Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Fata împăratului” de Florika Waltère

18
florika waltere proza

logo rubrica stress & the citiesAnii ’60
– Vine Tantinel! Știi că mă ia la zor că hăimănălești pe maidan cât e ziua de mare. Vino în casă, draga mamii! Iar mă ceartă că nu vă educ bine și că vă las pe stradă să faceți ce vreți voi. – Să-și educe copiii ei pe care nu-i are! – Ești nedreaptă, știi cât te iubește. Și tu o iubești, mierea mamii! Nu i-ai dat tu numele ăsta? – Nu mă iubește destul de mult ca să mă lase să mă joc cât vreau eu. – Da’-ți plac darurile de la ea! Uite, fustița plisată de tergal de pe tine tot de la ea o ai. [pauză] – Bine, sun-o și întreab-o când vine, ca să știu când să intru-n casă.

Anii ’70
– Tantinel, mă invit la tine joi la prânz între două cursuri, e bine? – Ce să-ți pregătesc? E sezon bun acum în Amzei! Ce preferi? – Ce cântărești tu mai bine, ca la farmacie… [joi după prânz] – Tantinel, hai fă-mi și o cafeluță la tiramisu. Nu mă mai duc la ore. – Ai ceva mai lejer? Să nu mă ia maică-ta la trei! – Ea știe doar ce note iau și nu obiectează. Numai de lingvistică n-am chef acum! Prea am mâncat copios. Stăm mai bine noi două la taifas. Dacă mă scutești și de fumatul tău de după-masă… – Hai să-ți povestesc mai bine de dentistul meu din Piața Lahovary. – Unde-i asta? – Cosmonauților îi zice acum. – Mi-ai mai spus de el, e simpatic, hai zi:

– Înțeleg, stimată pacientă, că nepoata dvs. este într-atât de studioasă că își petrece și sâmbăta seara la bibliotecă. – Domnul doctor, eu vă știu glumeț, dar asta-i prea gogonată. – Nu, stimată doamnă, la telefonul pe care dvs. mi l-ați dat cu acordul nepoțelei grațioase, a răspuns acum două sâmbete tatăl domnișoarei. A strigat-o prin casă și apoi mi-a spus că e la bibliotecă. – O fi fost la o colegă să învețe, asta se poate. – Sâmbăta trecută, când am vrut din nou să o invit la o terasă, am sunat la aceeași oră corectă, spre seară. A răspuns bunica și mi-a spus cu aplomb că domnișoara e la bibliotecă. – Asta-i conspirație curată, domnul doctor! – Poate familia nu deține proprietatea termenilor și voia să spună vino-tecă sau disco-tecă… și au confundat cu biblio-tecă. – Așa-i, domnul doctor, persistați: a fost doar o încurcătură de termeni, în timp ce ea probabil stătea în biblio-teca din casă și studia. – Atunci sunteți de acord că este o conjurație a familiei la mijloc? – Am să mă ocup cu toată seriozitatea și cu toată simpatia pentru dvs. – Sărut mâna, stimată doamnă.

– Acum ce-ai contra bunului meu dentist, care e și stilat și hazos? – Tantinel, e cam mărunțel.– De ce trebuie să porți cataligele astea de tocuri, care îți vor deteriora osatura și rinichii? – Tata îl va respinge din start că-i mărunțel și bătrânel. – E cu șapte ani mai mare, exact diferența dintre părinții tăi. Taică-tău e exagerat, ba nu, e obsedat cu grija pentru tine. Vrea să te țină în laț până când ai să pleci cu vreunul nepotrivit, cum era să se întâmple cu cel de la logodna ta de pomină. – Știi ce le găsește mereu la toți admiratorii? – Pretexte, ce poate să le găsească? – Unul e artist, deci toacă frunză la câini, altul e și fotbalist în timpul liber, adică nu-l duce mintea și atunci dă cu piciorul, unul zdrăngăne la chitară, iar altul are pantofii prea mari, măsura 46. Ce să facă băiatul dacă e înalt? [pauză] – Vezi tu mai bine dacă te placi cu domnul doctor, că e un tip reușit și e bine aranjat… și găsim noi, mătușile, cum să-l prelucrăm pe taică-tău. [pauză] Mai ales dacă pune și Matu-Mara un cuvânt propice. – Tantinel, totuși, e cu șapte ani mai mare. [pauză] Asta n-ar fi grav, dacă n-ar fi așa de plicticos, de-mi trosnesc măselele căscând. – Ei, acum și tu! Măselele ți le poate drege el…

