Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Duminica” de Florika Waltère

43
florika waltere dialog (1)

logo rubrica stress & the cities– Te iau mai devreme, Felicia. Centrul e blocat cu maratonul. Nu știu cât timp vom da ocoluri. – Săracu’ părintele, vine și-așa de la 100 de km, acum trebuie să ocolească și centrul! Dumnezeu să ni-l țină sănătos, că are și el o vârstă! – Are o vârstă și are har! [pauză] Tu îl cunoști de la bun început, Felicia… Spune-mi, părintele tot așa de senin și de îngăduitor era și acum 40 de ani? [pauză] – Parcă era, cum să-ți spun? Era mai combativ, mai militant… – Sigur, pe-atunci erau taberele politice în confruntare. – Da, draga mea, fondatorii bisericii, exilații, erau mânioși pe tirania din țară. – Acum, Felicia, nu mai suntem mânioși, pentru că suntem… moși. – Ha-ha-ha, tu nu ești moașă, draga mea, tu ești din generația tânără. Poți să ne fii fiică! – Chiar mă simt cu voi ca în familie, în biserica noastră! – Să ni-l țină Dumenzeu pe părinte!

– De ce se abat numai nenorociri asupra mea de la un timp încoace? – De când crezi tu, Felicia, că se țin lanț? – De mult timp, draga mea. Cam de când am venit în Germania s-a întors roata norocului meu… Că în tinerețe la București tare am huzurit! – La mine, dimpotrivă, îmi pare că la tinerețe am avut toate belelele, inclusiv aici, în primii… zece ani! După care au început să se desfacă nodurile care-mi păreau de nesfărâmat în momentele de descurajare, dar lent. [pauză] Nu-mi spuneai, Felicia, că te aranjaseși bine în primii ani? – A, da, foarte bine material! Aveam cliente bune, din lumea mare, care mă primeau foarte bine și-mi făceau cadouri! La biserică le cunoscusem! Copiii creșteau frumos, s-au ținut de școală și de meserii… Când m-a lăsat bărbatu-meu, am răsuflat că am scăpat de o povară. [pauză] – Copiii erau mari atunci? – Adolescenți. Înțelegeau. [pauză] Vezi tu, ei totuși nu s-au mai regăsit după divorțul nostru. Au crescut cumva rupți între noi doi… Nu se puteau hotărî, nici pentru mine, nici pentru el. [pauză] Cred că de-atunci au început să-mi meargă toate de-a-ndoaselea. Cu bolile, cu pensia mizerabilă, cu reproșurile copiilor… Au venit apoi și copiii lor… alte greutăți. Of, of of, m-au copleșit suferințele. Numai Dumnezeu îmi alină zbuciumul. – Felicia, draga mea, nu ești tu modelul nostru de bună dispoziție? Nu ești tu decana noastră la eleganță? – Da! Sunt decana voastră de vârstă! – Ție vârsta îți aduce înțelepciune și stimă! [pauză] Nu voiam să facem parada modei pentru senioare cu tine în frunte? Că la coafuri și bluze mătăsoase nu te-ntrece nimeni! – Ești tu dulce, scumpa mea… Cu ce m-ajută acum bluzele fine? Am atâtea… Tot dau din ele… și nu mai știu cui să le-mpart. Nu mă mai încântă, la atâta boală în familie și atâtea neînțelegeri… – Nu plânge, Felicia! Tu ne încânți pe noi cu felul tău de-a fi! [pauză] Dar și din familie ai bucurii! Tu te rogi pentru ei și-i ajuți rugându-te! Nu-mi spuneai tu că nepoții un-doi trag la tine? – Da! Mă tapează de câte-un pol de discotecă, iar după disco, noaptea, trag la mine… Pe la prânz eu le pregătesc brunch-ul și nu-i iau la zor ca fiică-mea. Eu îi iau mai pe departe cu morala, mai rar. Mie-mi spun poveștile lor amoroase… – Cu tactul tău proverbial, Felicia, ți i-ai apropiat! Ei au nevoie de tine. Și noi avem nevoie de tine! [pauză] – Mă rog pentru ai mei, draga mea, pentru fiecare în parte dintre copiii mei, deși sunt oameni mari, și pentru copiii lor. – Hmmm, eu mă rog pentru toți de-a valma, Felicia, pentru cei apropiați și cei mai puțin apropiați, deopotrivă, de parcă s-ar roti în jurul meu și eu le-aș transmite din forța centrifugă a credinței mele. – Vezi tu, draga mea, fiecare are legătura lui cu Dumnezeu, după felul fiecăruia. [pauză] – Da, Felicia, Tatăl nostru e rugăciunea noastră a tuturor, ne leagă pe noi, credincioșii, să ne susținem pe calea dreaptă…  Altfel, fiecare, de unul singur, îl rugăm altceva. De fapt eu nu îl rog. Ce să-mi dea? Îi mulțumesc pentru ce-mi dă întruna, fără vreun merit de-al meu. – Implicit îl rogi, draga mea, prin mulțumiri: să-ți lumineze calea asta de care ești mulțumită. – Așa e. Resursele și impulsurile mele, fără duhul lui, sunt insuficiente. [pauză] Mă strădui cum pot, Felicia, să-mi bag minte la cap, iubire în inimă și sănătate în corp. Mă gândesc că dacă îmi dau osteneala, atunci pune mâna la efortul meu și Duhul Sfânt. [pauză] Lui Dumnezeu îi mulțumesc. Cum pot eu, cu cuvintele mele neajutorate. [pauză] Că mă simt întreagă la corp, la inimă, la cap, așa cred, cel puțin… Căci trebuie să fiu de folos cu ele în locul din lume în care m-a pus El… unde nu vreau să deranjez ordinea Lui, ci doar să fiu în armonie cu ea. Și eu sunt o părticică din ordinea Lui. – Frumos, mamă, frumos spui… dacă tu știi cum e armonia aceea. – Trag nădejde că mă inspiră Duhul Sfânt!

