ascultă tu, fii-tu e bine? Că nu am apucat să stau de vorbă cu el. – E horrribil de încorsetat cu practica asta. [pauză] Ți se pare ceva suspect? – Azi-noapte la 2 când m-am dus la baie m-am speriat de starea lui: zăcea lat pe pat, căzut pe burtă, în costum și cu pantofii în picioare. Ușa deschisă, lumina aprinsă, că de-asta am intrat la el. Dormea. I-am scos pantofii, am stins lumina și l-am lăsat să doarmă… – Și eu l-am găsit tot lat alaltăieri noaptea. Se scoală la 5 dimineața, se schimbă, se dușează, pleacă la job și vine după miezul nopții, ca să cadă lat în pat îmbrăcat. [pauză] – Bine, da’ asta e vacanța lui? – Da. Îi trebuie în CV practica de vară la paragraful cu experiența în domeniu. Nici nu știi cât l-a ros acum trei ani eșecul de la Oxford. Când degeaba a avut notele finale la bac foarte bune, dacă nu se calificase la preselecție. A băgat la cap lecția cu too late [prea târziu]. De atunci nu s-a mai pus în situația să piardă vreun termen sau vreo condiție. [pauză] Se odihnește la toamnă când reîncepe cursurile. – Mais c’est dégueulasse! [dezgustător] De-asta ne snopim noi cu ei prin școli înalte? Ca să le fie lor mai bine, nu? – O să le fie! La anu’ îi vine rândul și lu’ al tău, primul născut. Trebuie să știe și ei cum e! O să le fie…
– Crede-mă, cu ea sunt un om mai bun… Mut munții cu ea! – Și eu mut munții cu ea, oricine mută munții cu ea, la Paris, la Berlin sau la Dăbulești… Pentru că ea îi mută. – Dar eu o iubesc pe Pari! [pauză] – În numele iubirii a mutat și ea munții cu tine. Poate a mutat prea mulți și acum Parizianca își dorește văi și dealuri mai line. [pauză] – Deci nu vrei să pui o vorbă bună pentru mine? [pauză] – E prost momentul, acum că de-abia și-a deschis cabinetul. Are de tras și cu copiii, sunt taman la vârsta critică. E într-un stress inuman și tu nu ai cum să o ajuți… Crede-mă, amice, eu nu știu ce-i în intimitatea voastră, dar pe ea o cunosc din primii mei ani în Vest și știu cât este de nădejde și de hotărâtă. Cu ce să intervin eu între voi? – Gândește-te cât am ajutat-o să-și pună pe picioare conacul și terenul de la Dăbulești! – Dar ea a muncit acolo ca un salahor, pe deasupra angaralelor administrative, pe care le-a reglat din Paris cu scrisori, telefoane, avocați și bani. Și tot ce a cărat și a organizat și a restaurat și decorat acolo! A scos la lumină un conac lux de vacanță, și cu bucătărie bio din grădină! E pe munca și banii ei! Crede-mă, vrea să-și tragă sufletul! [pauză] Din câte știu, ai și tu partea ta de interes acolo. – Da, încasez arenda și îi plătesc impozitele… – Știu și cât s-a supărat din cauza afacerii eșuate cu vițeii… – De-ale ei, o fantezie! – Dar tu n-ai studiat zootehnie?
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
