Scrisoarea 9
Iubitul meu epistolar, mă somezi să-ți dau un răspuns devoalat la întrebarea ta bruscă, finală, DA sau NU? Nu pot să fac altceva mai rău decât ruptura ireparabilă pe care am aruncat-o cu bumerangul în scrisoarea a 8-a, care e pe drum. În ea îți explic situația mea de aici, fără codificări și fără menajamente. Am scris-o într-un moment de totală sfâșiere. Crede-mă că nu mi-am închipuit vreodată să fiu atât de constrânsă, legal, material, social și sentimental. Pe toate fronturile, între ciocan și nicovală. Acum nu pot să mă mut nici măcar într-o cameră cu fereastră, darămite să plec undeva sau să vorbesc cu cineva… cum am făcut primăvara trecută pe vremea asta în țară, când în așteptarea epuizantă a pașaportului, am plecat la munte cu prietena, care a ajuns acum în Bavaria. Din iarna anului trecut, de la al 3-lea negativ de la pașapoarte, nu mai suportasem nicio prezență masculină în preajmă. Ieșeam sporadic la un concert, o expoziție sau la o petrecere răsuflată, cu bășcăliile tipice. Când ne-am reîntâlnit noi doi vara trecută și m-am lăsat din nou învăluită de șarmul tău, nu mi-a mai fost teamă că deschid bațele către tine fără răspuns, am făcut-o fiindcă aveam nevoie să te respir, ca de aer curat. Însă mi-e imposibil să uit lunile iunie–septembrie, timp în care nu am mai așteptatat, ironie!, pașaportul, limanul obsesiilor mele de 5 ani, ci am așteptat patru luni telefonul tău, acolo, la 5 stații de tramvai de tine. N-ai apărut tu, ci pașaportul! Am trecut prin toate stările însingurării, sfârșind cu o dezamăgire istovită. Când ai revenit, eram inertă. Se mai poate repara ulterior? Ce-a fost oare în sufletul tău atunci? Sunt toată un nod gordian de stagnări și nemulțumiri. Nu le-am scris părinților despre astea și ce este într-a 8-a. Dar mama simte, din litera și tonul scrisului… Cu încredere în tine că poți să vezi prin mine, with a little love and understanding, always yours,
Scrisoarea 12
Iubita mea, barda trimisă cu a 8-a a ta are efectele pe care le bănuiești și trec peste asta. Vreau să te cert violent pentru inconștiența ta. Simt iminența prăbușirii și că se alege praful de tot și toate. Voi fi foarte dur. Odată și-odată trebuie să afli și această față a diamantului. Pentru povestea asta te-aș bate, te-aș bate cumplit, palme ți-aș trage, pricepi? Eu scriu asta, politicosul, omul lui „Săru’ mâna”. M-ai scos din minți cu neputința asta a ta criminală. Ce să decid eu în binele tău? Să decid eu să te culci cu ăla, pentru că nu ai acte și sorella e cum e și tu ești singură? Nu ai știut de aici? De ce ai plecat când am spus, vag, recunosc, măcar să întârzii? Recunosc, nu am fost întotdeauna suficient de lângă tine, aici ai o circumstanță atenuantă. Dar cât dracu’ o să-ți faci socoteli himerice și n-ai să asculți de mine? Ești un copil la 30 de ani care habar n-are să-și folosească mintea crescută în matematici înalte, limbi străine și arte. De ce te încăpățânezi? Cum poți să-ți închipui că măritându-te o să-ți rezolvi problemele? Ești un șir de derute, te iert, dar n-am să te iert, pentru că mă lovești cu cinism când știi că sunt deja căzut, spunând că oricum ne vom regăsi, „doar ne aparținem”. Sigur, am să te aștept pe lumea liniștii! Nu te mărita, aluneci în ceva din care nu mai pot să te trag! Chiar dacă rezolvi multe în mod avantajos, le rezolvi pe termen scurt. E prea repede. E exclus categoric să faci așa ceva. Nu vei rezista, știu asta, te cunosc. Așteaptă să-ți iasă azilul, nu fi bătută în cap, scuză-mă, regret, dar devin dictator. Ți-ai păstra firea, ai fi tu, o incontrolabilă, o halucinație, un animal de rasă, pe care puțini, eu până acum, știu să-l cabreze, lipindu-se de el ca o entitate. Iubito, te plâng, o să te și bat. Îmi pare rău, gravă indisciplină… Groaznic cât de ușor ți-a intrat vipera trădării în suflet și ne abandonezi… Mi-e frică pentru tine gândindu-mă la ce porție de chin o să capeți pentru pripeala ta să te măriți. Ridicol să fac spume la gură la 2000 km de tine și să atentez la limita ta de confort fizic, dar am dreptul s-o fac. N-ai decât să te ofensezi de ce-ți scriu sau să te faci că plouă, dar trebuie să-ți spun toate acestea… Și totuși mai am puterea să nădăjduiesc că te oprești. Dar să nu crezi în miracolul unei împăcări. M-ai mințit, m-ai înșelat și mă lași să cred că dacă ai fi fost soția mea și eram săraci dar fericiți, m-ai fi lăsat la un moment dat când te săturai de sărăcie. Sărăcia, materială și spirituală, e peste tot. Fericirea este rară și nu are preț. Eu aș fi foarte bucuros să revii. Contează pe mine literă cu literă din ce e scris aici!
