-1.9 C
București, RO
marți, 18 februarie 2025
Acasă Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Nu vrem să fim...

Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Nu vrem să fim ca voi!” de Florika Waltère

36
florika waltere dialog

logo rubrica stress & the cities– Așteptați cinci minute până își face efect anestezia. – V-ați gândit să-i predați cândva cabinetul fiicei? – Categoric nu! În niciun caz! – Nu vrea ea? Pentru că e așa de bine aranjată în cariera universitară? – Da. Încă din primii ani când făcea practica aici la mine, și îi plăcea chiar foarte mult, se gândea să depășească treapta aceasta. – Și a depășit baremurile academice cu brio, respect, la 33 de ani! Mai ales în ierarhia profesională rigidă germană! – Oricum, eu îi atrăgeam mereu atenția ce balamuc are de rezolvat cu un cabinet particular, care o sustrage de la tratamentul efectiv al pacienților. – Și acum e mulțumită? – Mai mult decât în visul… meu! Se preocupă doar de tratamentele cele mai inovative și se pregătește, acesta e visul ei, să ajungă profesor universitar. – Are și mai multă libertate în viața ei personală… – Sigur, salariul bun îi merge, la fel și contribuția la pensie, la fel și concediul plătit. – Dar dvs. nu vă pare rău de construcția aceasta pe care ați pus-o pe picioare? – Eu nu am plecat cu cabinetul de la zero, l-am preluat de la doctorul german din strada cealaltă, poate vă amintiți. – Eu credeam că l-a lăsat fiului. – Ah, nu, asta ar fi vrut el, tatăl. S-a și prăpădit până la urmă că nu i s-a realizat visul. – Dar fiul lui era totuși stomalog. – Era stomatolog fictiv, căci îi cumpărase tatăl examenele. – Se poate și aici? – Parțial a făcut studiile în alte țări. Dar n-avea nicio tangență cu stomatologia sau cu vreo altă meserie. Era complet debusolat. – De ce? De preabine? – Cred că da. Se droga, îl chinuia pe tatăl lui, care îl scotea de prin spitale sau de la poliție… Până la urmă mi-a vândut mie cabinetul. De-abia acum am scăpat de datorii. [pauză] – Dar acum se irosește acest efort al dvs. de o viață… – Am să încerc să îl vând cândva, dar nu mai este cererea de pe vremea mea. Însă nu-mi fac griji, fiica e pe drumul ei, și l-a făcut singură și eu am încurajat-o. – Mare dar să ai ambiție pe lumea asta! [pauză] Dar cum de n-a ales și fiica mică tot stoma? – Din reacție adversă, presupun, fiindcă toată viața școlară a fost comparată cu sora mai mare, eminentă. Cu ce-a ales ea, dreptul, altceva decât cea mare, a reușit să scape din constrângerea comparațiilor. Esențial e să hotărască singură și să se țină serios de treabă. – Dacă reușește… înseamnă că avem noroc cu copiii! Acum noi nu mai putem ține pasul cu schimbarea paradigmei: copiii se alfabetizează altfel, pe internet, și au toate drepturile și opțiunile inimaginabile. Dificultatea lor e să aleagă. Dacă suntem în stare, îi ajutăm să-și fixeze un țel al lor, ce vor ei să facă, ceva care să le asigure în viață echilibrul financiar, și, la fel de importantă, mulțumirea sufletească. [pauză] Mai ales să nu aleagă ca noi! Să nu repete greșelile noastre… – A, nicio grijă: din primele clase de liceu fiicele știau că nu vor să fie ca noi, adică să tragă… Bine, noi am fost constrânși de împrejurări, imigrare, reprofesionalizare, nu mai fac lista… – Exact! Ele nu au constrângerile noastre. [pauză] Știați că fiul d-nei Preș închide laboratorul dentar? – Ei, nu? De ce-l închide? Că-i merge bine, are comenzi gârlă. – Lui nu-i merge bine, muncește în prostie. – De ce nu-și ia un salariat sau un partener? – Le-a încercat pe amândouă: oamenii nu mai vor să se angajeze serios la muncă. Vor salariu fix cât mai mare și ore fixe cât mai puține. – Și asociatul tot așa? – Da, asociatul are salariu fix, plus procentele din profit. Dar de profit, ca să se realizeze, tot patronul are grijă. Patronul își ia răspunderea și riscul. – Hmmm, e un manco de educație să-i învățăm pe copii să ceară ce poftesc doar de la noi, părinții, și, pe cei mai ambițioși, de la ei înșiși. Trebuia să-i învățăm să ceară și de la alții, că vor avea parteneri de viață și de afaceri. Și de la șefi trebuie să știe să ceară.

