Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „M-am obișnuit” de Florika Waltère

25
Florika Waltere Germania

logo rubrica stress & the cities– Aici a fumat cineva. Nu simți miros de țigară? – Nu, nu simt nimic. Dar am fumat eu, afară. – Ah, scuză-mă, în fond e un semn bun că sunt sensibilă la mirosuri. Nu sunt încă suspectă de Alzheimer. – ??? – Tata s-a prăpădit de Alzheimer și, cum boala are o componentă ereditară demonstrată, sunt vigilentă: slăbirea mirosului e un simptom al bolii. – Ah, nu-ți face griji, câte metehne am și eu, știute și neștiute. Ești gata cu clienții și cu formularele? Hai la masă! Vrei să mergem la cantina studenților?

– Mereu mă simt bine la „Formulare”! Vin oameni necunoscuți pe care poți să îi ajuți într-o oră sau o jumătate de oră și care îți mulțumesc sincer. – Mie, după 7 ani, îmi place în continuare cadrul și ambianța pe care o face șeful de echipă. Dar motivele clienților pe care îi ajutăm încep să aibă iz de abuz pentru mine. – Păi, nu ne spunea șefa mare la micul dejun de Crăciun că s-a format o clasă atotcunoscătoare? Ei știu tot ce poți să obții pe gratis de la stat, așa-numita nobilime a ajutorului social? – Da, unii își vând chiar know-how-ul la cei care au aflat că „se dă ceva”, dar nu știu cum să procedeze, iar „nobilii” îi învață contra cost. – Oricum, pe mine mă scoate săptămânal din casă serviciul nostru caritabil și încă simt că pe mulți îi ajută să depășească situații grele. – Ce mă deranjează pe mine este că de 3 ani nu am mai avut niciun client german, adică pe aceia pentru care a fost creat inițial sistemul acesta social. Și am impresia că uzează de sistem noii veniți. – Adevărul e că ție ți i-am tot pasat pe români, din ce în ce mai mulți, și pe cei câțiva cu franceza. Însă eu am avut, de exemplu, un german alcoolic acum un an, care nu știa pe ce lume se află. – Românii mă întristează și mai mult. Nu toți, doar două categorii: cei care se aruncă în lume fără calificare, nici măcar cu școală suficientă, cu germană deloc, și românii-țigani, care au câte 4–5 copii și fac alții în continuare, ca să ia alocațiile grase pentru copii, și pe acelea mai grase pentru părinți, în primul an după naștere. – Nu numai ei, sunt doar atâția musulmani cu 4 până la 6 copii, unde doar tatăl are câte un job mărunt sau nu lucrează deloc și „se ocupă împreună cu mama de copii”. – Nu aș zice nimic dacă acești 6 copii s-ar apuca să muncească peste 10–20 de ani, dar dezvoltă și ei ca adulți know-how-ul părinților în sistemul beneficiilor sociale. – Nu numai ei, și germanii fac la fel. Am o vecină cu două fete mari și niciuna nu vrea să facă vreo meserie sau să lucreze. Una e acum gravidă, dar nu o interesează să aibă un soț care să hrănească familia. – Și atunci mă-ntreb: eu cum pot să îi ajut pe acești oameni să se ajute singuri? Când vin ani la rând cu același formular de completat și îi întreb „de ce nu vă ajută fiul sau fiica mare, din clasa a 11-a?”, îmi răspund că aceștia au alte treburi și că nu îi interesează din ce bani trăiește familia.