Scrisoarea 13
Învolburato, aceasta este a 2-a scrisoare de discordie: după iarna „înțelegerii” noastre, iată și fructele mâniei. De fiecare dată când recitesc oroarea ta, a 8-a, îmi crește pulsul și am senzația unei gravitații sporite. Parcă pornesc spre pământ. Nu dramatizez, dar a fost cea mai perplexă lovitură primită, nu-mi închipuiam că ești în stare. M-ai ținut trei luni într-o speranță amorfă, ca să dezertezi apoi cu premeditare. Dacă te măriți, înțeleg că totul dintre noi a fost o fantezie și orice reluare ulterioară nu se va mai bucura de încredere. Dacă îmi spuneai la despărțire că fiecare pentru el se descurcă cum poate, am fi rămas în relații cordiale. Am făcut niște eforturi să mă întorc spre tine, fiindu-mi frică de tine și acum confirmi din plin luciditatea ta dură. Puteai să strângi din dinți și să aștepți cuminte, echilibrată. Ezitările tale, retorica aceea relativ intimă, îmi dau acum senzația unei socoteli răs-socotite, care mă îngheață. Ești infernal de dură, iubita mea cu vocația ghilotinei. Când ți-a crescut sloiul de gheață peste inimă?… Cred că îmi iau câmpii… M-ai dezamăgit cumplit… Din respect pentru noi mă opresc…. nu știu al cui sunt.
Scrisoarea 10
Dragul meu, iubitul meu dintotdeauna, printre lecții de germană și de semne de circulație auto, mă hrănesc cu amintirile luminoase când invitam fetele pe terasă la café frappé de la sorella. Lovitura la plex pe care ți-am dat-o prin a 8-a trimisă de Ely mă îngrozește. Trebuia să-ți spun totul, pe cât posibil palpabil, ca să înțelegi că nu am drum de-ntors. S-ar putea să plec cu doc într-o excursie prin Bavaria, neavând acte ca să ies din Germania. Însă tentația spațiului geografic a celor evadați ca mine este acum anulată de cântecele intimiste primite de la tine, „Prințesă tristă” și „Însă n-are ochii tăi”. Știu că te irită orice ți-aș spune despre traiul meu de după a 8-a scrisoare. Le-am scris și părinților despre doc și că are intenții serioase. Îți scriu pentru ultima oară la ei, căci anumite lucruri depășesc puterea lor, dacă nu de înțelegere, atunci de acceptare. Țin prea mult la ei ca să-i contrariez mai mult decât am făcut-o până acum. Poate ne mai scriem, cu vorbe albe, dincolo de vorbele uzuale, lăsându-ne timpul vegetal să ne maturizăm. Rămâne la latitudinea ta dacă o vom face și la ce adresă din București. Într-o epistolă m-ai acuzat că îmi disec partenerul cu sânge rece și apoi îl sacrific. Sunt și eu conștientă de luciditatea mea care de multe ori îmi pune frână bruscă înainte să plonjez în sentimente. Cu tine e altfel, tu nu ești partener. Tu ești eu însămi. Ne sacrific pe amândoi. De ziua mea prefixală mi-ai făcut o urare minunată: să-mi redobândesc toate puterile de libertate. Eu l-am eliminat pe re-, eu trebuie să-mi dobândesc libertățile de la zero, întrucât nu le-am avut până acum. Mă gândesc și sper, iubitule, să ai tu răspunsuri cheie la nodurile încâlcite ale vieții noastre, yours, cea fără nume.
