– Nu mă lasă, mă, soțul! Nu–mi dă voie să pun și eu o amintire pe pereți sau pe rafturi! – De ce, dragă, că doar nu șterge el praful? – Zice că e kitsch. – Sara mia, de-abia v-ați mutat, aveți timp să vă aranjați! Ca în orice casă nouă, la început e mai… gol! – Nu e gol, Luxa. E de-a dreptul sărăcie la Sara! Noi suntem gata aranjați, definitiv, până la moarte… Mă apucă disperarea, totul e alb și steril, mai ca la spital! – Hmmm, ca arhitect o fi și el atins de morbul minimalismului… – Da’ și eu sunt arhitect și vreau să simt că asta e casa mea, cu kitschurile mele, cu amintirile mele… Mereu ne cârâim pe asta. – Poate are o idee fixă: el a proiectat-o și a realizat-o și vrea să o mențină ca la recepția proiectului… – Păi recepția, Luxa, o fac beneficiarii, dezvoltatorii, iar eu sunt nevastă–sa care trăiesc în casa asta, și nu la spital sau la hotel, aici eu sunt beneficiarul. M–am săturat să văd în jur monotonie și tristețe… Că și la mine la firmă tot așa decorează interioarele, adică nu le decorează. După deviza zevzecă ”less is more” [mai puțin e mai mult], care–ți sterpezește imaginația… Să decoreze el minimalist la alții, nu la mine-acasă! – Sara mia, poate e justificată deviza la mahala sau la parveniții cu gust exacerbat al kitschului. – E OK acolo! Dar noi avem în pivniță niște lucruri de artă din familie și altele măiestrit lucrate, unele chiar de noi. [pauză] – Fiica ce zice? – Uite vezi, pe ea o favorizează: ea are voie să-și pună ce vrea pe pereți în camera ei. Zice el, ca să-și formeze gustul… – Sara, săraca de tine, atunci cum îți descarci tu impulsurile creatoare? – Ca și el, la ordinator, dar altfel. El cu muzica, eu cu grafica. El compune opere rock jos în pivniță. Eu sus în camera mea fac tumbe grafice în virtual. – Deduc de-aici că nu prea vă întâlniți. [pauză] Te-nțeleg, Sara, și pe mine m-ar stresa amarnic să nu mă pot desfășura decorativ în casa mea… Că altfel, prea e austeră Germania… Îmi spunea și amica aia vrednică, basarabeanca, de soțul ei că e la ananghie ca ebenist în atelierele germane; el care a meșterit la ruși mobile cu decorație opulentă, nu are aici căutare. Nemții vor totul drept, fără o curbură sau o intarsie. [pauză] – Bine că pe tine te lasă consortul, Luxa! Deși el e sobru de la natură… Dar presupun că se bucură să-i aduci tu culoare în casă! – Cred că s–a stabilit un pact tacit între noi: eu aranjez cum poftesc în casă, iar el pigulește în grădină… Eu îl laud când mă uit la florile de afară, iar el nu obiectează la ce chestii tot așez eu înăuntru. [pauză] – Mare lux, Luxița, să te miști cum vrei între cei patru pereți ai tăi! Zău că te invidiez.
