Tocmai acum când ne aflăm în perioada cea mai dulce a anului, când iepurașii de ciocolată, alături de puișorii galbeni, tot din ciocolată, unii umpluți cu marțipan, năvălesc pe toate canalele de televiziune, în reclame promițătoare, anunțându-ne că se apropie Paștele și să nu cumva să uităm să-i cumpărăm, tocmai acum, când din vitrinele magazinelor ne zâmbesc dulce iepurașii de ciocolată îmbrăcați în lucioase hăinuțe de staniol și, mai ales, în magazine rafturile sunt pline cu toate deliciile pascale, făcute din ciocolată și marțipan, îmi aduc aminte și eu de ciocolata de casă pe care ne-o făcea mama, tot în prejma Paștelui, ca să ne bucure copilăria. Nu am mai mâncat aproape de o veșnicie acea ciocolată de casă, făcută, cred, din lapte praf, cacao, unt și nu mai știu ce, dar știu că era deosebit de gustoasă și că numai mama știa să o pregătească. Vine Paștele și tare mi-aș dori să mai am bucuria să gust măcar o singură bucată din ciocolata aceea cu un gust special, care nu avea formă de iepure, e drept, dar care era făcută cu multă iubire de mama.
Îmi mai amintesc cum, cu mulți, mulți ani în urmă, familia noastră a ajuns în București după popasuri prin Cluj și Timișoara. Era prin anii cincizeci. Într-o zi de noiembrie, mama a primit din partea unei vecine, Ana, o farfurie mare, adâncă, plină cu o zeamă curioasă la culoare, care mirosea a rom și scorțișoară, în care pluteau niște covrigi albi, în formă de opt. Mama a primit farfuria, a mulțumit, dar nu a îndrăznit să ne dea să gustăm ciudata zeamă și a aruncat-o. După ceva timp, curioasă totuși, a întrebat-o pe vecină ce a fost în farfurie. Așa a aflat povestea mucenicilor (măcinicilor) de care noi nu știam nimic, nu mai mâncasem niciodată așa ceva. În Cluj și în Timișoara,unde am locuit până atunci și nici în satul meu natal, Valea Plopului, nu se făcea așa ceva, nici chiar în noiembrie, de Sfinții Mucenici. La noi la țară se făcea, în schimb, colarez, o mâncare pe care numai acolo am mâncat-o și de care îmi aduc aminte și-acum. O fiertură din lapte cu mult zahăr și mălai, dacă nu mă înșel. Oricum, era tare gustos și sățios colarezul făcut de țața Leana, vecina de peste drum. Dar măcinicii aduși de Doamna Ana, din Dămăroaia, erau o noutate pentru noi. Mai târziu a încercat și mama să pregătească mucenici, cu timpul chiar a devenit o mare specialistă, iar nouă ne plăceau atât de mult că îi ceream să facă așa ceva cât de des. Un deliciu! Cu prima ocazie, când am ajuns la verișoarele mele din Timișoara, vă închipuiți că primul lucru pe care l-am făcut, mândră că știu ceva nou de gătit pentru ele, a fost un „cazan” de mucenici, din care a mâncat întreaga familie aproape o săptămână. Atât de mult ne-au plăcut. Și acum ne mai aducem aminte de mucenicii aceia mâncați la Timișoara. Am încercat și aici, în Germania, să fac și să-i ofer unor vecini mai apropiați, ca odinioară în București, dar au fost și ei la fel de sceptici, ca și mama acum zeci de ani, când au văzut farfuria din mâna mea, plină cu o zeamă curioasă, dar frumos mirositoare. Scorțișoara, vanilia, coaja de portocală le gâdila totuși nările și îi făcea curioși. Le-am povestit motivul celor 40 de mucenici, le-am explicat că este o tradiție religioasă și culinară românească și că doresc să îi fac și pe ei părtași la acest frumos străbun obicei. Au înțeles pe jumătate și au mâncat cu bucurie… Dar, mai mult succes am avut la ei cu „Laptele de pasăre” (Vogel Milch), cu toate că s-au cam mirat de ce se numește așa. Lapte de pasăre? Ce-i aia? Există așa ceva? Mă întrebau curioși. Am mai găsit între timp o altă denumire a Laptelui de pasăre, „Insule plutitoare” (Schwimende Insel), denumire cu care au fost de acord și au înțeles de ce se numește așa, văzând cum pufuleții de albuș pluteau albi, sclipitori în sosul galben aromat. Mare succes am avut de fiecare dată cu Insulele mele plutitoare, mai mare decât cu Laptele de pasăre…