Scrisoarea 14
Draga mea, iubita mea, te rog să-mi scrii despre 8, 9, 12, 13 ale mele. Confirmă primirea lor, te rog. Plutește între noi lejeritatea ta uluitoare în a lăsa să-mi transpară, reținut, dar orișicât, cotidianul tău cu doc, pe care mi-l vânturi succint prin fața ochilor. Mă înfurii cumplit cum mă otrăvești cu lingurița, am impresia că nu-ți pasă sau nu-ți dai seama sau pur și simplu ești înainte de apatie-nebunie. Regret enorm că mă faci să scriu așa ceva, dar se pare că nu mai găsim o bază de comunicare. De-abia după câteva zile de la primirea scrisorilor tale post 8 reușesc să-ți răspund coerent. „Insistențele” mele nu sunt din acelea când îți face cineva insistent cu ochiul în autobuz 3-4 stații și gata. Eu am scris ceva foarte important, care nu mi s-a mai întâmplat. Ai să înțelegi poate mai târziu, poate niciodată, că modus vivendi este post-decizia unui drum în viață. E singurul lucru asupra căruia am insistat: important e să te decizi și apoi să faci ce implică decizia. Fără discuție, aveam și eu câte ceva de făcut. Ce faci tu acum este profund greșit și nu te culca pe urechea că rămâi nepenalizată pentru propriile tale greșeli. Nu mă surprinde că nu știi ce vrei sau că îmi scrii că poate vrei prea mult de-odată. Poate te deziluzionez (a câta oară?), dar dacă nu vii tu singură spre mine sufletește, eu nu te iau înapoi cu forța… Am sentimentul că planează un blestem asupra noastră, de vreme ce ne-am alternat în vina de a ne curma iubirea. Cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă!
Scrisoarea ei
Iubitul meu schimonosit de sensibil, patru ani au trecut de la lunga vară fierbinte și trei de la primăvara discordiei noastre. Ți-am recitit scrisorile, fâșii rupte din sufletul tău și m-am simțit în două feluri: vinovată, de fapt bătută de soartă că acum trei ani n-am putut efectiv să mișc un deget pentru a salva iubirea care ne inundase în zilele de grație dinaintea plecării mele; în aceeași măsură în care mă simt… absolvită, pentru că timpul mi-a dat, nu dreptate, ci șansa să îmi dobândesc atributele umane fundamentale ca să pot să mă reîntorc spre tine în picioare. Mi-am dat seama de ele luna trecută când am zburat peste ocean într-un voiaj în America, în vizită la prietenii emigrați în aceeași perioadă cu mine, care s-au instalat binișor acolo. Am făcut o escală de o zi în Reykjawyk. Am survolat apoi Groenlanda, iar acolo, în cer, m-am trezit, prin nu știu ce unghiuri de refracție a luminii subpolare, cu un hău intens de albastru ultramarin, ca un ocean deasupra și cu norii pufoși dedesubt, confundați cu zăpezile de la sol. Pluteam pe nori într-un univers răsturnat și brusc am simțit cum se deșartă hârdăul colcăind de griji care mi-au intoxicat ultimii șapte ani. S-au risipit toate acolo, în văzduh, fără urmă. Coincidența face că am zburat din Frankfurt chiar de ziua mea biblică, la 33 de ani. Ca să plec liniștită, am dat de pe aeroport telefon la ultimul meu avocat, al șaptelea!!!, care mi-a confirmat că divorțul, plus toate angaralele lui financiare, se încheiase. Da, după cum mi-ai proorocit, mariajul meu pripit a scârțâit din multe încheieturi… Da, am avut 7 avocați bătuți pe muchie, care m-au jugulat, jecmănit și jumulit pe rând, mai puțin ultimul, ca să mă desprind din această căsătorie scurtă, fără copii și fără averi. Nu-ți voi explica aici de ce 7. Azilul mi s-a acordat, deși a fost f. nesigur. M-au salvat câteva documente trimise la risc din țară. A urmat școala IT, sub formă de crash course infernal de 12 luni, mi-a înlesnit rapid jobul salutar. Primii doi ani în Vest au fost înfiorători, torpilați de soț și… sorella, de protectorii mei! Am suferit ca un câine hingherit. Am avut insomnii, indigestii și am dus o hepatită B pe picioare. N-aș mai fi plecat, dacă aș fi știut cum se vor derula acești doi ani, în fine, vreau să-i uit… Înainte de decolarea spre US mersesem la câteva interviuri ca să schimb firma la care lucrez, deoarece se poate și mai bine. Dar nu e grabă aici. Deci mă desprinsesem de angarale și zburam spre o experiență fabuloasă, pe care, în viețișoara mea din țară, niciodată nu mi-aș fi imaginat-o ca fiind posibilă. Acolo, sus, am realizat că sunt liberă, că lumea e mare și fascinantă și că voi fi împlinită în mijlocul ei, doar în zaua de iubire pe care numai tu ai știut să o țeși pe corpul meu. Iartă-mi, așadar, efuziunile libertății proaspăt