– Hai, Sarița, să-ți arăt cum i-am expus pe artiștii noștri! De la fiecare m-am căptușit cu ceva frumos… – Wow, Luxița! Practici acroșajul de tablouri și odoruri în stil Sankt Petersburg! – Ce vrei să spui, Sara? Încărcat ca la ruși? Nu-ți place înghesuiala? – Ba, da, Luxa, îmi place mult! Sunt comasate unele sub altele ca la muzeul Ermitaj, de aici vine expresia. [pauză] Hai să-ți spun pe care îi recunosc eu: asta-i artista, ăsta–i Levantinul, tipul din Bordeaux, nu-i așa? Asta-i „iconista” din Bad Homburg. Oaza abstractă rețin când ți-ai cumpărat-o din expoziția sculptorului care s-a repatriat la Cluj… Ăsta cine e? – Pe ăsta l-am achiziționat de la vernisajul făcut de istorica din Wiesbaden. E de un neamț pe care-l lansează ea… – Are flair fata: tipul e viguros fără să fie șocant [pauză] Hai că-mi place la tine, Luxa! – Păi, mai vino, Sara, la orgia de obiecte, tablouri, bibiluri și ‘jdemii de bibelouri… – Hai nu te lua singură în răspăr, Luxa: sunt multe,dar sunt în armonie și fiecare spune ceva… – Oh, da, Sara, mie-mi spun multe… Fiecare îmi spune ceva, sunt mereu în dialog… vizual cu ele. – Luxa, pot să-ți dau o sugestie, dacă–mi permiți? – Sigur, aranjamentul nu e imuabil, e și el într-un dialog înnoitor… – Schimbă tabloul albastru al neamțului cu plaja Levantinului: cel albastru s-ar potența mai bine cu canapeaua albastră de dedesubt, iar plaja diafană ar primi lumină mai bună pe peretele ăsta. – Super, Sara, genial! Hai, ajută-mă.
– De unde ai tu, Luxa, mania lucrurilor frumoase? Că părinții tăi nu erau ahtiați să colecționeze ca tine, ei aveau alte griji… – Am venit în Vest cu o foame pantagruelică de lucruri. În primii ani am adunat în neștire… – Clar! Am picat cu toții din anii sumbri ’80 din București în mirajul pieței libere de aici… – Nu tocmai, Sara. La început m-am dat peste cap să recuperez de acasă ce s-a putut. [pauză] Între timp mi-am dat seama că am adunat două tipuri de obiecte: inevaluabile și cumpărabile. – Aha? Pe alea inevaluabile le ții în seif la bancă? – Niet, Sara! Le țin la vedere pe pereți și pe etajere, ocazional mâncăm cu ele… – Și care e diferența, Luxa, față de cele cumpărabile? – Pe cele inevaluabile le-am adus de acasă, le-am moștenit… – Și ai probabil intenția să le lași moștenire… – Sper, Sara. Sunt retro, unele au 100 de ani, sunt vintage. – Le–ai adus și tu cu lada de emigrare de 70 de kg? – O parte, pe cele voluminoase. Pe alea mici și valoroase le-am adus prin contrabandă înainte de ’90, de parcă n-ar fi fost bunurile mele personale… – E vreun scenariu polițist la mijloc? – Să știi că este, Sara. A fost o operațiune riscantă printr-un sârb care le–a preluat de la Timișoara, acolo fiind duse de un amic incognito în valiza neagră. [pauză] Și duse au fost! Le-am dat pierdute… – Păi cui le-ai dat pierdute, Luxa, poliției germane sau filierei de contrabandă? – Vorba vine. Am pierdut eu speranța că le voi mai primi. Dădusem și 2000 de mărci în necunoscut pentru transport… [pauză] Erau icoanele, tacâmurile, tăvile, ce nu puteau fi transportate altfel, că fuseseră doar consemnate în procese verbale de percheziție drept obiecte delict. – Și? – După șase luni sârbul necunoscut a apărut cu ele intacte în valiza neagră. – Wow, Luxa! Sârbul era un profi! [pauză] – Mai ales lucrurile de la părinți și de