– Ce-mi spui tu de stoma se verifică și cu ale mele: în școală cea mare era bună la științe naturale. Am făcut trei cruci când s-a hotărât pentru chimie și nu pentru medicină! – Nu-nțeleg. De ce să nu-ți preia cândva cabinetul, pe care l-ai pus tu pe picioare și merge bine? [pauză] – Merge bine cu un efort inuman din partea mea: am numai bătăi de cap cu actele și cu asigurările. Și tensiune vasculară mare pe deasupra. – Cât timp îți ia administrația din totalul orelor de cabinet? [pauză]  – Jumătate. Mai mult irosesc cu documentele cerute de sistem, în loc să mă ocup efectiv de pacient, să tratez omul. – Hmmm, înseamnă că pe om îl tratezi mai în grabă? – Sigur, dacă trebuie să scriu și despre ce nu tratez la el! Mă înec în formalisme… E mai bine pentru fiică să facă chimia și să cerceteze sau să lucreze în industrie la proiecte clare, pe un salariu clar. – Ea e happy acum? Unde lucrează? – E șefă de proiect pe produse cosmetice într-un concern de chimie care exportă în draci. A tras un picuț ca să ajungă pe poziția asta. A făcut specializări pe cosmetice. Au propulsat-o limbile cunoscute. Dar odată ajunsă aici, ea zice că se plafonează. Că se plictisește. Își face la birou declarația de impozit și alte treburi particulare. – Da, la o firmă mare germană, dacă ți-ai găsit locul potrivit în ierarhie, poate fi călduț. – Nu-i prea convine, că e tânără și dinamică. I-am spus că e momentul propice să se căsătorească odată cu băiatu’ ăla cu care stă de șapte ani, să facă copii… – Îhî, nu ți se oferă întruna momente propice. Noi știm asta cel mai bine. Iar firmele puternice sunt obligate să-i păstreze postul 3 ani postnatal.