– Iubirea e primordială, Felicia, ca sănătatea și credința, împreună alcătuiesc o triadă indestructibilă. De-abia după ele vine starea materială și cea socio-culturală, care le protejează pe primele trei și sunt sporite de ele. Dacă îți clarifici aceste priorități și le urmărești conștiincios, atunci ai șansa să trăiești în armonie. – Ți-a spus asta mama, tata sau vreun prof sau duhovnicul? – Aș fi vrut eu, Felicia, bine mi-ar fi prins, dar am trecut prin toate neputințele tinereții. [pauză] Cu timpul am devenit mai atentă la ce mă doare și la ce îmi lipsește… profund. Iar Dumnezeu mi-a scos în cale semnele și oamenii prin care să înțeleg mai bine. – Ehe, si la jeunesse savait, si la vieillesse pouvait! [dacă tinerețea ar fi știut, dacă bătrânețea ar fi putut, proverb francez.] [pauză] Ce te faci însă cu credința când te dă proprietarul afară din casă pentru că nu poți plăti chiria? Te întreabă el dacă ești bun creștin? – Ai dreptate, Felicia. Sau la ce iubire sau iubit poți să visezi dacă îți ghiorăie mațele de foame și-ți dau ghes să furi din supermarket? – Hai să nu argumentăm cu cazuri extreme, draga mea! Deși ai dreptate cu triada ta, alegerea ei ca valoare primordială este însă apanajul celor care au deja un trai minim decent. – Hmmm, iar aceștia au datoria, Felicia, să schimbe fața lumii și restul lumii, dacă ar fi responsabili și și-ar alege omenește prioritățile. – Cum să și le mai prioritizeze, fata mea, când suntem opt milarde de suflete pe lume? Ce datorie umană? Ce față a lumii? [pauză] Noi ne permitem să filozofăm acum din mașina elegantă… – Hmmm, ai dreptate. Sau cei care șed confortabil în sanctuarul lor burdușit cu cărți și plutesc pe valurile muzicii clasice. [pauză] Nu degeaba numesc englezii azilul politic ”sanctuary”, adică ocrotire. Noi suntem ocrotite, Felicia, slavă Domnului! Câți din cele opt miliarde beneficiază de „luxul filozofiei”? Și atunci ce să facă nevoiașii? Revoluție globală? Noi ce să facem? Nu știm noi deja ce-i aia revoluție? – Întrebări, întrebări, fata mea… Răspunsul tot de la Isus vine: „Eu sunt calea, adevărul și viața.” – Ne mai ajută acum credința planetară? Măcar de-am avea-o!