la bunici îmi sunt foarte dragi. Uite, oglinda asta e de la străbunica, vasul Gallé de la mătușica… [pauză] – Dar ai și multe chestii exotice, Luxa… – Sunt suveniruri aduse din lume… Tabloul ăsta paradisiac e din Bali, măștile africane… Când le văd în cadrul meu, înlănțuite pe stiluri, trăiesc sentimentul… diversității vieții mele… și mă bucur. [pauză] – Cred că te bucuri de ce ai strâns cu grijă. E interesant, armonios și reconfortant la tine… deși pentru mine e cam încărcat. – Dacă aș fi obligată, Sara, să stau luni de zile arestată la domiciliu… aș lua-o ca o șansă să mă bucur de casa mea, pe care am dichisit–o cu migală ca vrăbiuțele, crenguță cu crenguță, puf cu puf. [pauză] Lucrurile aparte exercită o fascinație asupra mea, mă mângâie cu calmul lor, îmi transmit liniște când privesc ordinea lor, pe care eu am stabilit-o. – Asta se potrivește firilor nostalgice, introvertite… De fapt celor care se izolează în nișele lor… Dar tu nu ești așa, Luxa, tu ești o fire comunicativă… Ești și nițel autoritară, iar pe lucruri le dispui cum vrei tu, Luxa, le domini. [pauză] Depinzi totuși de ele, fiind sclavul propriului tău confort… Vezi să nu capeți o obsesie a lucrurilor și să nu te domine ele pe tine! – Ai pus degetul pe rană, care e avansată la mine, Sara, cred. – Nu numai la tine! Omul nou trebuie să consume și să adune, consumând din propria lui substanță…
– Așa ne–am ales noi viața, Sara! Ne snopim cu examene și gradații profesionale ca să ajungem pe un post mai bun; mai bun, adică mai multă răspundere, mai mult stress și mai mulți bani. Rarisim reușim să dăm banii pe timp, dar și atunci trebuie să fi ajuns la un salariu mare ca să-ți permiți să renunți la o parte din el. – Ai fi tu dispusă, Luxa, să renunți la obiectele de artă sau la călătorii? – Nu chiar de tot. Dar noi, Sara, oamenii noi, nu avem limită, aici suntem de acord. Trebuie să ne oprim cândva din fuga după și mai mult: mai mult decât am avut acasă, mai mult decât am atins pe parcurs, mai mult decât au alții. Comparația ne mănâncă. – Da, Luxa! Suntem sclavii propriilor noastre pretenții, duse dincolo de cât ne ține plapuma. [pauză] Iar cândva vom constata că am acumulat obiecte mai mult sau mai puțin valoroase, care devin pentru noi din ce în ce mai puțin utile pe măsură ce avem mai multe. – Aici ar trebui să-i dăm dreptate lui bărbată-tu… – Nu-i lua partea, Luxa. El nu impune simplitatea din rațiuni filozofice, unde ar avea dreptate, ci din rațiuni estetice, unde nu are! – Oricum, Sara, un pericol văd și eu în mania lucrurilor… Dacă ne preocupăm de ele cu precădere, pierdem din vedere pe cei din familie sau pe prieteni și ne singularizăm între obiecte. Acumulăm materialicește, Sara, dar sărăcim … omenește. Aici mi-ai dat de gândit. [pauză] Mai nou, vine și surogatul relațiilor via smartphone, tot printr-un obiect, o piesă tehnică, un gadget… Prin celular vin likes și friends, dar rămânem singles, singuri-singurei, în apartamentele noastre. – Comunicarea pe net e părelnică, Luxa: nu interacționăm noi înșine cu „prietenii” din rețea, ci imaginea pe care ne-am postat-o noi acolo. De câte ori cunoaștem oamenii din spatele acelor profiluri auto-contrafăcute? De câte ori simpatizăm cu ei efectiv sau îi ajutăm sau ne ajută ei pe noi… să ne depășim singurătatea liber aleasă?
