Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Euforia autostrăzii” de Florika Waltère

33
florika waltere germania

logo rubrica stress & the cities– Nu am mania vitezei. În primele zile în Germania, m-a dus sora în vizită la niște prieteni din nord. Avea atunci o mașină extravagantă. Era duminică dimineața și autostrada era goală. – Ce mașină avea? – Un Maserati biturbo de culoare maroniu-argintie… – Acela cu tridentul la bord ca o coroniță? – Da. Zbura ca o mașină James Bond pe o pistă de decolare. Doar atunci, la început, am avut euforia vitezei, pentru că nu conduceam eu… – Lasă, că și acum mergi repejor. Cât ai? 160? – 180. Mi-e frică să merg mai repede decât îmi permit indicatorii și vremea. [pauză] Trei lucruri m-au fascinat, la început, în ’82: autostrăzile, fructele și ciocolata, cu varietatea și calitatea alor. Aterizasem înainte de Crăciun. Parcă toată lumea își vărsa cornul abundenței în aprozarele germane, mai ales prin contrast cu Bucureștiul sumbru și sărăcit… – Eu am venit în anii ’90, după căderea zidului. Dar pe mine nu m-a furat atunci peisajul comercial, căci n-aveam de nici unele aici. În țară o dusesem mai bine… – Să ne-nțelegem: și euforia mea a durat foarte puțin, doar în prima lună, până mi-am dat seama că cele mai banale bunuri de consum, fructe sau ghete de iarnă, îmi sunt inaccesibile ca preț. Trăiam din… nimic sau… din mila altora. – E și mai dur când le vezi pe toate poleite împrejur și tu ești un sărăntoc. – Bine că n-a durat mult… – Ne-am și zbătut ca înecații… Soțul îmi spune că nici ei nu le aveau pe toate aici în anii ’70, când era el copilandru. Adică înainte să-și pună nemții la punct comerțul internațional. – Prin anii ’86–’90 și la începutul anilor 2000 nemții au fost cei mai mari exporatori din lume, de mărfuri și de turiști…  Într-un fel, așa au cucerit lumea…  Acum sunt pe locul trei, după China și America. – Tot e enorm pentru o țară comparativ mică… – Reversul e că nemții intră în panică dacă nu mai exportă, cum a fost în 2008…

– Uite, începe șantierul pe A3. Să vezi tu că ține până aproape de Nürnberg. S-ar putea să întârziem… – Eu nu mai conduc de 10 ani. Parcă nu erau atâtea camioane acum zece ani! – Categoric nu: au înnebunit cu mărfurile. [pauză] E probabil cea mai simplă logistică să transporte rutier totul de la toți la toți. E mai flexibili decât cu trenul sau cu avionul. – Și se mai plâng de poluare… [pauză] Om fi nimerit noi ora de vârf pentru livrări. Crezi c-o ține așa toată noaptea? Și când ne întoarcem? – Nu au voie, au o foaie de parcurs și trebuie să se odihnească după opt ore. – Oricum, și ziua e cumplit să mergi alături de monolitul ăsta compact de camioane, rulând pe dreapta unul într-altul. – Mai ales când sunt benzile îngustate din cauza șantierului. Uite, mie mi-e o frică barbară să merg paralel cu monstrul ăsta din față. Stau mai bine la câțiva metri în spatele lui. Dacă trec ușurel pe lângă el, am senzația că se răstoarnă peste mine. – Eu, care sunt și mai aproape de el, nu am senzația. Tu mergi foarte sigur. – Merci.

–  Ce mai face amica cu școala ei? Când o termină? Pe mine m-a renegat acum opt luni când s-a supărat pe noi toți ca ciobanul pe sat. – Eu am sunat-o de câteva ori până mi-a răspuns. A renunțat la cursurile de calificare… N-am înțeles bine de ce. N-a ținut pasul sau s-a îmbolnăvit… – Ah, îmi pare rău, sincer. Școala ar fi asigurat-o pe vecie, până la pensie. M-am mirat chiar că i-au oferit-o la vârsta ei. – Stai așa: s-a consolat la clinică. – Ce clinică, ce și-a găsit totuși de lucru? – Nu. Și-a găsit un tip, foarte bine, chiar în clinica de reabilitare, unde s-a dus la tratament. – Asta-i o veste bună, dacă se împacă bine! Să-i spui că mă bucur pentru ea. Cu ce se ocupă el? – E fermier pe undeva prin nord, are stare foarte bună, domeniu mare, cu zootehnie. – Perfect pentru ea, ei îi plac cărnăriile… dar nu știu cum o să-i placă ei viața la țară și naveta pe autostradă până acolo… Să-i spui să nu se pripească cu mutatul la el. Ai văzut ce greu i-am găsit apartamentul social. – Nici nu se pripește, fiindcă omul are doi fii mari cu care face agricultura și o nevastă cu care este certat, dar nu și divorțat… – Păi de ce nu-mi spui toată fișa din start? Mă lași să mă autoiluzionez? – Nu m-ai lăsat să-ți spun totul despre salturile ei…  – Palpitante… [pauză] Știi ce? Mai am benzină în rezervor doar pentru 70 de km. Acum nu avem timp să ne oprim la o benzinărie. Dar după conferință, neapărat, să nu uităm să luăm benzină din oraș.