– Mamă, de ce o compătimești tu pe Tantinel? Are farmacia de la spital pe mâna ei, o iubesc toți acolo… Apartamentul ei din centru e cel mai elegant… Se plimbă cu nea Dimi prin Europa… Duminica joacă remy și canasta cu prietenele… – Ehe, draga mea, asta e suprafața… Astea le-a potrivit ea frumos… Mereu s-a priceput la arte și decorații. La liceu aranja scena și juca rolurile principale. [pauză] Ea, cea mai mică, era așa de frumușcă și de talentată. Toți o iubeau. Bunicul tău mai ales. [pauză] Ea e o fire mai sensibilă… – Și de ce-ar fi nefericită dacă e sensibilă? – A avut visurile ei din tinerețe și nu i s-au împlinit. – Poate nu s-a străduit destul… – Oh, ba da! Cu mult efort și cu mult charme, știi tu cum e ea, fină. Multe s-au irosit în viața ei. Fără vina ei… – Ce anume? – Ei nu-i place să vorbească despre astea, pretinde că le-a depășit… – Ce anume? – Când a terminat farmacia, și-a dorit mult să-și conducă ea farmacia ei, așa cum se pricepe ea să le titirească pe toate. Și tataia a ajutat-o: i-a dat ei partea cea mai mare de zestre, a împrumutat și ea bani de la bancă și și-a deschis o farmacie mică, însă foarte cochetă și bine plasată în centru. – Aaa, înțeleg. Peste câțiva ani farmaciile au fost naționalizate. – Îi mergea foarte bine, era mândră de farmacia ei, își achitase datoriile… Pe ea a lovit-o financiar cel mai rău. A pierdut totul… Nu avea serviciu… Nu avea din ce să își plătească o chirie… – Nu spuneai că toți locuiați atunci ca vai de lume? Nu locuiam și noi claie peste grămadă când eram noi mici? – Așa s-a căsătorit cu nea Dimi. Fusese profesorul ei. Era cineva. Lui nu-i luaseră apartamentul, fiindcă nu avea chiriași. – Păi s-a potrivit atunci! – Nu stă totul într-un apartament… altele nu s-au mai potrivit în viața lor. Nu știm noi și nici nu trebuie să știm. [pauză] Nu au copii… – Poate n-au vrut să aibă… – Ea ar fi vrut… [pauză] Ea avea cele mai frumoase speranțe dintre noi trei. Era ca fata mică a împăratului din poveste. Are o delicatețe sufletească aparte… ai să-ți dai tu seama. – Mie cel puțin mi-a făcut cele mai frumoase cadouri. Știe ea după ce se dau în vânt fetele la orice vârstă! – Eu n-am timp, draga mamii, cu lecțiile mele, dar ea îți știa măsurile pe dinafară. Nu știu de unde ți le procura: poșetuța de lac la 8 ani –  Ha-ha-ha, ce alergam cu toții înnebuniți după poșetuță, când o uitam pe ici pe colo… – Fâșul ți l-a dat tot ea peste un an-doi… Cum l-o fi găsit pe măsura ta de copil? – Da, mamă, la 10 ani eram la modă! Apoi ceasul, din clasa a 6-a. Ce mă mai mândream cu el! – Și ce te-ai mai supărat că l-ai pierdut repede, printr-a 8-a! Costase mult pe vremea aia, 400 de lei! – Cea mai simpatică chestie pe care mi-o amintesc cu darurile de la ea sunt ciorapii-pantalon supraelastici roși! – Parcă erai un Aghiuță cu ei în clasa I. – Eram foarte țanțoșă cu ei! 70 de lei costaseră! Doar eu aveam ciorapi perfect colanți, restul fetelor aveau ciorapi de bumbac, care se lăbărțau și arătau ca niște burlane. – Mie nu-mi place că te elegantează atâta, chiar de la clasa I. Cu orice te-ar fi tentat ea, doar să nu te mai joci pe stradă. Nu i se părea ei frumos pentru o domnișoară… – Stai să vezi, mamă, ce distracție mi-am găsit cu ciorapii-pantalon: ce frumos fugea firul roșu când îmi crestam eu pe genunchi ciorapii supraelastici cu lama. – Ai făcut tu asta atunci cu frumusețe de ciorapi? – Da, după vreo câteva zile… După ce mă atinseseră toate fetițele ca să vadă de ce stau așa de întinși, m-am pus și eu pe studiul fenomenului: stăteam foarte pătrunsă de fapta mea sub masa din sufragerie și crestam mai departe. De-abia atingeam cu lama firele de pe genunchi și ele o luau la vale. Simțeam eu că nu-i tocmai lăudabil ce fac, dar eram fascinată. Apoi am plâns amarnic de prostia mea, cu lacrimi de crocodil, cum zici tu… Degeaba i-a dus Maia la remaiat. Dungile frumos aliniate dinainte s-au stricat iremediabil. Eram disperată că află Tantinel și că se supără pe mine. – Păi nu ți-a luat tata altă pereche la fel? – Da, da, săracul, deși el e contra modelor. [pauză] – Dar tu ești foarte grijulie cu lucrurile tale… – Da, mamă, sunt! Însă de-abia după ciorapii roși. [pauză] Are ea talentul să ofere frumos: simte când îmi doresc ceva și mi le oferă așa… în trecere, fără să dea importanță.