Peste câțiva ani
– Tu apari mereu, Luxa, cu vechituri interesante! – Pardon, fetelor! Apar vintage! M-au înzestrat mătușelele… – Norocul tău că te-au ales pe tine! – Cred că mă cadoriseau pentru că mă bucuram sincer când le primeam și le și purtam. Era alternativa mea la ce se găsea în magazinele fondului plastic, mult prea scumpe. Mătușelele vedeau că le purtam și iar îmi dădeau ce agonisiseră ele în tinerețe… – Dar nu mă refer doar la accesoriile și podoabele tale de pe vremea lui Pazvante… ci și la țoalele noi, din ultimii ani… – Fugi, tu, că ea-și cumpără întruna! Nu rezistă fără să-și remanieze regulat garderoba! – Ha-ha-ha, v-am păcălit! Nu mai îmi cumpăr nimic nou! Mă orientez doar pe la vitrine ce se poartă azi și scot minuni similare de la naftalină, de acum 10-20 de ani… – Păi, câte dulapuri ai? Și ce-ai să faci cu ele? Cui ai să le dai? Că fetele de azi poartă doar blugi rupți. – Voi nu le vreți? Vi le dau! [pauză] M-aș bucura sincer să vă bucurați și voi de ele, nu numai eu… Firește, dacă vă plac și dacă le purtați! – Acuma pui și condiții! [pauză] Cum ai putut să renunți tu, Luxa, să mai bați buticurile după toalete la modă? [pauză] – Bună întrebare: am avut două declicuri, primul când am desființat apartamentul din București după moartea părinților, și al doilea când am pus ordine în lucruri la mine acasă, că nu prea mai aveam loc… Mi-am dat seama câte chestii am strâns… [pauză] Oricum, eu mă delectez cu ele, de ani de zile… chiar și când le șterg de praf. – Dragilor, e o boală a epocii, obsesia să ne acoperim cu lucruri… – Nu a fost vizionar Eugen Ionescu în anii ’50 cu Le nouveau locataire? Care își mobilează noul apartament cu lucruri peste lucruri, până sucombă asfixiat sub ele? Așa și noi, jumătate de secol mai târziu, ne îngropăm în lucruri! – Păi, n-am pățit-o la claca de Crăciun? Când ne-a adus d-na Preș cutiile alea pline ochi de la fratele decedat al pacientei nemțoaice? Dumnezeule, ce a putut să adune omul ăla! Și asta era doar ce a salvat d-na Preș de la aruncatul la gunoi. – Ce aruncau? Nu puteau să le ducă în talcioc? – Nu toți nemții își pierd vremea să vândă la talcioc… – Hai că ne-am amuzat la clacă! Ce le-am împachetat noi cu grijă, cinci fete eram. 40 de pachete și pachețele am sortat, învelit velin, răsucit și legat cu panglicuțe colorate, pentru 15 copii, 15 fete și mămici și 10 bărbați sau tați sau rockeri. Ziceam noi că facem o faptă bună. Că salvăm sipetele neamțului, făcând o bucurie altora complet străini! – Ce adunase tipul? – Ceasuri late și grele cu cadrane care mai de care, lanțuri, colane, ghiuluri și bijuterii grobe, grele și săritoare în ochi. Niște bizarerii! Pe unele poți să ți le anini la ușă ca să alungi spiritele rele… – Ei, și? Ați avut succes? – Ași! Ha-ha-ha! După ce am anunțat noi cu tam-tam că vine Moș Crăciun cu sacii plini… Mai cumpărasem noi niște cărți și rechizite pentru copii. – Am înțeles, avea marfă multă moșul. Dar a avut și mușterii? – Ași! Câțiva, care au venit pentru colinde și nu pentru daruri! Noroc cu d-na Preș că le-a trimis așa împachetate la azilurile din România, ca să-i distreze pe cei de acolo cu ciudățenii din Vest… – E clar, fetele, consumatorii au ajuns la saturație. Și noi am ajuns, dacă nu mai mergem sâmbăta în talcioc ca în Eldorado! Gata, am ajuns într-un târziu la înțelepciunea că dacă reușim să trăim decent… – Ce–i decent pentru tine, nu-i decent și pentru mine! – Come on! Am trecut toate prin lipsuri; știm ce-nseamnă să calculezi banul la centimă, să ai grija zilei de mâine, cu ce plătești chiria, școala, concediul… – OK! Dar eu nu vreau să trăiesc simplu și decent! Eu îmi doresc alt lifestyle, vreau să trăiesc în lux, ca atâția alții! – Atunci cumpără mai departe într–o euforie! Mai cumpără-ți o casă ca să ai unde să le pui! Cumpără en gros, de la magazine de antichități, din malluri și buticuri, tot ce-ți place spontan, șapte de-odată, fără să le probezi! Toate-ți vin toate bine, toate sunt la modă! Mereu ți-ai dorit o geanta ca asta, elegantă, încăpătoare, calitate lux, la preț pe măsură. Tezaurizează tu ca Tutankamon și ia-le cu tine în sarcofag! [pauză] – Ei, hai că n-am să mă pregătesc de-acum de înmormântare! Nu m-apuc încă să las locul curat după mine! – Bine că n-ai copii și n-ai cui să lași poverile tale!