Rugăciunea Feliciei
– De ce nu te numesc, Doamne, pe față, ori de câte ori îmi dai grai și îmi duci mâna cu care mă închin și cu care făptuiesc? Doar eu fără Tine sunt un boț de vreri și de pofte. Când ești în cugetul meu, Doamne, mersul mi-e drept, privirea deosebește, urechile înțeleg… Tatăl nostru, luminează-ne inimile, mințile și calea, mie și copiilor mei, și copiilor lor, să fim sănătoși, împăcați și credincioși… Iar când îmi vine timpul, ia-mă ușor la tine.
– M & M m-au luat la mijloc hotărât ca să mă atragă în biserica lor, tot creștină, și nu am știut cum să îi resping mai ferm. De ce nu am putut să Ie spun cu blândețe că eu cred și sunt pe calea bună în biserica mea… De ce lumea e un haos? Oameni buni, de ce Îl ascundem ca pe o rușine, permisă doar de Crăciun și de Paști, când comerțul e tare și chiolhanul e mare? De ce nu Îl păstram toată ziua cu noi? De ce nu dormim noaptea sub candela lui? Doamne, soarele tău e cald pentru noi. Lasă bogăția lumii tale să ne îndestuleze și pe noi. Dă-le, Doamne, medicilor, care-l tratează pe fiul meu și pe nepoată, gândul bun și inima curată, ca să-i vindece! Și pe ăla mic, ajută-l, doamne, să învețe cu râvnă și să-și ia bacalaureatul… Călăuzește-mă, Doamne, să-i ajut pe copiii mei. Ce pot să fac pentru ei? Ce pot să le spun? Arată-mi, Doamne. Că tu ești măsura a tot și a toate,/ De la tine vine durerea, dar și mântuirea,/ Tu ești izvorul nostru,/ Și noi pe Tine te slăvim. Amin.

Rugăciunea prietenei
– Doamne, tată, iartă-mă, că nu știu cum să potrivesc cuvintele. Poate le murdăresc în cutezanța mea să le reașez mai bine. Aș vrea să fiu în stare să-ți mulțumesc. Să-ți spun un psalm, al meu. Că ai tras din mine acel filament, acea aspirație, acele stări și sentimente care mă apropie de tine. Să-ți mulțumesc pentru cele șase simțuri neciuntite pe care mi le-ai dăruit, pentru gând și cuvânt, prin care înțeleg creația ta, natura și lumea. Și pentru arta pe care ai inspirat-o oamenilor, care pe noi ne îmbogățește și pe tine te slăvește. [pauză] Îți mulțumesc pentru starea de grație cu care mă trezesc duminica: mă inundă o expectanță binefăcătoare a ce se va împlini peste zi. Fie semnul unei iubiri, fie al unei fapte, fie al unei povești pe care o presimt… Așa începe ziua, inițiind gestul sau cuvântul bun. Așa mă trezeau duminica păsărelele în copilărie cu ciripitul lor. Părinții erau acasă și cu ei se săvârșeau sub soare minunile acelei zile sfinte. Mama trecea pe la biserică. Tata aducea flori și fructe din piață. Cafeaua proaspătă mirosea în ibric. Lumea era în ordine. Cu Tine e în ordine. – Iartă-mă, doamne, că nu reușesc să spun Tatăl nostru, cât mai din inimă și din cuget. Parcă nu-l mai înțeleg, de des și rutinier ce l-am spus: Tatăl nostru, care ești în toate cele văzute și nevăzute,/ Numele tău este sfânt,/ Păstrează-ne în împărăția ta/ Și în voia ta peste lumea aceasta./ Îți mulțumim pentru pâinea cu care ne îndestulezi,/ Și dă-le-o la toți care nu o au,/ Și ne iartă nouă greșelile noastre/ Și dă-ne înțelepciunea iertării,/ Și nu ne duce în iluzii deșarte,/ Ci ne izbăvește de răul din noi./ Și arată-ne cum să păstrăm iubirea, amin.

