Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Cum, stai în cumpănă?” de Florika Waltère

104
florika waltere stress

logo rubrica stress & the cities– Ia te uită la noi, ne respectăm ca bucureștencele, mergem la serviciu la ora 10.00! Și la birou facem ca nemții: lucrăm o oră-două și ne ducem la masa de prânz! – Te-nșeli! Am avut azi-noapte o criză de bilă care m-a îndoit de dureri. M-am tratat cu ceaiuri și comprese. Până să anunț la serviciu de dimineață, m-am calmat. Îmi făcusem rucsacul să mă duc cu salvarea la urgență… – Păi, eu de-acolo vin. Mi-a făcut mama o figură, mamă-mamă! Nu te speria, nu mai e critic. Neplăcut e că am ratat ședința de la 9.00. Dar tu chiar ești bine? – Da. Nu-i prima dată. Lasă asta. Cum te-ai distrat în weekend? – M-am destrăbălat într-o orgie de lectură. Cartea m-a ținut așa de strâns, încât n-am deschis laptop-ul ca să-mi citesc emailurile. Bine că pot să le citesc la serviciu; mă înviorează un pic printre proiectele alea insipide… – E o situație rară la tine, să vă aveți așa de bine cu șeful! La mine, la japonezi, sunt raporturi foarte rigide. – Mie mi se par la nemți foarte rigide, în general. – Nu ne-ntrec nemții: săptămâna trecută am asistat tot biroul la săpuneala pe care i-a tras-o șeful japonez colegului german, informaticianul nostru genial. – Chiar este genial? – Eu, la contabilitate, mă ajut mult cu programele lui. Ceilalți, care lucrează la procese complicate, îl ridică-n slăvi. – Cine îl laudă? Japonezii sau nemții? – Mai mult nemții, de parcă ar vrea să se poziționeze prin el. – Chiar trebuia șeful să-l expună în public? – Cred că da: geniul detectase o greșeală din resortul unui coleg german, a rezolvat-o repede și a măturat-o sub covor. – Colegial, nu? – Nu. Șeful nu a fost informat că era o neregularitate mai amplă, de durată. Nu era ceva ce azi apare și mâine ai fixat. Are repercusiuni și la clienți. – Aha! Sigur, trebuia să anunțe pe linie ierarhică. – Ei, de-asta ne-a convocat șeful pe toți. Scurt, calm și clar, dar foarte calm, a sintetizat problema de procedură. Nu știu cum reușește un om să aducă acuzații dure cu o mimică perfect controlată, aproape impasibilă. Doar tonul lui era sumbru. – Aviz și celorlalți, nu? –  De-asta eram acolo cu toții. Nu a scăpat niciun cuvințel că geniul reparase neajunsul. Lecția este că poate fi și mai grav pentru toată firma, și atunci zburăm cu toții, nu numai șeful. [pauză] Așa-i la japonezi: individul trebuie să se supună grupului, spiritul de echipă are valoare supremă. – Nemții n-au treabă cu echipa. Câțiva monopolizează expertiza și nu vor s-o scoată din cutia lor secretă. [pauză] Aveți și angajate japoneze? – Nu, nu se poartă la ei. Secretarele și toate serviciile adiacente, ca mine la contabilitate, au fost recrutate de pe piața muncii germane. – Bine, dar salariații japonezi nu au soțiile cu ei? – Sigur, dar nu sunt angajate ale firmei. Și nici în altă parte, pentru că nu au drept de muncă. – Ca și americancele și alte soții calificate care stau acasă în loc să acopere poziții de care nemții au nevoie urgentă, dar nu le permit legile lor antice. Apar și soțiile la petrecerile de întreprindere? –  O, da! Cu mare plăcere să iasă în lume! Dar stau de vorbă doar cu angajatele firmei, nu cu bărbații. – Interesant. Sunt… altfel? – Categoric. Sunt mironosițe ca florile de cireș când sunt bărbații de față, dar cu totul altele după perdea. Adică sunt fără perdea, trag bine la măsea și nu s-ar da îndărăt să-ți răsucească cuțitul în spate dacă le strici aranjamentele. Au, într-adevăr, mania curățeniei, dusă până la sterilizare, mai ca americanii.

