„Însă…” de Cornelia Bartels

44

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsDesigur că voi scrie despre Moșul Nicolae care, curând, ne va bate la ușă ca să ne aducă darurile sale și să le lase în bocancii, cizmele, ghetele pregătite special pentru noaptea de 5 spre 6 decembrie, nu însă înainte de a vă povesti ceva despre Sfântul Martin, sărbătorit aici la noi, în fiecare an, la 11 noiembrie…

În orașul nostru, anul acesta, „Sankt Martinszug” a avut loc pe 12 noiembrie spre bucuria copiilor, căci anul trecut din motive triste a fost anulat. Însă, în acest an, cu toată pandemia ce ne înconjoară și ne copleșește, a fost posibilă desfășurarea acestui tradițional ceremonial pe străzile orașului, copiii venind cu lanternele lor, luminând străzile și cântând: „Ich geh mit meiner Laterne/ Und meine Laterne mit mir/ Da oben leuchten die Sterne/ Hier unten leuchten wir.” ( „Merg cu lampionul meu/ Și lampionul meu cu mine/ Acolo sus luminează stelele/ Aici jos luminăm noi.”)

Fotografii de Cornelia Bartels
Fotografii de Cornelia Bartels

În fruntea convoiului de copii este mereu un cal, alb de cele mai multe ori, pe spinarea căruia tronează „Sfântul Martin”, pe umeri purtând o pelerină lungă, albastră, frumos ornată, iar pe cap o coroană strălucitoare care dă sfântului o și mai mare prestanță. Glasul copiilor este acompaniat de fiecare dată de o mică fanfară care însoțește întreg convoiul cu sunetele trompetelor și tobelor. Oamenii se opresc și-i aplaudă, iar copii se simt recunoscuți ca adevărații aducători de lumină, de bunătate și de frumos printre ei. Este minunat să-i vezi cât de mândri defilează unii lângă alții, cei mai mici sunt însoțiți și de părinți, fiecare ținând în mână lanterna cu firul de lumină. Fiecare lanternă arată altfel, după măiestria și dibăcia aceluia care a alcătuit-o dar, cu siguranță, fiecare luminiță își are pe deplin rolul ei, luminând străzile orașului și, pentru o clipă, și sufletele locuitorilor lui, în această noapte grăbită să coboare peste acoperișurile caselor. Tradiția este păstrată nu numai la noi în Germania, ci și în Olanda, Suedia, Austria, Elveția și-l onorează pe „heiligen” Bischof Martin von Tours, care a trăit acum 1600 de ani și care și-a despicat cu sabia pelerina acoperind cu ea pe sărmanii cerșetori de la marginea drumului, astfel încălzindu-le trupul înfrigurat, alungând suferința. Un gest de bunătate, de umanitate onorat peste ani de copii, aducând puțină lumină, căldură printre oameni. Impresionant.

Desigur că de astă dată m-am grăbit să fiu și eu alături și să-i aplaud pe micuții aducători de lumină, acum când trăim o pandemie aducătoare de tristețe și de întuneric în sufletele noastre. Pentru o clipă am uitat totul și ne-am bucurat alături, unii cu alții…