– Nuuu, nu, te rog, nu vrem nimic! Nu ne lipsește nimic! Doar compania ta o dorim, d-na Preș! – Dar vreau să vă fac o plăcere de Crăciun! – Acasă când eram mici aveam cu totul alte plăceri de Crăciun, să împodobim bradul, să cântăm împreună… În postul Paștelui săream să prindem cu gura halvița agățată în băț… – Ehe, s-au schimbat vremurile! – Termină tu cu cumpăratul! Vom muri sufocați sub obiecte! Cadourile sunt poveri! Trebuie să le despachetez… Și unde să le mai pun? – Atunci am să–ți aduc flori… – Nuuu! Trebuie să le pun în vaze, în loc să mă ocup de tine! Pleeease! Avem bradul! Doar pe tine te dorim! – Bine, dragă, în fond e mai comod așa pentru toată lumea. Reducem din stressul sărbătorilor! – A! Noi am adoptat măsura acum zece ani! Ne–am dat interdicție de cadouri de Crăciun. Doar copiii mai negociază câte ceva cu Moș Crăciun… Și mi-e foarte bine de-atunci: nu-mi mai stropșesc creierii cu ce să-i cumpăr consortului… Haha-ha, iar el nu-și mai bate capul cum să scape de ele… – N-au fost unii șmecheri care au inventat business–ul second–hand cu puzderia de cadouri nedorite, provenite din isteria cumpărăturilor de Crăciun? – S–au orientat bine, d–na Preș! Și cu soru-mea am avut o discuție serioasă. I-am spus să mă dezmoștenească explicit în testament! [pauză] – Ai dreptate, în fond. Acum nu–ți mai trebuie. Și te alegi cu nervi pe la avocați și cu… impozite. – I-am spus, d-na Preș, că toate-s bune la momentul lor… – Așa-i! Și generozitatea are momentul ei optim… – I-am zis că mai bine își împarte averea direct la nepoți, acum, când ei sunt la începutul de drum și au nevoie… Nu-i așa, d-na Preș? Altădată ne trebuiau darurile. – Hmmm, la tinerețe erau… vitale pentru noi…
– Acum eu te invidiez, Sara, că ați păstrat relativ gol la voi în casă! N-ați depozitat balast ca mine, iar acum sunteți ușori ca fulgul. La urma urmelor ”less is more”, dacă e mai util și mai bun decât ce-i mult. Nu aveți cu ce să o împovărați pe fiică! – Ei i-ar fi plăcut câteva lucruri vintage din familie, că umblă cu o clică americană la Bruxelles, iar ăștia se dau în vânt după obiecte retro europene… – Poate că n-ar fi trebuit să vă debarasați chiar de toate „vechiturile” din pivniță… – Ba a trebuit, Luxa, ca să facem loc la tot felul de scule ale lui bărbată-miu! De-astea „de–ale viitorului” aveam voie să colecționăm. Dar până să învățăm cum să le folosim, se și perimau. [pauză] Într-un fel n-a fost rău, fiindcă el în pivniță intră-n transă, uită de sine cu căștile pe urechi și cu mâinile înfipte în combine muzicale și în sintetizatoare… – Păi, și-a ratat vocația, Sara! Nu trebuia să se facă electronist în loc de arhitect? – El se credea compozitor predestinat, dar părinții au ținut morțiș să-l facă arhitect… – Și-așa te-a găsit pe tine… – Caaam așaaa… De fapt eu –am găsit pe el. [pauză] Dar tu ce te faci acum, Luxa, dacă nu mai aduni? Ce comerț mai ai tu cu formele, culorile și aranjamentele? – A! Am găsit soluția perfectă: mă uit la TV! – Te uiți la