– Ședințăreala germană nesfârșită duce la decizii și directive de lucru standardizate. În schimb colegii francezi din filiala de la Luxemburg intră în ședință ca la un brain storming [ședință de idei spontane]. Noi venim de la centru cu soluțiile pregătite, iar francezii vin ca să-și dea cu părerea, să converseze, să-și toace timpul până trece ziua de lucru. Dacă vrei să hotărăști ceva cu ei, invită-i pe terasă la cafea sau la déjeuner, la un pahar de vin. [pauză] E greu să-i urnești să se apuce serios de treabă, or pe germani e greu să-i abați de pe calea odată trasată, imuabilă. – De-asta sunt imbatabile firmele germane. – Nu mai sunt demult. Există disfuncționalități majore în aparatul de stat sau, unde sunt eu, la un concern internațional. Aici se ajunge la structura paradoxală de piramidă ierarhică răsturnată. – Adică șefii mulți sunt jos, iar experții, puținii care lucrează, sunt sus, și ordinele se urcă cu liftul de jos în sus? – Ai intuit ceva aproximativ: șefii cu mapa și cu directivele clădesc baza lată de sus a piramidei, iar omul muncii, eu și alții câțiva, suntem la vârful de jos, unde ne cad în cap ordinele de sus, de multe ori contradictorii, deși șefii se ocupă să ia deciziile adecvate în ședințe interminabile. – E o virtute germană, nu? Să plănuiască în neștire și să se piardă pe sine, plus proiectul, în planificare. – Claro! Noi, ăia de jos, trebuie să le dăm de multe ori feed-back-ul că așa cum și-au imaginat ei nu se poate, ci altfel. – Bine că sunt receptivi!

– Mult m-au torturat la început limbile de programare, Cobol, Assembler, Pascal, C etc. – Eu aș socoti câți bani ți-au adus, în timp ce cu franceza, germana, engleza trăgeai barca pe uscat. –  Privesc integrativ: limbile învățate în țară mi-au ridicat cotele profesionale de-abia după ce mi-am consolidat limbile de programare. De fapt, m-au ajutat să ies din programarea de jos și să trec la standarde și metode, asigurarea calității, specificații și auditing, unde trebuie să știi să scrii scurt și clar în limbile curente cerute. – Desigur, nu în română… – Româna are rostul ei acasă când îți cerți copiii. E limba prietenilor, a colindelor, a viselor, a peltelelor… – E perfectă în metrou! Ne destindem nițel înainte să intrăm în vrie la ora 8.00.

– Guten Morgen, liebe Kollegin! – A, mă bucur să vă văd! Să vă fac cunoștință: Herr X, ex-coleg, și Frau Y, prietena mea româncă. Cum vă merge la concurență? – Foarte bine ca sarcini, dar e mai greu cu colegii noi. – Și eu care credeam că noi, „japonezii”, nu v-am prețuit suficient… – Păstrez multe amintiri frumoase legate de colegi. Mai ales de dvs. De fapt, îmi colecționez amintirile. Într-un final cu astea rămânem. – Sunați nostalgic. Când de fapt sunteți în plin avânt de acțiune inovatoare, cum vă știu de la noi. – Trebuie să vă mărturisesc că m-ați inspirat. Deseori mă gândesc la aplicația noastră contabilă. Dar la ultimul upgrade chiar nu v-am înțeles: ce scurt și fără drept de apel ați desființat-o. Am crezut că v-ați supărat pe mine. – Cum să mă supăr pe dvs.? Lucrasem atât de rodnic împreună. Dar pentru configurația nouă era perimată, ne ținea pe loc. [pauză] Nici prin gând nu mi-a trecut că de-asta schimbați firma. – Mă scuzați, trebuie să cobor la prima. Când aș putea să vă mai văd? [pauză] – Circul cu metroul cam pe la ora asta. La bună vedere! [pauză] – Reușit personaj! Cu maniere ușor… obsolete [demodate] și totuși cu alură sportivă! – Da! Mi-a părut rău când a plecat. Era pasionat de ce făcea! – Te place, e evident! Nu ți-ai dat seama? Să ți se confeseze de față cu mine, o necunoscută! – Crezi? A înțeles el că-mi ești prietenă. Totuși, neobișnuit pentru un om în puterea vârstei, neamț pe deasupra, să-și tezaurizeze amintirile; cu ele își înfrumusețează trecutul și se detașează de nemulțumirile prezentului, nu-i așa? [pauză] Nu mi-am dat seama până acum că-i sentimental… – Îngust cadru la voi, la japonezi, dacă n-a avut săracul ocazia decât acum în metrou. – La japonezi nu avem sentimente decât pentru companie. [pauză] – Recent am urmărit pe ARTE un documentar despre cursurile anti-macho pentru bărbații tineri japonezi. – Cred că le trebuie cursuri, fiindcă nici nu se uită la femei, nu le dau însemnătate, din câte văd eu la birou. – Ei, îi învață cum să se poarte mai atrăgător cu o parteneră sau cu viitoarea soție. Li se inculcă o mantră din trei porunci pe care trebuie să le respecte cu partenera: să-i mulțumească, să-i ceară iertare și să o lase să câștige mereu în dispute. Deci un comportament supus față de ea, contrar celui practicat de ei. Ele, japonezele, fac cursuri similare, cum să fie mai abordabile față de un posibil pretendent și cum să-l găsească pe cel potrivit. – Clar, sunt închistați în tipare de comportament tradiționale; la serviciu sunt robotizați pe ideea călăuzitoare să-ți dai toată snaga spre propășirea firmei. O ocheadă sau un gest de avans ar putea fi motiv de concediere. – Aici nu sunt departe de mentalul german legat de comportamentul la serviciu: strict profesional, în avantajul companiei. – Filmul arată cum japonezii își procură aplicații cu iubite de tip manga și cum trăiesc cu ele zi și noapte în virtual. – Nu-i ceva de genul dispozitivului Tamaguci? – Probabil. Acum le au pe smartphone. Le dau mare atenție și le iubesc, iar ele sunt generoase în vorbe, gesturi și ifose și așa își pierd ei nopțile. – Nu-i de mirare că-și sporesc pretențiile față de fetele în carne și oase. –  Își sporesc și im-potențele…

