Anii ’80
– De ce nu rămâi, mamă, că doar cu intenția asta ai venit? – Mă cheamă datoria: parastasul și mormintele. – Parastas pentru tata putem face și aici, iar de morminte se îngrijește verișoara care le moștenește. [pauză] De fapt, ce s-a întâmplat, mamă? [pauză] – Voi nu sunteți bine aranjați și aveți multe treburi personale de rezolvat. Nu vă mai trebuie și grija mea. – Lasă nota sacrificiului, treburi personale vom avea de rezolvat toată viața, iar tu ești una dintre ele. Ai uitat faptele diverse din București care te-au determinat să vii definitiv? Cu doamnele ilustre care se aruncă de la etaj din cauza mizeriei și a singurătății? – Mai bine mă întorc în sărăcia mea demnă decât să simt că sunt piatră de moară. – Dar numai tu ești demnă acolo. S-au înmulțit hienele care îi jecmănesc pe cei demni ca tine. [pauză] – Tu ai dreptate, cum ai avut și cu tata. Voi doi erați la unison. Mai ales după ce ai plecat, parcă îl mânuiai de la distanță cu un magnet, pe la poștă, pe la aeroport, ca să-ți rezolve ție treburile. Era golit de orice intenție de-a lui. Doar tu contai pentru el. [pauză] – Dacă am dreptate, de ce nu rămâi? Nu ți-a ajuns cât ai alergat după pașaport și viză? Mare minune că le-ai primit! – Nu e momentul acum. Eu încă pot să mă descurc singură, iar voi trebuie să vă consolidați fiecare pe făgașul lui și să fiți mai relaxați… Adevărul este că… [pauză] fratello nu are timp de mine, iar tu nu ai bani. Și oricum, trebuie să vă înțelegeți mai bine între voi, ca frații! – Dar astea nu ne pică din cer, mamă, pentru astea trebuie să punem umărul noi trei care am rămas din familie… – Ai dreptate, dar nu acum.
Peste trei ani
– O, ce fericiți sunteți! Ce frumos arătați împreună! – Șșșș, să nu-mi trezești nepoțelul, că s-a perpelit mult până a adormit, îi ies dințișorii. [pauză] Când dormea mult în primele zile, ți-era teamă să nu fie un… papă-lapte. Uite-l, la nici un an e iute ca argintul viu! – Mamă dragă, el nu te lasă să dormi noaptea și cu toate astea tu ai întinerit. Împreună sunteți… transfigurați de dragoste, tu arăți minunat! – Fii serioasă cu minunile, că frumoasă nu am fost eu nici la 30 de ani. – Sunt serioasă, mamă, arăți ca Ingrid Bergman, iradezi echilibru, ai ochii luminoși… – Ha-ha-ha, Ingrid Bergman septuagenara de la București! Nu mă face să râd că-l trezesc pe îngeraș. [pauză] Odorul nostru minunat! Uite-l ce degețele fine are, nemișcate, deschise încrezător spre lume. Și fețișoara lui străluminată de liniște. Ce-o visa el, mititelul? – Păi, se visează în rai, mamă, cum s-a pliat el pe sânii tăi… generoși. [pauză] Parcă l-ai alăpta tu. – Eu zic că tu te înhami la o tensiune prea mare cu alăptatul, trebuie să renunți! – Mamă, dar dottore ne spune că cea mai sigură imunizare începe de la naștere. E bine să-l alăptez și un an, dacă se poate. – În niciun caz! Tu nu poți asta, fizic: să-l alăptezi la 7 când pleci la serviciu și din nou la 7 seara când te întorci. Între timp îți pleznesc țâțele la calculator! Nu se poate, e inuman, ascultă-mă pe mine! [pauză] – Bine, mâine seară trec pe la farmacie și cumpăr lapte praf. Să vedem cum îl suportă. Dar acum vă fac o poză, vă înrămez și vă pun pe noptieră. Ca să-mi crească inima când mă uit la voi, cum nu vă lipsește nimic, în osmoza voastră fericită.