Însă, întoarsă acasă, mi-am lăsat firul amintirilor să mă înfășoare iară și iară, retrăind alte momente, de odinioară, tot legate de aceeași perioadă, de aceeași seară a Sfântului Martin, ca și când s-ar fi întâmplat ieri. Așa cum spunea și Cesare Pavese: „Nu ne amintim zile, ne amintim momente”… Cu adevărat, „câteodată amintirile izbucnesc în ochi și se rostogolesc pe obraji”, cum am citit cândva, undeva, căci momentul care-mi răsare din șirul amintirilor poartă o umbră de tristețe… Așadar, venisem de vreo doi-trei ani în Germania și încercam să aflu cât mai multe amănunte despre obiceiurile și tradițiile locale. Trăiam și locuiam într-un mic orășel, nu departe de Düsseldorf, unde oamenii respectau și își serbau cum se cuvine toate obiceiurile, tradițiile, poate mai mult și cu o mai mare bucurie decât în marile orașe. Oamenii se cunoșteau, aveau dese ocazii să se întâlnească și să petreacă împreună. Așa am aflat și de noaptea sfântului care și-a despicat pelerina cu sabia și a acoperit sărmanii cerșetori, încălzindu-i. La început m-am mirat când am văzut copiii cu lanternele lor umblând pe străzile micuțului oraș, de la casă la casă ca niște colindători. Doar era noiembrie, iar la noi în România colindătorii veneau în Ajunul Crăciunului sau cu sorcova de Anul nou. Nu înțelegeam foarte bine ce cântau micuții cu lanternele lor, ce păreau adevărați licurici în noapte. Dar îi așteptam de fiecare dată cu emoții în spatele perdelelor lăsate de la ferestrele casei în care locuiam. Așteptam discret și cu o mare nerăbdare. Aflasem că trebuie să le dăruiesc bomboane, tot felul de dulciuri, așadar m-am aprovizionat din timp și din belșug cu pungi de Haribo, Maoam, ciocolate pentru copii, punguțe cu Gummibärchen, caramele și multe altele. Eram pregătită cu toate dulciurile care ar fi putut bucura un copil. Stăteam în spatele ușii de la intrare, o ușă masivă cu geamuri brumării bine montate în lemn, cu canturi metalice, strălucitoare. Casa se afla la capătul unei alei ce ducea la o școală și mai departe se oprea într-un mic parc. Îmi amintesc și acum cum așteptarea mea, în acel an, în acel moment, a rămas, spre marea mea surprindere și întristare, o simplă așteptare, fără să fie onorată de vocile micilor purtători de lampioane, de lumină binefăcătoare. Treceau prin fața casei, dar nu se opreau să-mi cânte și mie, ca să le pot dărui mai apoi dulciurile pregătite cu atâta bucurie, cu atâta emoție. Se făcuse noaptea târziu și atunci mi-am dat seama că nu vor mai veni și la mine și că așteptarea mea trebuie să ia sfârșit. Glasurile lor nu se mai auzeau deloc în noapte, luminițele lampioanelor nu se mai zăreau printre casele din jur. Era târziu. Am înțeles că ceva nu este așa cum mi-am dorit, cum am sperat că are să se întâmple, iar speranța mea din ochii aprinși de bucuria așteptării s-a rostogolit pe obrajii mei aprinși și ei de emoția neîmplinită în lacrimi pline de tristețe.

M-am simțit singură. M-am simțit necolindată și neluminată, așa cum îmi doream cu atâta nerăbdare să fiu alături de vecinii mei. M-am simțit uitată, ocolită. Nu a fost ușor ca, după câțiva ani, așa cum îmi doream din tot sufletul să particip la toate obiceiurile frumoase de aici, să mă integrez la pregătirile de dinaintea Crăciunului, să nu fie așa. Am rămas cu toate dulciurile cumpărate, păstrate multă vreme prin coșurile și sertarele dulapurilor din bucătărie și cămară, sperând că vor veni măcar în Ajunul Crăciunului colindători și le voi putea dărui lor dulciurile nedăruite copiilor cu lampioanele de la Sfântul Martin. „La anul și la mulți ani!”, că nu a fost să fie așa. Aici nu vin colindătorii în Ajunul Crăciunului… Am rămas singura dăruită cu toate dulciurile cumpărate. Cel puțin de atunci am putut încă mult timp degusta și savura toate minunile acelea dulci, parcă în ciudă, m-am răzbunat pe lipsa lor simțită în timpul vremurilor grele trăite în România, când copil fiind îmi doream să le am, dar nu le aveam…