– O mamă arăboaică nefericită îmi spunea că a fost obligată de familie, aici în Germania, să se căsătorească la 16 ani. A făcut șase copii unul după altul. După 20 de ani de mariaj a părăsit-o bărbatul, când și-a găsit pe alta mai tânără. Mi-a spus că nu a fost niciodată fericită în căsătorie și că se simte mult mai bine acum. – Depinde de ce crede ea că este fericirea. – Eu o cred. Cum poți să fii fericită cu un bărbat care îți toarnă 6 copii? – Eu am doar doi și mi-e greu. – Eu n-am nicunul, dar nici nu mi-am dorit. De fapt mi-a fost frică de bărbați. Sunt toți așa de acaparatori. Ca tatăl meu, care a părăsit-o repede pe mama cu doi copii. Cred că din cauza mea, a doua, fiindcă eu am însemnat o grijă în plus. – La mine părinții și-au dorit copiii. Tata a fost devotat trup și suflet familiei… Fusese persecutat de comuniști. După ce-a s-a mai dezghețat teroarea și-a întemeiat o familie, o oază de fericirie. Deși au suferit lipsuri amarnice în anii ’50. – Și aici a fost infernal după război, toată Germania era un morman de ruine. Noi, germanii, am suferit de foame endemică în prima umătate a secolului trecut… Asta ne-a marcat comportamentul și nouă, copiilor. Nu luăm și acum cu asalt supermarketul cu mâncare ieftină, produsă industrial? – Voi ați avut ajutorul Marshall de la americani. În schimb, la noi, rușii au jefuit totul din țară, ani de zile. [pauză]   – Tatăl meu era alt gen: scăpase întreg de pe front și voia să-și trăiască viața, nu să fie sclavul familiei. – Hmm, al meu s-a făcut el sclavul familiei, de bună voie, cu bucurie. – Iar Udo, fratele meu, l-a avut ca model pe tata cu „carpe diem”. Nu s-a preocupat decât de el însuși. De sensibilitățile lui și de band-ul lui, că a avut un band la Hamburg. – La Hamburg s-au lansat și Beatles-ii în anii ’60. – După ei s-a luat și Udo, dar nu a fost îndeajuns de tenace sau nu a reușit să se asocieze cu cine trebuia. El este un individualist, un egocentrist, și acum a rămas singur. – Ce vrei să spui, nu mai are fani? – Fani nu mai are demult, de când s-au schimbat trend-urile și el a căzut, cu vârsta, în depresiune și alcoolism. A făcut un infarct cu pareză completă pe o parte și este în azil de la 60 de ani. – Pentru Udo te duci mereu la Hamburg? – Da. Nici nu știu de ce-o fac. El nu a ținut niciodată la mine, însă n-are pe nimeni care să treacă pe la azil. Trebuie să vadă personalul de acolo că se preocupă o rudă. [pauză] De fapt nimeni nu a ținut la mine. – Nici mama ta? – Mai ales ea: credea că din cauza mea a lăsat-o tata… – Nu și din cauza fratelui? – Nu. Udo era preferatul amândoura. Mai credea că din cauza mea nu își găsește ea alt soț. – Îi trebuia neapărat unul? – Da. Așa fusese crescută, în casă bună, și trebuia să aibă un soț care să țină familia în bunăstare. [pauză] Am trăit cu mari lipsuri în copilărie. – Ea nu a lucrat? – Ba da, dar la muncă necalificată. Înainte de război fusese o partidă și acum nu mă mai avea decât pe mine drept piatră de moară. – Dar și pe fratele tău… – Nu! Udo era artist și avea alte perspective. – Dar și tu ești profesoară. – Mult m-am chinuit cu job-uri prin restaurante ca să îmi termin studiile. – Dar pe urmă ai avut o profesie frumoasă. – Ah, copiii sunt din ce în ce mai răi, iar sistemul nu îți pune la dispoziție mecanismele cu care să îi educi, să îi formezi cu oarecare respect, pentru profesor și pentru ei înșiși. – Totuși, sistemul nu era așa de tolerant acum 30–40 de ani. – În orice caz, pe la 30 și ceva de ani mi-am dat seama că frumoasă nu eram, sexy sau facilă nici atât… Erau atunci anii ăia demenți post ’68… Săracă eram dintotdeauna, deci nu puteam să atrag pe nimeni. – Dar erai liberă, călătoriseși în India… – Dacă nu ai un țel la tinerețe, care să îți asigure un echilibru interior, ești dezrădăcinat, cu toată libertatea. Ce să faci cu ea? –  ??? – Așa că mi-am dat seama că trebuie să îmi găsesc în interior, în mine însămi, resurse ca să mă mențin pe linia de plutire. Și, încet-încet, am reușit. – Sigur că ai reușit! Ești un om atât de sincer și de bună intenție și de ajutor pentru mulți. [pauză] – Ce bine am mâncat aici, la un preț chiar derizoriu. – Nu-i așa? Uite cum uzăm și noi de facilitățile pentru studenți. – Măcar acum, că pe vremea mea nu existau.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.