–  Mi-a scris Arjia, cu felicitări calde și cu amintiri dragi! – Practicanta ta finlandeză din anii 2000? Cea care avea nouă frați și surori? – Ea! Se va căsători cu colegul ei din liceu, care n-are studiile ei. El e coproprietar cu fratele lui al unei firmulițe de instalat saune. – În Vest nu mai contează diferența de nivel academic al partenerilor, dacă ei sunt fericiți în intimitate. Nu e ca la noi sau, de-a dreptul extrem, ca la chinezi. – Arjia lucrează la Helsinki. Piața muncii e foarte dificilă deocamdată. Soțul are puțin de lucru la firma familiei. Ea în schimb  lucrează 12 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Toți colegii fac la fel ca să-și salveze firma dintr-o situație de concurență periculoasă. Zice ea că au trecut hopul și că din vară vor lucra cu toții relaxat, doar 40 de ore pe săptămână, ca în Germania. – I-ai spus că s-au schimbat multe la voi de când a plecat ea? – Doar în mare. Că sediul nou e luxos, că te-am invitat pe tine la restaurant și la faimoasa colecție de fotografii, care au apărut după ce a plecat ea… Chiar, cum ți-a plăcut colecția? – Aveți multe fotografii luate din unghiuri extraordinare, care denotă puncte de vedere iconoclaste. Mie însă mi-a plăcut o pereche de poze de familie tradiționale, cu părinții și câte doi copii, cu statut material aparent echivalent. O familie japoneză, cald așezați împreună pe o canapea strâmtă, cuprinși toți parcă într-un flux de comunicare subcutanată, deși privesc spre obiectiv. Cealaltă, germană, într-un spațiu larg, minimalist, alb, cu un fotoliu negru, fiecare membru al familiei perfect decupat pe fundal, cu nici o atingere între ei, nici măcar vreo intersecție de planuri ale mâinilor sau picioarelor, fiecare privindu-te intens din spațiul lui strict personal. – Hmm, în particular sunt două lumi diferite.