Peste cinci ani
– Mamă, ce-l înspăimânți și pe el cum făceai cu noi când eram mici? De ce-i spui că-l arunci pe fereastră dacă nu face ce trebuie? – Ei, parcă el nu știe cât îl iubesc eu! – Uite că nu știe, a venit speriat la mine. Să-i explic eu limbajul metaforic al lui Buni! Să-i spun eu ce-nseamnă că o să se căiască și o să „plângă cu lacrimi de crocodil.” Îl pregătești deja pentru Judecata de Apoi? Termină cu eresurile la un copil mic! Spune-i basme, dar nu că-l mânâncă pe el căpcăunul! – Of, of, of, nimic nu fac bine! Mereu mă încondeiezi! – Mamă, nimeni nu îți neagă meritele! Meritul tău suprem este cât de mult vă iubiți voi doi! [pauză] – Multe prostii ați mai făcut și voi când erați mici! El? El e un îngerel față de voi! Numai pe șotii erați puși! – Tata se potrivea la șotiile noastre, mamă! Tu erai mereu la lecții. Cu ce șotii te șocam noi pe tine? Nu-mi amintesc decât de manevrele tale să ne bagi în casă cu tertipuri, chiar și cu bani, ca să stăm la lecții… – Câți bani am plătit eu peste ani la profesorii voștri particulari ca să aibă răbdare cu voi la lecții! Sute de litri de cafea au băut ei la noi! – Scumpo, mama Gracchilor, meritele tale sunt incalculabile! Zi-mi de șotii acum! Ca să știm ce ne așteaptă de la îngerel! – Nu vă jucați voi împătimiți pe stradă, vara până la miezul nopții, iar iarna săpați cazemate în munții de zăpadă aruncată de pe case? Țipai de durere că-ți înghețau degetele… Cât ți le mai freca bietul tata cu ulei… Iar a doua zi tot în zăpadă te jucai până înghețai… Sau când îl trimeteam pe fratello cu o hârtie de 10 lei să cumpere pâine de 2 lei, iar el venea acasă cu pâinea și în loc de rest cu salam de Sibiu. – Știai tu, mamă, de ce-i dădeai 10 lei! Îți plăcea și ție sălămiorul! – Cum veneai plângând să mi-l pârăști pe fratello că te-a dat afară de la fotbal și te-a jignit că ai picioare rare și-ți bagă gol printre ele… Și cum te-am pescuit din bazinul de la Techirghiol, în care te-ai aruncat jucând v-ați ascunselea… Aud deodată bâldâbâc și nu mai văd decât pălăriuța ta plutind pe apă și lumea care se îmbulzește acolo… – Ha-ha-ha, aveam cinci ani, cât are el acum… – Sau cum le prindeam pe femeile de menaj din casă că piteau șnițelele pentru ele, în loc să vi le dea vouă la masă. [pauză] – Dar și tu ești tare la șotii cu pititul! – Eu, șotii? Iar ești nerecunoscătoare! Nu mi-e gândul decât cum să vă împac pe toți! – Da! Să ne-mpaci în maniera ta proprie… Nu-ți amintești? Acum trei ani? Cum trebuia să fac noaptea razii prin casă după biberoanele de contrabandă cu ceai și lapte, pe care le ascundeai sub pat? Cine eram eu? Poliția locală? Măgăoaia casei, să vă controlez oră de oră? – Draga mea, cum puteam să-l las să sufere de foame pe bulgărașul nostru de aur? – Sigur, noaptea se distra, țipa, răsturna casa cu fundu-n sus, iar ziua dormea și-și refăcea puterile pentru spectacolul nocturn. Când vă capturam biberoanele, urla după ele. Odată m-a oprit vecinul îngrijorat: „Ce-i cu copilul de plânge noaptea? E sănătos? Îl maltratează cineva?” – Iar exagerezi! Nu scula el vecinii noaptea! Atunci a călcat mititelul pe o albină.