TV în loc să faci shopping? – Exact. După masa de seară îmi ostoiesc pofta de rarități la Bares für Rares [cash contra rar]. Se vând acolo lucruri de artă sau antichități în flux continuu, timp de o oră pe zi, cu expertize savante și la prețuri generoase. Te miri de ce le vând oamenii, de vreme ce le-au moștenit din familie pe cele mai multe. [pauză] De ce să mai umblu eu după ele, Sara, când le văd puse în valoare la TV? Am oricum prea multe în casă și nu știu ce am să fac cu ele… – Vasăzică trăiești reversul foamei, Luxa. Ai ajuns la sațietate… – Așa-i, Sara mia, mă înscriu și eu în paradigma nebuniei actuale. Când înfulecăm, când vărsăm. Suferim când de bulimie, când de anorexie! [pauză] Dar tu nu ești atinsă, Sara, pe tine te-a temperat soțul! Eu însă mi-am trăit apetitul din plin. Oricum, m–am oprit la timp: eu n-am decât ce încape într-o casă, dar uită-te la marii înfometați! – La lacomi, Luxa? La nesătui? – Da, la baronii din țară sau la oligarhii ruși sau la financiarii americani, care și-au împărțit în felii țara și planeta… – Nu te-nfierbânta contra lor, Luxa, unii sunt geniali! Cei care crează întreprinderi noi și spații noi, virtuale sau extraterestre. Își aruncă miliardele pe viziuni, prin care-i inspiră pe ceilalți… și le dau de mâncare! Dar la unii oameni aparent decenți, Luxa, aviditatea ia forme patologice… Pe o prietenă repatriată la București, familia a primit-o ca pe o vacă de muls, dar și-au dat răutatea pe față când n-au mai avut de muls decât cu țârâita. Uite ce mi–a scris în durerea ei: „Nu am posibilitatea să vorbesc de pe fix, chiar dacă mă suni tu, pentru că aș deranja pe vărul și pe vara mea care se poartă mizerabil… deși eu stau cât se poate de discret în „camera mea” și îmi achit toate costurile cu vârf și îndesat… deși ei își lenevesc trupurile în canapelele și fotoliile mele care le mobilează salonul… în hainele mele… Dar de vreme ce eu nu le mai pot căra acum din străinătate și nici cabinet nu mai am ca să-i satur de bani și de tratamente, se comportă cu nemernicie și nu au niciun dram de recunoștință pentru miile de dolari de care au beneficiat 24 de ani cât i-am îmbuibat… Dumnezeu să-i ierte, nimic în viață nu rămâne neplătit!” – Hmmm… păcat, Sara, că lucrurile ne denaturează… Cu justă măsură le-am putea folosi ca să ne înnobileze. [pauză] Deși eu m-am detașat mult de ele, complet eliberată tot nu sunt. Mă înghesuie amintirile cuprinse în ele… Am avut un vis dezlânat cu lucruri de acasă pe care nu știam cum să le salvez… Rețin doar șocul trezirii care mi-a venit servit pe tava de argint de la Maia. Și-o însușise un meșter șmecher sub pretext că repară ceva la ea și uitase să mi-o aducă. Cu greu am dat de el și l-am somat să mi-o dea înapoi. El mi-a spus că a facturat-o nu știu cum și că pot doar să o cumpăr de la el… O vreau oricum. Cât costă? Mă frapează cu prețul „revoluționar”: 1789 de euro. Îi dau, o iau și zic merci că am recăpătat–o.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