– Nepoțico, protejatul meu, dl. doctor, zicea că v-ați întâlnit la mare pe plajă și că se uita lung după tine ce suplă ești și ce bine înoți… – Te cred: dă bine pe bronz bikini turcoaz de la tine! –  Zice el: „Când să-mi fac eu iluzii, stimată doamnă, că intru-n vorbă cu ea, o văd că vine spre mine să mă salute cu un bărbos, cu un „artist” de litoral, care o ține de mână. – Era glumeț dl. doctor pe plajă și stătea pe cearșaf cu niște fete, pe care se pare că le amuza… – Păi ce-o să zică taică-tu că umbli cu artiștii la plajă? – Ah, acum mă iei și tu la întrebări! Ia stai, i-ai spus tu că mă duc chiar acolo la plajă? – Cui? Lui taică-tu sau lui doctoru’? – Asta-i bună! Amândurora! [pauză] – Hai, fii cuminte, că lui taică-tu nu-i spun eu chestii de-astea. [pauză] Și ce-a fost așa de rău că te-ai întâlnit „din întâmplare” cu dl. doctor pe plajă? – Uite că nu s-a potrivit! Întâmplarea a fost prea întâmplăcioasă! Ai tras-o tu singură prea tare de păr! [pauză] Tantinel, eu cum să mai vorbesc ceva deschis cu tine? [pauză] Nu ziceai că te lași de fumat? Uite, iar îmi miroase părul! – Ia ascultă, nepoțico, nu întrece măsura! Ai putea să fii puțin recunoscătoare că mă preocupă viața ta și încotro o apuci. – Eu credeam că mă scutești cu morala pe care o știu de-acasă! – Te scutesc cu morala, dar îți spun câte ceva din experiența mea de viață, ca să nu faci și tu aceleași greșeli. Ca să-ți fie mai bine! – Greșeli? Aaa, voi n-ați făcut greșeli! Voi sunteți niște sfinți! O să vă duceți toată familia, cu toții de mână în rai! Divorțuri sau concubine nu există la noi! Nuuu, niciodată! Nu la noi! [pauză, fum de țigară] – Există, dar rufele nu se spală în public. [pauză] Decența e o virtute rară în vremile astea debusolate… – Doamne ferește, Tantinel, să scap o vorbă critică în fața lui tata despre voi… sau chiar despre alții. Mă pune la punct cu „Da’ de unde știi tu măgăriile astea?” sau „Ești tu mai bună ca ei?” sau „Fă tu mai bine ca ei!” – Sigur, taică-tu are autoritatea să ne ceară să fim mai cu doxă și mai cu busolă. El e patentat drept instanța noastră morală. [pauză] Poate nu ți-o fi nici ție ușor să trăiești cu instanța morală la ușă… Noi, ăștilalți, mai greșim, că oameni suntem… Mai ales voi, tinerii crescuți în huzur și cu carnetul de utecist la brâu… – Nu mai se poartă carnetul de utecist, nici măcar de fațadă. – Că tinerii îl poartă, nu-l poartă de-adevăratelea, e treaba lor, dar de ochii șefului de la BOB [biroul organizației de bază] se bat în piept cu el! Ai să vezi tu singură asta, stai să intri tu în pâine! Nu te fericesc! Tot familia o să te depaneze, tot noi, indiferent de păcatele noastre. [pauză] Eu te iubesc pe tine și de-asta nu-ți caut vreo vină. Vreau doar să te ajut să trăiești mai cu rost ca mine.