dobândite și încearcă să te bucuri cu mine de aceste minunate satisfacții… Lumea nouă americană nu mai este așa de nouă, dar este uriașă, e mare sub toate aspectele, inclusiv istorice. Cu spații mari, afară și înăuntru, cu forme de relief gigantice, cu populația de toate rasele care-și etalează o mare mândrie națională, în fine cu mari minuni inginerești, zgârie-nori, baraje, irigații, aeroporturi și, pasiunea ta, aerospațiale, Boeing, Bombardier… Nasa. Cuplurile de prieteni au fost happy să stau la ei câteva zile, ei neavând șase săptămâni de concediu ca mine ca să vină în Europa, așa că am făcut turul Americii în stand-by de la o familie la alta. Și m-am gândit la tine, la noi, că am fi putut să fim împreună pe acest drum și pe aceeași cale… Nu știu care sunt disponibilitățile tale sufletești, greu încercate la despărțirea noastră epistolară de acum trei ani, dar îți sunt datoare cu un răspuns pe care atunci l-am eschivat fiindcă nu întrevedeam nicio modalitate să mă căsătoresc cu tine, decât poate după… nu știu câți ani. N-au fost decât trei. Vino la mine, iubitule! În iarna iubirii noastre cu scrisori înfocate îmi spuneai că ești o structură temeinică ce clădește cu grijă brick by brick [cărămidă cu cărămidă]. Îți promit, voi fi o cărămidă portantă, deși mie mi-ar plăcea să mă așez fundație de bazalt și să mă înalț capitel de marmură, nu chiar fronton, ți-ar reveni ție triunghiul încoronator… Iubitul meu, e timpul să fim maturi, împliniți, fundații de bazalt și iasomii pe capiteluri, diamante pe coroane… Aștept să-mi spui ce și cum să fac. Încă 5-6 ani eu nu am voie să vin în țara de al cărei regim am fugit. Eu nu am statutul lui Ely și Hans, care sunt din start cetățeni germani. Odată ce vei fi aici, le vom rezolva încet-încet pe toate ale tale, ale mele, ale noastre, cu sau fără căsătorie, după cum va fi necesar, căci deocamdată sunt vlăguită de proba asta. Esențial este să fim împreună. Iartă-mă că sunt așa de pragmatică, dar acestea sunt precondițiile, de data asta surmontabile. Dacă vei spune DA, mi se vor înmuia picioarele și voi deveni din nou calină. Mi-e dor să mă ții în brațe, yours, always,
Scrisoarea lui
Iubito, te regăsesc așa cum te știu: impetuoasă și vulnerabilă totodată, dar atât de puternică! Mă bucur alături de tine că ți-ai dobândit cerurile arctice și germanice și te invidiez cu tot dorul spațiilor deschise care mă stârnește spre orizonturi… Amintirile noastre au năvălit ca un râu care nu se mai sfiește să dea pe dinafară. Începe să îmi fie frică de timp. Ce am făcut amândoi atâția ani? Am înțeles limbajul tău precis, de calculator aproape, incalculabilo, fără dubii și interpretări subtile, ca și faimoasa ta scrisoare a 8-a de acum trei ani, cu NU, NU și NU, care mi-a smuls pământul de sub picioare. Orișicât, acum e de bine, e DA + modalitățile de realizare ale lui DA. DA-ul tău vine la 4 ani după DA-ul meu. E DA, e de bine, evoluăm… Deși nu am reușit încă să trec peste mândria mea călcată de pașii tăi nonșalanți de atunci. Oricum devii o îndârjire a mea pe lume și mi-e frică de obsesia asta (fiecare are ceva de demonstrat celuilalt: tu, varianta exil și ars etapele acolo, iar eu, varianta încăpățânării, garda moare ultima). Să nu devenim doi moșnegei simpatici, care vom discuta în anul 2030 că „așa și așa… ce era și ce a fost.”
Sunt mândru de tine, iubita mea. Am să văd ce voi putea face. Yours, the same.
Epilog:
Doi ani mai târziu, după „mineriadă”, pe traseul lui turistic european, el a trecut să o vadă. Aflase că avea un bebe, dar nu și soț. „E o minune copilul! E o bucurie enormă și o mare răspundere”, i-a spus ea și nu l-a mai întrebat ce are de gând. Peste alți trei ani el a tras la ea trei zile în tranzit spre USA. Emigra împreună cu soția de 19 ani, iubitoare și întru totul ascultătoare, și cu bebelușul lor. În țară tatăl lui ieșise la pensie cu onoruri. În iarna subpolară din Detroit au luat totul în piept de la zero. Peste luni și luni el i-a scris. Era însingurat în dificultăți și în retrospective. Ea i-a răspuns de sărbători cu încurajări. Într-un târziu aerospațialele lui i-au folosit la motoare auto. Cu timpul iubirea lor s-a diluat în ocean. Câteodată, de ziua lui sau a ei, un gând licărește de la unul spre celălalt ca luminița unui far. Speranța moare ultima, scânteie răscolită în văzduh. În rest e pace.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