– Când erați voi mici, noi trăiam pe sponci, deși munceam din greu amândoi, ca să nu vă lipsească vouă nimic. Înțelege-mă, timp și răbdare eu nu mai aveam ca să mă joc cu voi. Cu poeziile vă mai adormeam… Dar acum nepoțelul meu minunat a răsărit ca un miracol în viața mea! „Buni, spune-mi o poveste! Buni, hai și învelește-mă!” După ce mănâncă cu tanti, vine la mine în cameră să-mi dea raportul: „Am mâncat foarte bine”. „Și acum ce dorești?” (eu știu ce vrea) „Să-mi dai ouă de ciocolată cu surprize!” Scotocește el zorit prin sertarele mele până dă de ele. – Grozav, mamă, iar mă subminezi! După care îngerașul tău aleargă triumfător la mine și se laudă cu „Uite ce mi-a dat Buni!”, eu impunând în casă embargo pe dulciuri. – Apoi vine la mine în cameră să se joace: toate ghidușiile alea de plastic din ouă sau jocurile lego le asamblează cu înfrigurare, cu degețelele lui abile… – Face ce vrea din tine, mamă! Cu noi nu erai așa de moale. – Când vrea el ceva, mă ademenește cu glas dulce: „Hai să ne uităm împreună, Buni, la desene animate”. – Știu, știu, nu poți să-i reziști. Nu ne-am uitat și noi doi de zeci de ori la Dumbo, elefănțelul zburător? Și nu ne-am plictist. – Cum sclipesc ochișorii lui, luminoși de inteligență și imaginație… copilul nostru, darul nostru neprețuit, care înmănunchează atâtea calități… – Dar trebuie să aibă și o limită, mamă, în dorințele lui. Dacă îi satisfacem chiar toate poftele, devine un mic tiran cu un mare ego… și atunci e păcat de darurile care i-au picat din cer! Prego? [Ce zici?]
– Verișoară, verișoară, tu aia mare și serioasă! Sunt cu gândul alături de voi la București. [pauză] Când eram mici, îți admiram talentul și încercam să te imit… De ce n-ai urmat artele? – Departe de mine să mă ambiționez pentru note și concursuri! Deh, dobândisem din familie o mândrie prost înțeleasă, cum că ambiția e o pasiune vulgară. – Interesant, părinții noștri, din același neam, ne-au ambiționat pe noi doi. – Dimpotrivă, ai mei gândeau că dacă te dă talentul afară din casă, ca pe mine în copilărie la arte, nu trebuie să fac nimic ca să-mi curgă laurii în poală, ca-n proverbul „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”! – Dar asta e o idee populară stupidă, Veri, ca și altele, după care ne ghidăm fără să le cercetăm… – Sigur! Cum mi-am dat seama mai târziu, când am rămas de căruță. [pauză] – Ce de drăcii făceam noi, Veri, la mare și la munte când mergeam cu părinții în vacanțe! – Ai tăi o luau și pe Iulica, unguroaica, care se ocupa de voi doi și de menaj. Mult o iubeai tu pe Iulica! – Aveam 4 ani când a plecat și de-abia dacă mi-o aduc aminte, doar că era tânără, frumoasă, harnică și se juca cot la cot cu noi. – Era ca al treilea copil la voi în casă! – A stat trei ani la noi, cât era logodnicul ei în armată, apoi s-a dus înapoi în Ardeal să se mărite. – Plângeai când a plecat. Când jucam păcălici și nimereai perechea ungurească, spuneai „Uite pe Iulica cu Iulicu” și sărutai cu foc cărțile de joc. [pauză] Da’ ce organizare era la voi în curte, potrivit regulamentului paramilitar secretizat, cu parolă zilnică! – Hmm, eu eram secundul care mă tot răzvrăteam contra comandantului. – Aveați un cod stradal de legi! Doamne ferește să nu le respecți! Erai exclus… de pe stradă! – Clar, Veri. Aveam fiecare sarcini clare: ciorna și filtrarea stilistică a statutului străzii le făcea Doina Mare, eminență cenușie. Redactarea și aspectul grafic le făcea Mișa, micuța artistă. [pauză] – Tu ești bine, acolo printre străini? Vreau să zic, apuci să respiri ocazional, în familionul pe care îl ții în ordine? – M-ai prins chiar într-un moment rarisim, când nu mă ocup de birocrația germană… omniprezentă și