Anii ’80
Nepoțică frumușică, îți mulțumesc pentru medicamentele de tensiune; sunt exact cele care îmi trebuie; m-ai alinat pentru o jumătate de an. Însă mi se strânge inima că tu ai atâtea nevoi, acum mai mult ca oricând, și cu toate astea faci filantropii extravagante. Ce-i drept, îmi prind bine toate câte mi-ai trimis, 10 kg perfect ambalate și livrate la ușă. Mai ales medicamentele, laptele praf și margarina. Totuși, amână-ți dărniciile pentru când vei fi tu mare directoare de concern și atunci am să-ți cer cu dobândă. Presupun că bugetul tău este anemiat substanțial după pachetele pe care le trimiți la tot cercul tău larg de prieteni din București. Tu îi trimiți destule mamei tale, care îmi dă și mie. Uită de mine. Eu mă descurc și deviza mea este că trebuie să-mi ajungă atât cât am.
De aici ce să-ți mai scriu? Călduri sufocante zi și noapte… ne ascundem ca șobolanii în casă cu ferestrele închise și jaluzelele lăsate. Noaptea deschidem totul, dar cum să se răcorească interiorul când tot 27 de grade sunt afară și nu e nicio adiere, nu se mișcă nicio frunză? Ce era să-ți mai scriu pe acalmia asta caniculară, când se coace fiecare în retorta lui? Pozele cu tine îmi fac o plăcere nespusă. Scriindu-ți parcă am sta de vorbă aici ca altădată. Tu ești punctul luminos din viața mea, care îmi dă putere. Ești un om în care am crezut mereu și de-asta te-am supărat câteodată cu dojenile mele și cu așteptările mele de la tine. Acum mă gândesc cu satisfacție că tu te lupți și răzbești, că ai forța, inteligența și credința ca să îți aranjezi o viață frumoasă… Gândul acesta mă susține să rezist în singurătatea mea. Hai că ți-am înșirat destule și te plictisesc.

Anii ’90
– Tantinel, vin la București peste două săptămâni. Pot să te invit duminică la prânz, în colț la tine, la Minerva? [la restaurant] – Cum te simți tu acolo? Ți-ai găsit locul tău între străini? – Tantinel, în viața dinainte, din țară, aveam un țel, să-mi găsesc libertatea. Credeam eu nebulos că libertatea mi-ar aduce pe tavă tot ce-mi doream… – Nu-i numai iluzia ta. Și noi credeam la tinerețe că e suficient să fii muncitor și să ai principii. – Acum am libertate și umblu după sensul ei. Sensul din mine și pentru mine și totodată al lumii din jur. Ce ne animă? [pauză] Am impresia că ne învârtim într-un cerc vicios… Că suntem azvârliți care încotro printr-o forță centrifugă. Fără să reușim să întrezărim ce e în centru, care e cauza… – E trist! Noi măcar știam că trece tăvălugul stalinist peste noi. Voi însă nu mai pricepeți de unde vi se trag relele… – Probabil că tot din noi, din mintea noastră fără viziune, din felul nostru de viață… nesățios. – Tu ai fost și supra-răsfățată acasă la părinți… – Ai dreptate: legătura mea cu tata, grija lui nestrămutată să-mi fie mie bine, a fost un handicap în amorurile mele. Unu, că nu erau partenerii nici așa de cultivați sau de empatici ca el și doi că, evident, într-o legătură casnică, ei nu puteau să mă cocolească ca pe fiica lor. – Da, el a exagerat cu grija lui pentru tine. Cred totuși că a fost bine: ai avut un reper luminos și nu te-ai complăcut în situații neprielnice. [pauză] – Dar tu, Tantinel, cum te-ai regăsit după ce l-ai pierdut pe nea Dimi? – Știi tu, el nu a fost marea iubire a tinereții mele. A fost un om distins și statornic și m-am obișnuit cu el. Cumva regret că l-am apreciat la valoarea lui de-abia după ce l-am pierdut… – Dar el a fost fericit și împlinit cu tine… – Am trăit timpuri grele: atâta râvnă, atâta îndârjire, cheltuite o viață întreagă… Au oare vreo noimă, când sfârșim cu toții „dincolo”?  [pauză] – De ce te-ai albit la față, Tantinel? Iar te-au înfuriat brusc parlamentarii? – Da, tot ei m-au revoltat. Nota asta de plată are legătură cu ei: e cât jumătate din pensia mea, după 35 de ani de farmacie. Nici măcar nu au gătit cum trebuie. Nici vin nu am băut. – Tu n-ai vrut vin, că ești șubredă… Ce contează? E invitația mea și pentru mine nu înseamnă mult. – Mă bucur că ești tu stăpână pe soarta ta, însă pe noi, aici, prea ne tratează cu dispreț. Ba nu, cu cinism.

