– Îi strangulezi copilăria și o să te țină minte când va fi mare. Ne-ai înnebunit pe toți cu răbojul tău. – Mamă, lasă metaforele, te-am întrebat pur și simplu dacă a mâncat spanac și dacă și-a făcut lecțiile. – Întreabă-l pe el. – Lecțiile le-am făcut, dar spanac n-am mâncat pentru că nu-mi place. – Bineînțeles că îl întreb, dar vreau să știu dacă și ție ca bunică îți pasă ca el să aibă un regim de viață ordonat. – Ordonat, neordonat, nu degeaba lucrezi la security la serviciu, că umbli și acasă cu liste de bună purtare după noi toți. – Pardon, numai după el, pentru că îi căutăm toți în coarne și el se poartă ca dl. Goe la cub. Ce-i așa mare lucru să îl faci să înțeleagă că fiecare are drepturi și îndatoriri în casa asta? – Dar am înțeles, mami, nu o certa pe Buni. – Mă bucur că sunteți prieteni la toartă. Ia spune, ți-a dat Buni din nou ciocolată din banca ei? – Da, mi-a dat, dar după ce mi-am făcut lecțiile. – Mamă, noi nu mai cumpărăm ciocolată și pepsi de trei luni, ca să se mai calmeze, iar tu îi faci provizii secrete la tine în dulap. – Ia, te rog, să mă lași să-mi cumpăr ce vreau eu din banii mei, cine ești tu aici, inchiziția? – In-chi-zi-ția! In-chi-zi-ția! Ce-i aia Inchiziția? – Îți spune Buni ce-i asta mai încolo. Du-te și te joacă pe-afară. – Dar nu e nimeni pe-afară, n-am cu cine să mă joc. – Ia mingea cu tine și vor ieși și alții dacă te-aud că bați mingea. – Nu mă aud, că stau toți cu căștile de nintendo pe urechi. – Ieși odată! – In-chi-zi-ția, in-chi-zi-ția, tu ești inchiziția… – IEȘI!
– Rău o să-ți pară de el, sărăcuțul, când va fi mare și n-o să vrea să mai știe nimic de tine. – Cum nici noi nu știm de tine acum. Asta vrei să spui? Când și eu și fratele nu mai știm ce să-ți facem ca să te simți bine. – Daaa, bine… umblu și eu ca regele Lear, când la unul, când la altul… – Că bine spui, ca regele Lear, chiar așa, iei și curtea după tine, cu damele de companie de la București. Sigur, mergem cu alaiul la Paris și la Roma, pe valea Loirei, la Bruxelles, hai și în Kenia pe cămilă… E perfect! Mamă, noi ne bucurăm că putem, dar ajută-ne și tu să fim o familie normală. – Mamă dragă, fetița mea, dar te superi degeaba, suntem o familie normală… – Mamă, e prea zănatic copilul ăsta, pentru că nu are nicio regulă acasă. Noroc cu școala aia scumpă că îl mai strunește. – Draga mea, dar tu îl ții prea din scurt. – Nu-i așa, mamă! Nu puteți să mă lăsați pe mine singură, mama lui, să îi prescriu toate regulile și apoi să mai fac și pe poliția casei. Că toți mă sabotați pe la spate: tu cu banca ta de ciocolată, soțul cu jocurile pe calculator… – Nu te lega de el că e un om și jumătate. – E un om și gata, cu hachițele lui. – E un om de omenie și asta e cel mai important. – Este, dar asta nu îl va împiedica pe dl. Goe să-i facă ceva în cap, după câte îi permite el. – Mamă, fetița mea, ți se face iar rău, hai să ne înțelegem, spune-mi, ce vrei să fac? – Să îl convingi că lista este regula casei, că e serioasă și că nu se discută. De-abia l-am înduplecat să o scriem împreună. Și să faci și tu câteva semne pe ea, zilnic, în chip că o verifici. Să știe că e controlat. – Bine, dacă asta te mulțumește pe tine… – Și te mai rog ceva, foarte important pentru mine: mâine la ora 7.00 să vii cu noi în oraș, până acolo unde îl pun pe el în autobuzul școlii. După asta te pun pe tine într-un taxi ca să vii acasă, iar eu mă duc la serviciu cu metroul. – Dar de ce să vă încurc eu? – Nu ne încurci deloc, se va bucura și el că vii cu noi. – Și la ce-i bună excursia asta din zorii zilei? – Ca să vezi și tu ce traseu am, pe minute, cu mașina, cu busul și cu metroul, până îl trimit pe el în siguranță la școală, după care iar schimb două metrouri ca să ajung la timp la birou și să mănânc iute un croissant până nu intru la 8.30 în ședința zilnică de raport. – Dar te cred, draga mea, știu că este greu. – Mamă, trebuie să vezi pe viu, măcar o părticică, așa cum am văzut și noi când eram mici, cum veneai tu între cursuri și ne băgai dintr-un cinematograf într-altul, când la Dacia, când la Marna, când la Buzești, pentru că nu aveai cu cine să ne lași acasă în vacanța aia. – Erau alte vremuri… – În familie sunt aceleași vremuri, pentru că noi ni le facem înăuntru, doar afară sunt altele. – Bine, draga mea, așa facem, pe mâine la ora 7.00, du-te și odihnește-te acum.