– Mult te-a ținut de vorbă șefa la lumânări. – Nu-i așa, Felicia? Ca niciodată. – De înțeles: aleargă de colo-colo ca să pregătească totul pentru slujbă și nu are timp să stea de vorbă.. Da’ nici nu-i lasă pe alții s-o ajute…  – Știu, știu, Felicia, de când am dus tratativele cu ea ca să obțin sala două ore pe săptămână pentru cursul de germană. Am prins-o greu… – Credeam că așa ceva merge de la sine, că e spre binele oamenilor… – Aparent! Toți anii cât am ținut cursul am repetat tratativele cu ea anual, de parcă biserica nu ar fi primit taxa aia simbolică de la cursanți, care aduceau oricum niște bani în casă. – Bani buni pentru chiria sălii unde ne ținem slujba duminica. – Așa zic și eu, Felicia. La care adăugăm donațiile de la mine, de la tine și de la alții…  – Așa și trebuie, draga mea, biserica neprimind bani de la oficialități… – Cum nu primim nici la asociație, Felicia. – Ei, și acum nu mai merge cursul? – Ba da, anul trecut l-au ținut colegele acelea proaspăt pensionate și acum se tot căznesc să-l reînceapă, poate după Paști. – Dar asta nu te mai privește pe tine, nu-i așa? – Să mă ierte Dumnezeu, altceva s-ar putea să fie la mijloc… – Aha? – De 7 ani eu virez donația în ianuarie, odată cu alte donații de început de an, la un copil amărât din București, la biblioteca din Freiburg, pentru pisici, pentru procese contra zgomotului de avioane care ne bubuie în cartier… – Și acum, că suntem în prag de Paști, nu ai mai donat banii la biserică? – Mă gândesc că din cauza asta îi pasă acum de suferințele mele. – Doar nu te-a întrebat ce-i cu donația? O dai sau nu o dai, după voia ta! – Adevărul e, Felicia, că am fost plecată lunile astea și m-am luat și cu altele personale… Firește, am să fac toate donațiile. – Te iei cu vorba și nu mi-ai spus cât îi pasă ei de asociația noastră. – Îmi spune: „Ce păcat că ați închis asociația!” – Ce spui? Dar nu a fost niciodată la vreo temă de-a noastră în toți anii ăștia. Nici ea și nici celelalte din comitetul lor. Sau mă înșel eu? – Nu, niciuna, Felicia, niciodată, deși le-am invitat personal, mai ales la întâlnirile răsunătoare, ca atunci când am închiriat biserica pentru spectacolul acela de vis… – Draga mea, cred că atunci nu le-a convenit că a fost biserica mai plină ca la Paști, adică „la distracție înainte!” [pauză]   – Sau la profesorul francez anticomunist, Felicia, sau la profesorul german arheolog, entuziasmat de descoperirile lui din Banat… N-au venit nici la cenaclurile literare din sala de curs… – Și acum îi pare rău? Dar nu a contribuit cu nimic, nici măcar ca public ocazional susținător! – Eu i-am subliniat, Felicia, exact motivul principal, că cei mai tineri, și ea este mai tânără, vin cu drag la distracție, dar nu se angajează la munca onorifică. – Păi asta se întâmplă și la biserică, draga mea. Doar de Crăciun și de Paști dau tinerii pe la biserică, de parcă în rest ar munci duminica… Bine că vin și-așa, își leagă cumva de biserică ciclurile vieții lor… – Mă rog, Felicia, ciclurile lor de distracție și de consum. Dar unde e credința adâncă a fiecăruia? Atașamentul lor față de grup, de sobor, unde e? – Unii se vor atașa cu timpul, când își vor găsi viața interioară. [pauză] – În orice caz, Felicia, de la doamnele de comitet am avut alte așteptări, pentru că ele știu bine ce înseamnă benevolatul și pentru că eu am contribuit mult peste sprijinul unui enoriaș care vine regulat la slujbă. – Iar acum, că ai închis, speră ele că sunteți în aceeași barcă, doar a bisericii? – Chiar acum nu mai suntem, din cauza dezamăgirii că între cele două grupuri, religios și cultural, nu s-a înfiripat sprijinul mutual ori sinergia. Că eforturile noastre sunt separate și că ne rugăm fiecare în parte pentru registrele noastre înguste, fără să ne dăm mâna într-un fel de-a fi cuprinzător, în fond creștinesc. [pauză] Păcat! Cu toată admirația pe care o am pentru părinte. – Păcat! Cu felul lui tolerant, modern și plin de har, el face toată coeziunea bisericii. Sunt sigură că el e deschis spre relații și spre inovații benefice… – Dar până s-ajungi la el, Felicia, te lasă comitetul singur pe drum. [pauză] În fine, i-am spus doamnei șefă că noi românii nu suntem educați în spiritul comunității, nici măcar al echipei și că suntem individualiști. – Nu ți-a spus că și ea cunoaște asta? – Dimpotrivă, Felicia, a combătut concluzia mea. Dar i-am dat un exemplu și i-am spus că mi-a fost confirmat și de o prietenă de la o altă asociație, muzicală. I-am dat exemplu cenaclul acela literar din rotonda bisericii… – Cu tandemul liric încântător pe două voci și două vârste? – Exact. Când poeta pensionară a prezentat-o pe poeta tânără și vice versa, cu mare dragoste și admirație reciprocă. Asta a fost însă o excepție, i-am zis eu, întrucât artiștii nu sunt dispuși să se laude unul pe altul, chiar dacă sunt din același grup. Și că alte duo-uri de bărbați, literați și plasticieni, mi-au refuzat prompt propunerile de tandem. – Și? A acceptat evidența? – Nu, Felicia. Se tot mira, o ținea cu „Ce păcat, ce păcat”. – Că piticu’ s-a-necat…

