Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Divorț american” de Florika Waltère

28
chitara

logo rubrica stress & the cities– Nu te mai lamenta, draga mea, e acum om în toată firea, cu doctorat… – Dar rămâne singur în lumea aia nebună, dacă îl lasă fata asta, iubirea lui… – Draga mea, îl căinezi ca acum 20 de ani, când erai prima dată la noi și tocmai divorțase fiica ta. Tu scăpai zilnic câte o lacrimă pentru nepoțelul de opt anișori, care n-a greșit cu nimic și rămâne singur pe lume. Și n-a fost deloc așa, întrucât v-ați ocupat în trei de el, mama, tata și bunica. Poate l-ați cocolit prea mult… – Poate. A crescut foarte legat de fiecare dintre noi și de-asta nici n-a vrut să plece în America până nu s-a căsătorit cu fata asta, care se ținea după el. – Stai că nu am înțeles, cine se ținea după cine? – E o poveste cu reveniri, încă din liceu. Mai întâi el după ea, că ea-l are pe vino-încoace. Dar ea l-a lăsat pentru un coleg cu motocicletă. Când și-a luat și el gândul de la ea și s-a ocupat exclusiv de masteratul de fizică, după care a și primit jobul în America, hop, apare și dumneaei, care făcuse tot fizică, dar pe la genunchiul broaștei. – Mie îmi sună că el tot cu gândul la ea a rămas și ea a revenit la el pentru America. – Ia-o și așa. Oricum, noi ne-am bucurat să nu plece singur. – Te cred. Însă emigrarea pune la grea încercare toate cuplurile. De-abia în situații noi și extreme se verifică iubirile adevărate. De multe ori nici astea nu rezistă. – Ea nu a rezistat: și-a făcut ochi dulci chiar cu șeful lor de lucrări, un american, până când ea a primit prelungirea de contract și el nu, iar ea a băgat divorț. – Scurtă poveste, prea scurtă chiar ca să nu aibă revirimente palpitante, ca de pildă că se îndrăgostește de el o americancă înflăcărată… [pauză] – O tinerică, o fostă studentă de-a lui, tot îl ia la tenis…

–Vezi? Sunt tineri și se consolează repede. [pauză] Lasă-mă să-ți spun eu o pățanie de-a mea IN-consolabilă. – Încă una? – Da, am pierdut chitara. – Chitara aia pe care o uram eu, de cât mă săturasem să o car prin autobuze cu domnul Goe, în sus și-n jos la școala de muzică? – Și mai grav: am pierdut chitara nouă, una neagră, scumpă și dublă, adică electro-acustică, pe care și-a dorit-o el și i-a cumpărat-o Buni de ziua lui. – Dar ce-aveai tu cu chitara lui? Nu și-a luat-o cu el la Londra? – Am hotărât să mă apuc să învăț să cânt la chitară. – Cu asta m-ai dat gata! – De ce să nu învăț și eu un meșteșug artistic? – Păi, nu ne împingeai tu la cânt, colind și concerte, să ne dăm în spectacol, tu regizând sau savurând cântarea doar ca spectator? – Ei bine, un tânăr plin de talente și inițiative m-a convins… – Un admirator? – Da, al pariziencei, l-am întâlnit la ea, culmea, chiar când începea să se aprindă pentru ea, iar eu le-am mediat într-un fel întâlnirea… – Să știi că mă bucur mult pentru ea să aibă o legătură frumoasă, de suflet… – Tânărul, un artist chitarist australian, m-a inspirat și pe mine, de fapt m-a convins cu argumente simple, el e și pedagog, prof de chitară, că talentul vine cu exercițiul. Mai ales că stă praful pe chitara noastră de lux de pe dulap. – Dacă ai și timp, toate bune și frumoase până acum. Și unde înveți? – Tot acolo, la școala de muzică a fiului, pe care o știm de 12 ani. L-am prins și pe același profesor care, spre surprinderea mea, nu a fost prea surprins să-i fiu și eu elevă. – Ei, și cum ai putut să pierzi chitara? – În drum la prima oră. – Unde, în autobuz? – Trebuia să iau tramvaiul de pe Berzei, după ce traversam din Crișana prin curțile lui Macu’… Așteptând tramvaiul pe o insulă din mijlocul străzii, am lăsat chitara sprijinită de un stâlp…