Peste cinci ani:
– A fost foarte frumos la nuntă în Spania! Exact cum au vrut ei, cum s-au organizat ei. Eu am fost doar invitată, cu sarcinile ce îmi reveneau ca soacră mică. – Și cu cheltuiala… – Asta da, aici am avut voie să contribui din belșug. – Câți nuntași ați fost? – Vreo 70, iar cei mai mulți erau tineri, prietenii lor. – Ca la nunta de la Como a prietenei americance. Fiica ei a ales totul, locul, restarantele, hotelurile, lista cu nuntașii și cu meniurile, iar ea, soacra mică, a plătit. – Lasă că o știu eu: nu poate ea să se abțină să nu managerieze totul. – Ai dreptate, a muncit un an de zile cu rezervările și zborurile la Como, ca să verifice și cel mai mic amănunt. După nuntă însă prietena era furibundă pentru că au tras-o pe sfoară italienii la meniuri, adică au servit altceva și prost, rece, la grămadă. Cel puțin eu, cu meniul meu special… nu am mâncat demult mai prost ca acolo. În schimb cadrul a fost de vis, ți se tăia respirația de atâta frumusețe din jur, natura generoasă, vila și decorația tot așa. – Au avut și ei mult tineret? – Nu doar mulți, dar și foarte eleganți! Ce vrei, New York fashion! Au venit colegele miresei, de la casele de modă pe unde lucrează ele, cu o paradă a modei americane pentru nunți. – Aici în Spania erau mai temperate toaletele. Mai pe simplu, ca la nemți. Dacă nu sobri, atunci lejeri. – Păcat: nunta este ocazia cea mai festivă din viață. – Dar toată viața lor este ternă în Germania, parcă se pregătesc pentru un rai puritan. – E interesant cum copiii noștri cameleonizează și mai mult decât noi mediul din țara de adopție. – E normal, s-au născut aici. Și dacă se mai căsătoresc și cu băieți de aici, adio bucuria vieții! – Mai ales, fetele renunță la carieră dacă fac unu-doi copii. – De asta chiar mi-e foarte teamă. Ți-am spus că devin bunică a doua oară? – Minunat, bravo! Tot de la cea mare sau de la proaspăta mireasă? – Ei nu, stai, lasă-i pe cei mici să se bucure și ei puțin de viața în doi, de porumbei, la Berlin. – Dar cea mare și-a găsit nanny luna trecută când mă întrebai și pe mine? – Nu, și te rog să te gândești mai departe dacă știi pe cineva de calitate. Dar cred că el nu vrea. Zice că nu vrea străin în casă. – Dar cum se descurcă cu treaba? Că ea are serviciul ăla cu răspundere și cu bani. – O ajut și eu cât pot, printre zilele de la cabinet. Dar nici asta nu-i place lui. El o vrea pe ea strict casnică. – Bine, dar vrea și ea asta? – Ea vrea ce vrea el. Poate că au rămas amândouă cu sechele că eu le-am crescut singură. – Cum adică? Pe tine te-au văzut doară că le-ai asigurat viață și educație lux prin cariera ta. – Ei, asta nu le place soților. Și ele acceptă hotărârile soților fără drept de veto. – Ăsta a fost în esență motivul de divorț la mine, hăt demult, dar credeam că s-au mai schimbat tinerii de atunci. Închipuie-ți că am aterizat din România prea emancipată pentru Germania! [pauză] – La cea mare, așa au trăit socrii ei în tinerețe. Ea, mama lui, a stat acasă. – Dar a trecut o jumătate de secol… – Aproape. – Oricum, o generație, foarte rapidă… – Le spun și eu: nu mai sunt în mirajul economic german. Tatăl familiei nu mai poate asigura singur standardul de viață pe care l-au avut părinții lor. – Standardul cu care sunt obișnuiți ei, tinerii, de la ei de acasă… Așa că nu cred că fiica ta cea mare va renunța la educația ei și la poziția ei profesională, pentru care a muncit atâta! Tu ca mamă trebuie să îi spui ce e bine pentru ea, în perspectivă. – Îi spun, fără discuție, dar trebuie să o las mai moale cu sfaturile pentru că nu vreau să se îndepărteze de mine. Ea tot pe el îl va alege, ceea ce e normal. Dar nu e normal ce brain washing face el cu ea. Își pierde personalitatea încet-încet. Era mai cochetă, ieșea mai mult. Acum se duce la serviciu și în rest stă acasă. [pauză] – Dar tu? Tu cum te mai simți… în iureșul evenimentelor? – A, mi-a trecut tensiunea! – Ei, nu! Așa, din senin? – Bunul Dumnezeu m-a scos la liman! Am vândut cabinetul. Oricum nu le interesa pe fete și nici eu nu le doream să aibă stressul meu. Am vândut casa, nici asta nu le interesa pe fete… Știi ce vor ele: ceva ultramodern și ultracentral. Acum lucrez câte o zi pe săptămână la alți stomatologi, care se bucură că îi descongestionez. Nu mai iau medicamente, nu mai stau zile în șir în picioare, nu îmi mai pleznește capul!

– Ce drăguț din partea ta, domn’ absolvent, să ne scoți seara la local de lux în capitala luminilor! – Eu vă scot, da’ voi mă invitați! Cum să nu-mi convină? Vă mulțumesc din inimă! – Cu ce mașină lux ne transporți, și hibridă pe deasupra! Cum te-ai ales cu ea? E a ta? Ți-ai luat serviciu? – Am primit-o cadou de la prietenii bătrâni ai lui maman, de care are ea grijă cu actele și altele. Iar eu îi duc pe la doctori cu mașina asta. Ei îmi plătesc benzina și asigurările! – Olala, substanțial cadou! Dar cu serviciul se întrevede ceva? – Mai aștept să găsesc ceva ce-mi place. Poate mai fac un masterat de psihologie… – De psihologie? Se potrivește cu bachelorul tău de economie? – Cum să nu? Psihologia investitorilor determină mișcările pieței! Și mi-ar place foarte mult să stăpânesc resorturile prin care să manipulez clienții. E bine să faci ce-ți place în viață! – Colegii tăi tot așa gândesc? – Sigur. Nu se grăbesc să ia primul job pe studiile lor, unde sunt prost plătiți. Doar n-o să lucrăm 8 ore a 5 zile pe săptămână pentru 2000 pe lună! – Păi, bateți în 30 de ani, sunteți înalți, frumoși, hazoși. Poate găsiți și la 2500 de euro netto. – Am și găsit: m-am dus sobru la interviu. Cu cămașă de un alb orbitor și cravată, cu costumul meu de zile mari, un Boss, am fost și la frizer… Și ce-mi ofereau? Cum spui, 2500. Să intru sclav la ei pentru mărunțișul ăsta? Dar eu vreau să fiu liber în mișcări și în alegeri! – Da’ de unde vă vine atunci mărunțișul de zi cu zi? – Eu îi ajut deocamdată pe prietenii aceștia bătrâni ai lui maman… – Bine, tu ai prieteni generoși, dar colegii tăi? – Acum, cu Corona, livrează mâncare la domiciliu cu bicicleta pentru Liferando [similar lui Glovo la București] și primesc bacșișuri grase de la clienți. Ha-ha-ha, și de la cliente primesc complimente și avansuri… interesante. Unul e pe cale să se căsătorească cu o fostă clientă, plină de bani… – Bravo, domnilor, bucurați-vă de viață! Sunteți hedoniștii mileniului 3! – Cine suntem?