inevitabilă. Am timp berechet… până la prânz, când se întorc băieții de la fotbal. [pauză] Mă încearcă totuși simțul vinovăției că nu am treburi contra cronometru întru propășirea familiei. [pauză] Spune-mi cum se simte Anca în spital la Londra, sunt numai urechi! [pauză] – Nu ți-a scris fiul ei? – De ce să-mi scrie el și nu ea? [pauză] Ah, nuu!!! [pauză] Când nutream în sfârșit speranțe cu Londra, după atâta luptă… – Draga, stai, nu-ți pierde firea! Ea era de ani de zile pe muchie de cuțit. Iar tratamentul ăla exorbitant cu interferon, pe care i l-ai procurat tu prin Crucea Roșie, i-a prelungit viața cu câțiva ani. Cinci ani a trăit normal, a lucrat. Toți am sperat că medicamentul o va ține în viață sine die, ca insulina pe diabetici… A apucat să-și crească copilul! El îți este nespus de recunoscător. [pauză] – Ah, Dumnezeule, ce soartă pe el! Are deja 18 ani? – Da, i-a împlinit în spital la ea, la Londra. [pauză] Acum nu te culpabiliza pentru Anca! Tu ai obținut pe canalele de acolo chestii imposibile pentru noi, de aici. [pauză] Respiră liniștită, bucură-te că ai un răgaz printre treburile casnice! – Da, chiar e pace în casă: a înflorit și tanti! E acum a treia oară la noi și se simte excelent. E voioasă! Se înțelege cu Buni. Îi face și ei chefurile, nu numai fiului. Ne-am împrietenit, ce mai!
Peste cinci ani
– Verișoară, mărișoară, merci de întrebare! Merge: de la fiu am nesfârșite tăceri pubere, întrerupte de comenzi, obrăznicii și reproșuri. Mi-e frică să nu-i spun ceva din care să-i sară țandăra… Teama asta o aveam și cu mama când eram copil. Trebuia să o iau cu binișorul, ca să nu sară cu gura pe mine. – Deh, familia! Nu sărim prea departe de trunchi. Dar a mai crescut și el nițel. Nu s-a dat pe brazdă? – Ba da, draga mea, din când în când mă bucură cu un acces de bunăvoință sau de iubire, care, sub linie, e suficient ca să mă recompenseze. Puiuțul meu năbădăios duce o viață dublă: e model în societate și ne ține sub papuc acasă. – Buni cum se descurcă cu bătrânețele? Mătușelele mele de aici scârțâie rău. M-au pus să vă transmit cele bune de sărbători! – Mai trimite-mi o listă de medicamente pentru ele! Poate le ajută! [pauză] Cu mama am ieșirile ei frecvente la medici, mai mult din plictiseală, la cumpărături și în vizite. Cred că mi-am pierdut eu răbdarea. [pauză] Când începem o conversație, după 5 minute se instalează ciorovăielile ei cicălitoare. Oricum, e sănătoasă, slavă Domnului! [pauză] Mă cam trișează ei doi, dar mă bucur că au rămas aliați trup și suflet, ca pe vremea când îl hrănea ea cu biberonul. – Ce tot pun ei la cale contra ta? – Ha-ha-ha! „Sabotează” lista mea de bună purtare: anul trecut făcea numai pozne „bulgărașul ei de aur”. Potrivit listei, îl păștea pedeapsa să nu-și mai serbeze ziua de naștere, adică să-și invite acasă 20 de amici, îți imaginezi ce tevatură era pe mine. – S-a dat pesemne rău în stambă, dacă a ajuns el așa de proscris! – Da, au găsit ei ac de cojocul meu, el și cu Buni! Cândva prevăzusem pe listă că putea să-și recupereze abaterile cu câteva fapte bune, printre care una de 3 puncte îi cere să ajute o doamnă bătrână să treacă strada! – Ha-ha-ha! Au haz! Îmi închipui cum se plimbau ei doi braț la braț pe strada voastră necirculată. – Da. Au socotit ei că au făcut fapta bună de 10 ori și așa și-a recuperat 30 de puncte din 50. A scăpat de pedeapsa capitală, suprimarea aniversării, care i se aplică la 30 de puncte rele. – Îmi place de ei! – Așa e, sunt tare dulci împreună! El se poartă acum mai frumos cu Buni: îi spune că este banca lui de dragoste, ea fiind, ca și până acum, banca lui de ciocolată și de bani… – El are dreptate: Buni e banca lui de dragoste!