Peste ani
–  Șeful nou de departament e cu vreo doi-trei ani mai tânăr ca mine. Vrea să aducă un curent înnoitor în aranjamentele megalitice masculine. Cu șeful dinainte m-am înțeles perfect. Nu-mi dau seama ce va pune la cale cel nou. – E cel care ia prânzul când cu un subaltern, când cu altul? Erai tu la rând și nu știai ce-ai putea vorbi cu el la șnițel? – Știam de la colegi că relaxează din start atmosfera cu deviza că el nu vorbește la masă despre muncă. Cu mine a găsit tema copiilor, având și el doi cam de vârsta alor mei. – De care se ocupă nevastă-sa, nu-i așa? – Păi, cum altfel la nemți? El de cariera lui și ea de copiii lor. Tocmai citisem cartea de psihologie pentru părinți The Indigo Children [copiii indigo] și m-am lansat pe tema, ce pasionant este să descoperi și să promovezi potențialul copiilor, adică să le pui la dispoziție condiții optime, școli, sport, arte, călătorii. Așa pot ei să-și desfășoare amplu aptitudinile. [pauză] Nu cred că am fost inspirată. Trebuia să mă arăt pasionată de cum putem funcționa și mai bine ca ceasul. Ca să predăm proiectele ”in time, in budget, in quality, no errors”… or you’re fired! – Zău, chiar așa? Ca la americani? – Nu chiar ca la americani de la prima greșeală, dar de la a doua. De la americani am preluat metodologia. Măcar noi avem șase săptămâni de concediu ca să ne revenim. Americanii nu-și mai revin până mor. – Indiscutabil, ai făcut o greșeală capitală să-i dai de înțeles șefului că vii la serviciu pentru banii care înlesnesc prioritățile tale, copiii și călătoriile. Că job-ul e mijlocul tău pentru altceva mai important. – Crezi tu că asta a înțeles el? Hmmm… Mai bine-l distram cu o anecdotă despre delegația sud-africană. – Internaționali mai sunteți, domnule! Sunt negri sud-africanii voștri? Au depășit apartheid-ul? – Delegația de 12 nu are niciun negru printre ei. Șeful IT e un indian stilat. Au cu ei și două femei, foarte blonde și foarte bine pregătite. – Dar au lichidat apartheid-ul, nu? – Crezi tu că pot să-ntoarcă foaia așa de simplu? – Și care-i anecdota din negocierile cu ei? – Nu vor sub nicio formă să-i invităm seara la restaurant! – Trebuie să faceți și escorting la serviciu? – Facem cu schimbul seara la ieșit cu partenerii străini, ca să se simtă bine. Pentru mine e o corvoadă. – Și ei de ce refuză invitația? – Au altceva mai bun de făcut. – Mă faci curioasă. – Merg fericiți pe stradă și pe malul Rinului. Pot să stea noaptea pe-afară, fără pază, fără arme. Pur și simplu printre oameni, fără frică de atacuri și împușcături. Spun că se simt ca-n basme: fete singure sau cu iubitul de mână, mame cu cărucioare, copii care se joacă sau patinează pe rotile… – Asta trebuia să-i spui șefului, că ești pe baricade pentru întreprindere și în timpul liber. Nu că ai copii și alte interese. Așteaptă tu să vezi dacă mai pupi mărire de salariu la nivelul colegilor tăi bărbați, care dau totul pentru firmă… Vezi să nu fie cu bătaie mai lungă prânzul ăsta! Fii pregătită!