– Frumos ne-a tălmăcit părintele azi, draga mea, Evanghelia după Luca, cum s-a vindecat femeia bolnavă, sângerândă, când s-a atins de Isus. El a simțit puterea care s-a scurs de la el către ea: „Credința ta te-a mântuit.” – Și coristele noastre, Felicia, au cântat înălțător „Pe tine te lăudăm, pe tine bine-te-cuvântăm”, că mi se umplea pieptul de vocile lor împletite cu lumina ce inunda prin vitralii… Sunt atât de măiastre încât pot să-și schimbe direcția vibrațiilor și să înalțe cântările spre bolta catedralei. Acolo sus se contopesc divin cu razele ce vin din ferestrele ogivale… – Draga mamei, și eu sunt ca în transă când cântă fetele! Mult talent au! – Nu au numai talent, Felicia, au și devotament pentru biserică… Ele trăiesc ceea ce cântă și ne transmit emoția lor… – Vezi tu, mamă dragă, legat de ce spuneai de dimineață: în solitudine nu poți să te rogi ca în biserică, unde trăiești tainele credinței, împărtășite cu preotul și cu credincioșii. [pauză] – Ia uite, Felicia, că suntem pe drumul drept, prin centru. E liber! – Or fi alergat destul maratoniștii! Au și ei o limită. Cât aleargă, patru sau șase ore?

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.