– Vin la tine în cameră, mamă, să trag ceva la mașină. – Ce faci din materialul acela verde cu steluțe, o perdea? – Materialul e de perdea, dar îi fac lui o mantie de vrăjitor de Halloween, că joacă într-un spectacol la școală. [pauză] – Ce repede a trecut timpul, parcă mai alaltăieri alergam după el prin părculeț. Acum e mare, se duce singur la școala de muzică, pleacă de capul lui la amici, doarme la ei… Astă-seară doarme la prietenul din capul străzii? – Da. [pauză] Mai ții minte? Când avea un an și jumătate și te duceai cu el în părculețul împrejmuit de arbuști și de zidul acela mititel, tocmai ca să nu-l sară copiii mici de la nisip… Și eu am venit după voi în parc când m-am întors de la birou… Noroc că eram acolo când ne-a dispărut brusc de sub ochi… Ce inspirată am fost să sar zidul imediat spre stradă, unde era pericolul mai mare… – Ce spaimă am tras și eu atunci… și tu l-ai luat pe el, sărăcuțul, la palme! El era fericit că descoperise strada și nu pricepea de ce-l chelfăneai. – Știi unde l-am găsit? Era în spatele unei mașini parcate la bordură și își făcea vânt să treacă strada, care e supracirculată. L-am prins de breteluțe în ultimul moment. Am apucat să văd ochii îngroziți ai șoferului care a vâjâit pe lângă noi… Cum să nu-l iau la bătaie? Mi-a crescut adrenalina până-n creștet! – Adu-ți aminte că și tată-tău te-a bătut din același motiv și nu ți-a convenit deloc. – Da’ eu eram mai mare, mamă, mă duceam la grădiniță. – Trebuia să înțelegi dacă erai mare, nu ca prichindelul nostru, sărăcuțul! – Tata m-a bătut dureros atunci, cu cureaua, ce metode! Am simțit bătaia aia ca pe o mare nedreptate! – Tu l-ai pedepsit rău pe bietul tata, nu ai mai vorbit cu el o săptămână. – Asta a fost metoda mea și a funcționat: nici nu m-a mai bătut de atunci! [pauză] Ce memorie ai, mamă, de ce te plângi de bătrânețe? – Mai uit. Am uitat de ce ai plecat atunci de-acasă. – După ritualul obișnuit al serii, îi cerusem tatii 2 lei 50 ca să-mi iau alune americane de la armean. Mi-a dat banii și mi-a spus să vin repede înapoi. M-a furat peisajul cu lumini, tramvaie și mașini de pe Berzei și am uitat să vin. Când am reapărut, noaptea, uitasem de masă, doar mâncasem alunele, iar el umbla de o oră pe străzi după mine… – Da, da ,da, tata… cât vă iubea… [pauză] – Mamă, de ce nu-ți mai iei nepotul unic la tine în cameră ca să vă uitați împreună pe TV France la „Question pour un champion” [cine știe câștigă]? Nu-ți lăsa preaiubitul să se chiombească prostește la jocurile violente de pe calculator! Învață-l o poezie nouă! O să adormim 100 de ani cu Somnoroase păsărele și cu basme, ca Nunta Zamfirei! – Draga mea, e mare acum, nu mai pot să-l momesc cu poezii și cu basme. [pauză]