–  Ah, tu iar visezi: tu mă ții pe mine în suspans că ai pierdut chitara de la școala de muzică din Germania pe străzile copilăriei din București? – Crede-mă că am fost disperată… în vis! – Ce era așa mare catastrofă? Iar dramatizezi…– Mai întâi era chitara de la Buni pentru nepotul ei iubit, irecuperabilă, deci cine mă va salva de ei doi? Dar mult mai grav: simțeam cum mi se năruie șansa târzie de a cânta la un instrument. Când eram copil, mama îmi cumpărase un pickup și ascultam în neștire plăcileEelectrecord cu Frida Boccara, Dalida și Adamo. Dădeam sonorul la maximum și cântam odată cu ele, așa afonă cum eram, visând că voi învăța să cânt. Mama era alături la meditații și venea val-vârtej și-mi scotea pickupul din priză, ca să aibă liniște… Apoi la școală profesorii de muzică nu m-au luat la cor, din cauză că nu aveam nici voce și nici ureche muzicală. [pauză] Iar acum la maturitate, când în sfârșit îmi readunasem forțele ca să învăț să cânt, eu, cioara, proasta de mine, am pierdut chitara minunată. Eram la pământ și am început să vărs lacrimi de deznădejde. Nu-i frumos?

–  Ce-i frumos? Că nu mai ai atâtea griji, ca pe vremea când visai numai cataclisme și că acum visezi ceva mai… normal? – Nu-i frumos ce ne-a dat Dumnezeu să trăim, cu ochii-nchiși afară ce-năuntru se deșteaptă? Efluvii de trăiri… – Da, e o eliberare energizantă când trăim mai frumos în vis… Deoarece în viața reală visurile prea rar ni se împlinesc. – Sau ne sunt pietre de moară, a căror nerealizare ne blazează și ne îndepărtează de cei apropiați. – Da, ca de soțul meu, atunci când eu, cu trei copii, m-am apucat de facultatea de psihologie, am terminat-o și am început să profesez. – Vezi? Sau ca al meu, când i-am propus să preiau eu farmacia de la parter, după ce voi face studiile necesare, iar el mi-a spus scorțos: „Doar nu o să-ți plătesc eu realizarea profesională”… – Trist, nu folosesc la nimic visurile din viață, mai bune sunt visele din somn, [pauză] dacă nu sunt coșmaruri.– Nu, nu, nu aș zice asta, ești unfair [nedreaptă]. De câte ori nu ne-am spus  „mai mult decât în visul meu”? – Când bunăoară? – Când vezi câte un spectacol bun, asculți un concert divin sau mergi în excursii nevisate… –Ah, te referi la artă și la natură? – Nu numai, nu ai atâtea bucurii de la nepot? Și el, nepotul, nu și-a văzut visul aievea când s-a mutat de la centrala atomică Cernavodă la NASA? – E dură viața lui, le are pe toate pe cap, pe deasupra divorțului: să-și găsească un contract nou în altă parte, să lichideze apartamentul și să se mute cu tot calabalâcul. Sau își aruncă din nou agoniseala, apoi iar cheltuială cu lucruri noi… – Toți tinerii fac așa. Eu nu m-am mutat de șapte ori în cei doi ani când am emigrat? Așteaptă nițel și-l vei vedea din nou amorezat pe „nepoțel”… – Nu cred, fata asta i-a ocupat toate simțirile… [pauză]–Sunt tineri, sănătoși și rănile trec: el va face din nou puseuri științifice pentru fizică, iar tenismena americancă va face puseuri pasionale după el… – Americanca îți place ție? – Ce contează că-i americancă, dacă-l iubește? Românca nu l-a iubit.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.