Și așa a mai trecut un an. Dar de astă dată totul a fost altfel, spre bucuria mea, căci între timp am aflat secretul necolindării și neluminării casei mele. Lampioanele copiilor aveau un mister, cunoscut aici de toată lumea, dar nu și de mine. Am aflat secretul cu dulciurile, dar nu numai ele deschideau ușile copiilor dornici să le primească, ci mai era un secret. Însă acest secret l-am aflat între timp, întrebând cu discreție vecinii. O vecină, mamă a doi copii blonzi și minunați, mi-a povestit odată de toate pregătirile micuților cu lanternele lor și de nerăbdarea lor să pornească la cântat, pe la casele vecinilor. În orășelele mai mici copiii merg în grupuri mici sau însoțiți de părinți, cu lampioanele lor, onorându-le astfel casele cu lumina și cântecul lor nevinovat. Nu se adună în convoi, cu cal și orchestră, ca în orașele mai mari, povestea tânăra mamă, „aber”… însă… oh, aici mi s-a oprit inima de emoții și-am ascultat mai departe povestea… „aber”… însă, a continuat mama, casele care doresc să primească copiii cu lanterna trebuie să aibă ceva aprins în fereastră, O lumină, un semn ca o cheie care să deschidă ușile ca să primească vestitorii și aducătorii de… lumină. Desigur că, în anul acela, m-am grăbit să folosesc cheia misterioasă a deschiderii ușii casei mele și să nu mai rămân cu dulciurile nedăruite, așa încât am pus la toate ferestrele ce dădeau spre stradă câte o lumânare aprinsă… Și, într-adevăr, au venit atât de multe lampioane că aproape nu mi-au ajuns dulciurile și am fost nevoită să dăruiesc, așa cum făcusem odinioară în România, însă spre surprinderea copiilor de aici, mere, portocale, banane, mandarine, nuci, cam tot ce mai aveam prin casă pentru copii… Și asta a fost o învățătură de minte pentru anii următori… Dar, între timp, m-am mutat într-un oraș ceva mai mare, însă aici lampioanele se adună într-un convoi bine organizat, însoțit de orchestră și un cal în frunte, pe spinarea căruia stă mândru „der heiligen Martin” înfășurat într-o frumoasă pelerină și cu o coroană de prinț aurită și strălucitoare, iar oamenii aplaudă și-i ovaționează pe micuții purtători de lumină ce cântă… ”Ich geh mit meiner Laterne/ Und meine Laterne mit mir ”(„Eu merg cu lampionul meu/ Și lampionul meu cu mine”, și-așa am mers și eu alături de ei, fără să mai fiu nevoită să aprind ceva în fereastra casei mele…

Cu Moș Nicolae nu a fost nimic nou. Și aici, ca peste tot, se pregătesc în noaptea cu pricina încălțările cu speranța că ele nu vor fi uitate de moșul darnic. Și aici, am cumpărat nuielușele frumos ornate și pline cu tot felul de surprize dulci, așa cum le știam de acasă. Între timp au dispărut și ele de prin magazine, însă eu continuu să le pun în pantofii pregătiți, alături de alte daruri. Le fac singură din ramuri de copac, pe care le ornamentez cu tot felul de mici steluțe, funde, apoi le refolosesc ca sorcovă. Însă, trebuie să vă spun că aici obiceiul cu sorcova nu există, nu este în tradiția locală. Însă, ah, din nou acest însă, Nuielușa de la moș Nicolae devenită Sorcovă nu m-a lăsat să uit sorcoveala de început de an din România și chiar am îndrăznit să sorcovesc câteva familii vecine cu cântarea mea veselă… Însă am făcut-o pe românește… O traducere fiind imposibilă… „Sorcova vesela, să trăiești, să-mbătrânești, ca mărul, ca părul”…

Momente mici, însă amintiri mari, de neuitat. Amintirile ne duc, desigur, cu gândul înapoi, însă visele ne duc înainte, așa încât visez încă de pe acum la toate sărbătorile Crăciunului care va să vină și ale Anului Nou…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.