Anii 2000
– Ce frumos ne primea ea! – Da, mamă, când mergeam la ea, mereu aveam impresia că noi venim dintr-un alt spațiu, dezordonat și primitiv… – Lasă, că ți-ai aranjat la tine în cameră cum ai poftit, futuristic. [pauză] Noi aveam alte greutăți, majore. Nu să facem lux. – Hai că nu era vorba de lux, ci de ordine desăvârșită, curățenie și atenție pentru detalii. Ea avea perdele subțiri, prin care lumina inunda culorile calde dinăuntru; noi aveam perdele grele și covoare grenat, ale ei erau vieux rose. Și noi vopseam ouă, dar ea le orna fin și presăra narcise printre ele… Adu-ți aminte, mamă, de specialitățile ei de Paști, în afară de cele tradiționale. Doar la ea am mâncat sparanghel, varză de Bruxelles și alte minuni din Piața Amzei. – Ah, mereu mi-ai scos ochii că totul era mai frumos la Tantinel… Cu ea te-ai potrivit la gusturi!

– Toți de la farmacie am iubit-o, eu mai ales. Am stimat-o. Era modelul nostru de ținută demnă, principială. Ne inspira. Era așa, cum să spun?, așa de dreaptă, de exigentă, cu ea în primul rând, dar și vulnerabilă și discretă. Rară combinație. [pauză] Mă obsedeză cum s-a prăpădit. –  Dar ți-am spus, nimic spectaculos, printr-o deteriorare lentă de doi ani, la ea acasă, îngrijită de două asistente în ture. Era marcată psihic de când se prăpădise soțul ei, banal și totuși sângeros. – Cum a fost asta? – Se prăvălise pe scara blocului sub un atac de inimă, din cauză că nu mergea liftul. [pauză] – Dimi n-a fost marea ei dragoste. Dar cum e viața: și ea și iubitul ei din tinerețe s-au căsătorit fiecare cu altcineva… Peste 40 de ani erau văduvi amândoi și s-au regăsit. – N-am știut… Nu mi-a spus! – Tu de-abia te țineai pe picioare la începuturile tale în Vest. Ei i s-a părut indecent să-ți spună că și-a regăsit iubirea din tinerețe… Îi era și teamă de un eșec, mi-a mărturisit: „Mi-e frică să mai iau o dată viața de la capăt”. Am încurajat-o. Mă bucuram pentru ea. Parcă-i venise… o reparație din cer. Era mulțumită, chiar fericită, la modul ei rezervat, fără efuziuni. Ea nu vorbea niciodată despre ce o mâhnea, dar simțea o adâncă nevoie să fie mângâiată și omul acela a revenit în viața ei ca o primăvară. – De ce n-am știut nimic? Nici de la mama? – N-a durat mult… un an – doi. El stătea la copiii lui. [pauză] A venit ca o măciucă peste ea: omul ei a înghețat sau a avut un atac de cord pe Calea Victoriei, venind spre ea în iarna cumplită din ’85. Îi făcuse niște cumpărături.

– Tantinel a fost supărată pe mine câțiva ani după ce am plecat… – I-ai făcut tu ceva urât, că ținea la tine necondiționat, ca o mamă! – S-a supărat pentru că voia să-mi lase mie apartamentul și sub comuniști nu putea să-l lase unui transfug. Știa cât îmi place și ce bine mă simțeam la ea…  – Ea exagera câteodată. Dacă părinții tăi te-au îndemnat să pleci, ea nu avea niciun drept… – Ba da. Am fost foarte apropiate. Eu o admiram mult. – Și ea pe tine. Desigur că v-ați împăcat. – I-a trecut în anii ’90… – Când a putut din nou să-ți lase apartamentul. – Nu numai de-asta. [pauză] Oamenii din țară își pierduseră speranța că poate fi mai frumos și la ei. Atunci mi-a spus: „Să fii tu împlinită acolo unde îți alegi să trăiești! Acesta e cel mai sigur drum ca să poți să-i faci fericiți și pe cei din jurul tău. Uite, eu sunt mulțumită acum de… viața ta! Îmi face bine, ca și mamei tale!”

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.