–  Nu spune!?! Pensie anticipată la 50 și puțini de ani!? Ce pleașcă-i asta? – Salvarea mea sunt boșii de sindicat. Pot să ies odată cu ei. Au știut ei cum să ducă tratativele în favoarea lor. Alături de ei ne-am strecurat câțiva colegi care îndeplinim aceleași condiții de vârstă și de vechime în firmă. – Înțeleg: conducerea are interesul să scape de ei că sunt prea combativi. – Exact. Ei au obținut de la management multe avantaje pentru noi. – Dă-mi un exemplu, că japii nu știu decât de interesul întreprinderii, de parcă ea i-a născut. – Și-acum sunt consternată când îmi amintesc cât s-au străduit boșii de sindicat să bage pe gât personalului job-ticketul. Un an ne-au prelucrat în șase-șapte ședințe din timpul orelor de lucru, de la 9.00 la 12.00. – Transport gratis în tot orașul? Adică ce nu le convenea salariaților? – De ce să beneficieze de el și colegii care locuiesc departe? Aceștia ar avea atunci un avantaj financiar! Ca la noi cu „capra vecinului”. – Deci intri și tu cu boșii pe același val al pensiei de întreprindere? – De-ăștia ca mine nu vor să scape, că eu muncesc, nu mă ședințăresc. Mi-au propus o majorare dacă rămân… – Cum, stai în cumpănă dacă to take it or leave it? Sper că nu-țitrece prin cap să nu iei oferta! – Culmea este că da! Nu mai am stress, menajul s-a restrâns. Nu mai am răspundere pentru cei de-acasă, care au plecat… pe drumul lor firesc. La job știu cum să-mi evaluez volumul de lucru ca să nu mă tensionez înainte de predarea proiectelor, pe care oricum doar eu le cunosc în amănunt.  Aș putea să mai stau relaxată opt ani până la pensia legală germană. Salariul și beneficiile curg. [pauză] – Ascultă-mă, nu poți să-ți faci socoteala asta! Cât te-ai uzat tu la ei? Iar acum le refuzi cadoul ce ți-a picat în poală? Fii sigură că minunea nu va ține mult. Acum vor să scape de contingentul sindicalist incomod. [pauză] – Așa-i! Mi-am adus aminte cum gâfâiam spre serviciu la 7.30 dimineața, după ce pregăteam copiii și-i plasam în busul școlii, cum mă cuprindea teroarea că va trebui să trag în ritmul ăsta încă 30 de ani. – Așa-i, fii rezonabilă! – Mi-am amintit de prima mea zi, memorabilă, în acest oraș generos: lumina orbitoare reflectată de turnurile de oglindă din centru mă învăluia într-o senzație de libertate nelimitată. Acum pot să pun mâna pe ea. I’ll take it! [accept] [pauză]  –  Spune-mi, de-atâția ani de când ești tu la corporație, s-a schimbat întrucâtva peisajul uman? – O, da! A apărut o cohortă de tinerei spilcuiți. Mulți juni și june asiatici, unii deosebit de chic. Cu diplome multe, care le știu pe toate, le-au fumat pe toate, știu cu ce se mănâncă. – Ăștia învață în primul rând la marketing, cum să se vândă ei mai bine. – Exact. S-au angajat pe salarii mari, fac pe grozavii și cred ei că trebuie să aducă soluția salvatoare la orice chichiță. – Ar fi bine, dacă ar îmbunătăți procesul… – Numai că ei sunt convinși că trebuie să revoluționeze producția, să aducă schimbări epocale, ca-n America. – Bine, dar noi suntem în Germania. Cum pot să se desfășoare ei aici? – La noi o reorganizare trebuie aprobată pe multe trepte ierarhice, până la vârf. Ei, ambițiile lor într-acolo merg. Iar când nu le reușește schema, pleacă la următorul angajator, unde cer și mai mulți bani, pe motiv că au adus schimbări benefice la cel dinainte. – Niște înfumurați!

–  Șeful meu de la primul serviciu iese la pensie și m-a invitat și pe mine. M-a tușat că nu m-a uitat de atâta timp. E un om deosebit: o autoritate în materie de organizare comercială. De fapt el a consolidat businessul. În același timp era un pater familias pentru personal. – De ce ai plecatatunci la japonezi? – Era prea restrâns domeniul; întreprindere de familie, cu puține șanse de avansare. – Nu ai fi fost mai puțin stresată acolo? [pauză] – Hmmm, la 30 de ani cauți stressul și nu bănuiești că-ți poate fi și nefast… Oricum, Ralf rămâne o figură luminoasă a începuturilor meleîn Vest. Ne-a trimis o invitație scrisă emoționant, îl simți cât suferă că pune punct. Cred că nu va lipsi niciun coleg. Ne mulțumește că l-am susținut în înițiative și sarcini. Ne întinde mâna să apelăm la el dacă avem nevoie de consultanță profesională, chiar și personală! Nu-i dulce? – E deosebit, n-am mai auzit!

– Revenisem definitiv în țară, la vârsta la care am emigat, circa 30. Nu scap nici la repatriere: am o meserie nouă într-o multinațională de tehnologie, cu două șefe românce. Mă trimit în prima acțiune la un client important, ca să îi repar vila digitală, de tip Samsung, cum am văzut la CBIT la Hanovra acum doi ani. Nu mă pricep și mă cuprinde panica. Caut telefonul clientului. Nu sunt sigură dacă mi l-am notat bine, plec rapid oricum. În lift constat că nu știu să folosesc butoanele liftului. Până le studiez trec 5 minute. Când merge liftul îmi dau seama că nu am la mine nici specificarea casetei digitale, nici trusa cu unelte. Trebuie să urc din nou ca să le iau. Mă ia groaza să dau cu ochii de șefe după cinci minute pierdute în lift și să le explic că am plecat la client fără material. Mă scol în spaimă. Angst. [pauză] – Te-nțeleg: mult Angst [frică] am avut de înghițit în Germania: la autorități, la avocați, la soră, la soț, la examene, la serviciul 1, serviciul 2, cu fiecare treaptă parcursă, îndeplinită, depășită. [pauză] – Hmmm, cândva, când am sublimat frica, fiindcă mă consolidasem între timp, a început să scârțîie sănătatea. – Ai retrăit frica primilor ani din Germania. E bine! Sunt eliberatoare visele. – Dacă mi-ar drege și sănătatea!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.