Dar cel mai mare succes în bucatele specific românești pregătite de mine și oferite noilor mei prieteni și vecini germani au fost găluștele cu prune. Ei mănâncă găluști mereu, doar sunt specialiști în tot felul de „Klöse”, dar nu umplute cu prune. Așa că am făcut în ultimul timp, din ce în ce mai des, în fiecare toamnă când apar prunele, aceste minunate găluști și, fie că am invitat prietenii la mine la masă, fie că le-am oferit găluștele în farfurii frumoase spre degustare, dar, oricum, de fiecare dată am avut mult succes cu ele și asta m-a încurajat să fac mai departe. Și, mai ales, aici la noi, este și foarte simplu de pregătit așa ceva. Nu este ca odinioară, când mama trebuia să fiarbă mai întâi cartofii, apoi să-i sfărâme, să-i amestece cu făină, cu ou, o procedură destul de anevoioasă, care-i lua o mulțime de timp. Până să ajungă să-și pregătească aluatul necesar, prunele trebuiau să aștepte răbdătoare, ca apoi să fie „îmbrăcate” de mâinile mamei în mantia de cartofi și puse la fiert. Aici se găsește aluatul gata făcut, și se numește „Halb und Halb” (jumătate-jumătate), adică jumătate cartofi, jumătate făină, și îl pot cumpăra gata preparat, frumos împachetat, nu îmi rămâne decât să potrivesc porția de aluat, să-l rostogolesc rotund în palmă, învelind cu grijă prunele și să le pun la fiert. O plăcere pentru o gospodină ca mine! Sunt la fel de gustoase ca și găluștele cu prune făcute odinioară, cu atâta trudă, de mama. Apoi așa fierte, nu-mi mai rămâne decât să le tăvălesc în zahărul și pesmetul dinainte pregătit cu scorțișoară, vanilie și uneori pun și praf de cocos sau chiar mac (asta este invenția mea, pentru a le da o aromă și un aspect ceva mai aparte!), apoi, așa calde, mă grăbesc să le dăruiesc câtorva vecine care abia le așteaptă. Chiar mă și întreabă când mai fac așa ceva. „La toamnă, când sunt prune ”, le răspund, „mai așteptați puțin”. Chiar și eu abia aștept să vină toamna și să pot cumpăra prunele din piață și să pregătesc mult așteptatele găluște cu prune.
Încerc să fac, cât se poate de des, câte ceva din cele știute de-acasă și ceva tradițional românesc. Cum ar fi pomenile, coliva. Unii vecini se uită la mine cam mirați când mă văd în fața ușii cu farfuria cu de-ale gurii, cu bunătăți, paharul cu vin și lumânarea aprinsă și, respectuos, mă întreabă de ce le aduc lor de mâncare, că nu au nevoie. Le povestesc că o fac pentru sufletul celor morți din familie și din iubire față de ei. Când aud de iubire, înțeleg că este un gest frumos din partea mea și nu pot să mă refuze, și primesc pomana fără să mai comenteze, iar eu sunt fericită că mi-am îndeplinit misiunea de suflet față de cei dragi și plecați în lumea veșniciei. Așa, cât de cât, îmi îndeplinesc și aici, misiunea mea de suflet adumbrit de dor, împovărat de îndepărtatele locuri de veci, pe care le știu, pe care le port cu mine mereu, locuri unde-și găsesc liniștea cei dragi mie, și-așa, parcă îmi găsesc și eu liniștea.
Odată, un vecin, când m-a văzut cu farfuria cu pomană, cu de-ale gurii, așa cum se cuvine, în fața ușii, mi-a spus: „Eu nu sunt obișnuit să primesc ceva cadou. Nu am primit niciodată nimic de la nimeni.” Apoi, după o clipă de tăcere, când ne-am privit ochi în ochi, a mai adăugat cu un glas sec: „Nu am primit niciodată ceva de mâncat. Nu se dă nimic gratuit.” Și totuși, nu m-am lăsat convinsă și nu am renunțat la dorința mea de a-i oferi și lui ceva de pomană, de sufletul morților, și am rămas în fața ușii apartamentului său cu farfuria întinsă. I-am explicat că nu o fac din obligație sau din datorie față de el, o fac în numele credinței noastre ortodoxe, căci, repetând cele spuse de Lev Tolstoi: „Credința nu este o datorie de împlinit, este un act de iubire”, așadar o fac din iubire, am încheiat mica mea pledoarie. M-a ascultat atent, a luat farfuria cu cele dăruite, spunându-mi: „Da, înțeleg. Din iubire” și privind spre farfurie a mai adăugat, cu un zâmbet ironic: „Cașcavalul este gratuit doar în capcana pentru șoareci.” (Margaret Thatcher).
Pe farfurie erau, printre altele, cu adevărat și două felii de cașcaval.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