– Pisoi, n-am ce să corectez, ți-au ieșit bine toate exercițiile la mate. – Sunt mai ușoare ca alea cu rățuște verzi, albastre și gri pe care mi le-a pus papi pe computer. – Pisu, hai, mami, ajută-mă să facem împreună lista aia de care te rog demult. – Mami, dar m-am făcut cuminte, nu ne mai trebuie lista. – Doar de două zile ești cuminte. Crede-mă, te ajută și pe tine să nu ne mai superi atâta. – Bine, hai să te ajut să faci lista…
– Nu crezi că e mai grav dacă „urli și te tăvălești pe jos în public” decât dacă faci asta acasă, doar între noi? – Nuuu, pentru că acasă vă supăr pe voi, iar în public se supără alții. – Eu zic că în public ne superi pe noi, îi superi pe alții și ne facem cu toții de rușine. – Bine, atunci acasă minus 3 puncte și în public minus 5. – Hai să lăsam doar minus 4 în public, c-o să ai tu grjă să nu te dai în spectacol. – Câte puncte scădem dacă vorbești cu gura plină? –Trei. – Hai să lăsam doar minus 2, pisoi. – Și dacă nu vii la masă când te chemăm? – Minus 2. – Bine. Și pentru „râgâie sau pârțâie intenționat”? – Tot minus 2. – Ei nu, mamă, asta e chestie urâtă, primitivă, zic minus 3. – Bine, minus 3. – Și tot asta în public? – Minus 4. – De acord.
– Mami, dar sunt prea grele pedepsele de pe listă. Eu ce mă fac dacă ajung la minus 20 de puncte și nu mai pot să mă duc la ziua lui Italianu sau a lui Papanaș? – Pisoi, păi de-asta facem lista, ca să înțelegi în sfârșit ce urât te porți și că nu poți să ieși așa în lume. – Mami, dar e groaznic, la minus 30 de puncte nu mai pot să serbez ziua mea. – Lasă, că nu ajungi tu la minus 30… – Cum să nu ajung? Adună doar dacă înjur de câteva ori sau vorbesc urât, sau fac o scenă în public… – Pisoi, dar astea sunt abateri grave pentru un copil care merge deja la școală și știe să scrie, să citească și să socotească. Înseamnă că nu îți folosește școala la nimic, dacă nu știi să te porți. – Mami, e groaznic, eu ce mă fac dacă greșesc? – Ai dreptate, e greu, e grav. Uite, hai să mai adăugăm o listă secundară cu modalități de ispășire a pedepsei. – Ce-i aia ispășire? – Vezi, că nici nu am vorbit până acum de ceva așa de important: cum poți să îți răscumperi greșelile. – Nici nu vreau să aud, nu dau bani, nu dau niciun ban. – Nu, mamă, nu cu bani de buzunar, ci cu fapte bune. – Aaaa, așa-i mai bine… Dar ce fapte bune pot eu să fac? – Păi, hai să ne gândim. – Uite, pot să-l ajut pe papi în grădină. – Perfect. Câte puncte câștigi pentru asta? – Zece puncte. – Zece puncte? Nu-i cam mult? – Bine, atunci îl ajut o oră. – Asta-i o treabă bună. Dar mai gândește-te și la alte fapte bune, pentru că în grădină tu te plictisești repede. – Ne-au mai învățat la școală… – Ce? – Să ajutăm unei doamne bătrâne să treacă strada. – Foarte bine, câte puncte? – Zece. – Hai, mami, fii serios, zece puncte doar pentru 3 minute? – Atunci plus 3. – OK. Ce fapte bune mai vrei să faci? De exemplu o zi fără jocuri la computer sau o zi doar cu lectură? – Aoleu, mami, ce plictiseală, asta este prea greu.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