– A făcut figură frumoasă, nu? – E olteancă fără frică! Să susțină ea singură conferința de la A la Z, mai citit, mai vorbit liber. În paralel cu aparatele de proiecție! Tot respectul! – Remarcabil cum a scos la iveală specificul, chiar exoticul. Se simțeau nemții ca la safari. Au văzut și ei în fine pe hartă unde este Kleine Walachei. [Mica Valahie, Oltenia] Că nu e cum zic ei „undeva la dracu’n praznic”, așa cum am zice noi de Patagonia… [pauză] S-a bucurat c-am venit de departe! – Am o veste proastă! La dracu’! Nu am luat benzină! – Cât mai ai? – 50 de km.– Gata, suntem cu ochii-n patru după stația de benzină, amândouă! Start! – E șantier și pe partea asta. Interminabil. Camioanele tot așa, în cordilieră, pe dreapta. Ce fac? Trebuie să intru între ele pe prima bandă. – Intră, ca să nu ratăm vreo ieșire spre stația de benzină. – Mai am doar 20 de km. N-am văzut nici urmă de stație. – Nici eu, dar trebuie să apară. Stai pe dreapta. – Stau eu pe dreapta, dar nu e nici bandă de avarie unde să mă opresc. Uite, mai am doar 10 km. Puneți căciula! Deschid fereastra de sus! – Ce vrei să faci? – Am pus semnalizarea de avarie. Dar văd că tot în fundul meu se ține camionul din spate. Trebuie să-i fac un semn cu mâna pe fereastră să lase distanță între noi! Să nu dea peste noi dacă mă opresc în drum! – Stai liniștită. Uite, a rămas în urmă! – Dumnezeule, merg pe 0 Km, și nu am unde să trag pe dreapta, e parapet continuu! [pauză] – STOP! Intră-aici, imediat pe dreapta, ai loc! – Ufff! [pauză] Doamne! Să-mi fac o cruce mare! – Stai puțin liniștită și închide geamul! Cât ai la bord? –  Zero, ți-am spus. Am mers pe zero cam 10 km. Slavă Domnului! Mai fac o cruce! Că ești cu mine și nu sunt singură! [pauză] Ce facem acum în câmp? Cu șuvoiul de camioane neîntrerupt pe stânga? – Uite, eu am un telefon pentru urgențe la mine. E încărcat. Însă am număr românesc la el. Am 200 € în portofel. – Am și eu 100. [pauză] Numai poliția ne mai salvează la miezul nopții!

–  Ăsta-i coșmar veritabil, Dumnezeule! – Gata, calmează-te, a trecut! La ora trei suntem în pat. – Ai văzut că polițiștii n-au avut altă grijă decât să nu facem vreun accident. Mai voiau să bag mașina în șanț, ca să nu dea camioanele peste noi. Asta ne-ar mai fi trebuit, să ne scoată mâine cu macaraua! – Bine că ne-au dat contactele depanatorilor, dar ai văzut că ăstora nu le-a plăcut numărul meu românesc. Au vrut banii cash, 400€, noroc cu automatul de la benzinărie. – Nici n-au vrut să audă să-mi trimită factură, de parcă nu am fi para-înregistrate în Germania. Cică șeful lor a avut experiențe proaste cu străinii. – Au fost ei drăguți și n-au vrut să spună „experiențe proaste cu românii”. [pauză] – God! Suntem tefere! Ce cool ai fost! Când mai fac un pocinog de-ăsta, tot pe tine te iau de copilot! – Merg! Prezent la datorie! Adrenalina mi-a crescut, dar ne-am descurcat! – Auzi? Nu suflăm o vorbuliță despre pana prostului! Și la drum de noapte periculos, pe deasupra! – Nu, nu. Nu suflăm. Să iei un calmant la culcare! – Nu ziceau polițiștii că șantierul de pe A3 e etern? Poate sunt de treabă și mă uită cu amenda. Alte 400 de euro!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.