– Când a venit fratello la noi, de ce nu l-ai motivat pe nepoțelul tău, cum numai tu știi, să ne cânte la chitară? – Fratello era obosit de pe drum și voiam să vorbesc ceva cu el… – Da’ cu ce vă deranja, mamă, fundalul sonor? Mai ales că se fălea cu chitara lui Yamaha, darul de preț de la tine! De la Buni, „inima lui strălucitoare”, cum îți scrie de ziua ta! – Ai văzut și tu că fratello l-a apreciat mai mult când a tăcut, i-a dat chiar 20€ ca să tacă… – Bravo mamă! Voi, familia, îmi subminați efortul să-l educ artistic! [pauză] – Draga mea, ieri m-a sunat fratello… – Ce spui? Și-a adus aminte de noi? – I-am tras un perdaf zdravăn! Că nu are grijă de familie, mai ales de tine, sora lui, care ești chinuită de boală și duci toată povara casei. Că nu se ocupă de nepot, care e nebunatic și are nevoie de un model de bărbat serios. Ceea ce el, fratello, nu poate fi, umblând cu mândrele prin călătorii. La care el știi ce mi-a spus? „Trebuie să circul întruna la congrese. Cum să-mi asigur altfel pacienții, dacă nu cu rezultate recunoscute înternațional?” „Internaționale sunt și mândrele tale”, i-am tăiat-o și eu.” „De ce nu-ți place, mamă, că îmbin armonios utilul cu frumosul?” „Omenia este armonia. Și familia! Să ții minte asta de la mama ta!”
Cu 30 de ani înainte
– A venit în turneu Royal Shakespeare Company a lui Peter Brook cu Visul unei nopți de vară! E la operă spectacolul. Ți-am făcut rost de un bilet! Mi l-a procurat un fost elev, în amintirea orelor cu care l-aș fi inspirat pe viață. – Mamă, du-te tu, ca să îi faci lui plăcere. – Eu nu știu engleză. Tu te inspiri mai bine la vârsta ta… Se zice că e senzațională înscenarea, n-a mai văzut Bucureștiul așa ceva. – Mamă, eu nu știu destulă engleză ca să-l văd pe Shakespeare în original… – Să știi că mă superi! Nu ți-am dat o groază de bani ca să-ți cumperi operele complete ale bardului? Poți să citești textul dinainte. – Dar nu am cu ce să mă îmbrac. – Asta-i acum! Ai mantoul în carouri pe care l-am făcut la Casa Modei! – Cu el mă duc până la garderobă! Și ce pun pe dedesubt? – Hai, că-mi ajunge! Faci ca la opt ani, când v-a dus tata la Aida lui Verdi și ne-ai făcut o oră de circ că nu-ți plăceau ghetuțele… E o ocazie unică la noi! Îți deschide orizontul! – Gata cu predica educativă, mamă! Am să citesc piesa dinainte. – Așa-i bine, fetița mea! Să știi că tot ce-i frumos în artă mai întâi este greu. [ceva mai târziu] – Mamă, mamă! A fost o feerie, ceva nemaivisat, n-am văzut niciodată un spectacol atât de încântător! – Povestește-mi, mierea mamii! – Actori diafani și agili se balansează pe trapeze din pene de păun roz. Savurează textul, într-o incantație de voci limpezi și rezonante… Toată scena, mamă, e un vis! – „Toată lumea e o scenă!”
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