– Pe mine mă căsăpea șeful nou, fiul lui papa. Pe cât fusese de devotat bătrânul fondator firmei și salariaților, pe atât era fiu-su o secătură grandomană. După ce s-a trezit șef peste noapte, căci nu lucrase vreodată în afacerea familiei, și-a îndepărtat personalul fidel și i-a plasat în funcții pe acoloții lui, niște neisprăviți. Inevitabil, întreprinderea s-a dus de râpă și în scurt timp tânărul a vândut-o la concurență, care de-abia aștepta să o dezmembreze și să o lichideze. – Păcat, e un scenariu frecvent în Germania cu întreprinderile de familie mici și mijlocii, care produc piese de mașini, chimie, industrie ușoară… Tinerii nu vor sau nu sunt în stare să consolideze ceea ce au clădit părinții lor. – Părinții lor au fost devotați firmei cu trup și suflet, dar ei fug de muncă și de răspundere, numai banii îi vor și să plece cu yahtul în Caraibi… – Dar li se împuținează și banii, încât nu mai pot menține standardul îndestulat de viață al părinților… și se revoltă. [pauză] – N-o fi și o greșeală de educație? Tatăl firmei nu a reușit să fie și tatăl fiului, iar mama, delăsată, cine știe cum l-o fi educat. – Prea posibil, copiii sunt și ei greu de crescut, nu numai firmele.

– Avansezi cu lucrările din capitala de Est? – Foarte greu, dar am speranțe. – Ce-i așa mare lucru o țeavă spartă? Nu-s instalatori pe-acolo? – Am găsit vreo doi, dar au cârpăcit, s-a spart alături. Acum aștept un expert de la Facultatea de Instalații. – Ce spui? E prof de instalații? – Ar trebui să fie, fiindcă profii de acolo îl angajează în particular când li se sparg țevile la ei acasă, nu numai la facultate. – Ai pile suspuse! – Da, mi-a fost recomandat ca atare. E un tip special: se deplasează la clienții aleși pe sprânceană, doar când nu are program de pescuit… Se poartă ca un domn și-ți face treaba lux. – Wow, ai relații, nu glumă! Mă poți recomada și pe mine? Poate îi plătesc și o excursie în Germania, ca să-mi repare și aici țevile. – E o idee foarte rezonabilă. Îi plătim amândouă excursia și ne verifică țevile la amândouă! Pe mine m-a lăsat în pană și grădinarul. Mi-a spus ce tăietor de iarbă să-mi cumpăr ca să-mi fac singură întreținerea grădinii. Că el vine doar când am pomi de smuls sau de plantat. – Știu, e dramatică situația la prestatorii de servicii. Copiii lor, deși crescuți și școliți în întreprinderea familiei, nu vor să preia afacerea părintească bine consolidată, cu clienți fideli! Nu vor să se înhame la răspunderea părinților. La mine în cartier au închis trei mezelari: copiii lor nu vor să obțină aprobările pentru tăierea porcului, nici să umble după el să-l cumpere de la agricultori, deși sunt experți cu diplomă în prepararea cârnaților etc. Preferă să se angajeze 8 ore pe zi ca vânzători de salamuri la un lanț alimentar, cu salariu mic, dar sigur. Fără risc, fără răspundere. [pauză] Sunt de-a dreptul încuiați: fără prosperitate și fără perspective!

– Le știți pe-ale mele: cea mare și frumoasă și cea mică și… urâțică. Ei, pe cea mică am dirijat-o spre științe și o profesie solidă, că e tare sârguincioasă. Aia mare, frumoasă foc și năbădăioasă, a-nvățat și ea, dar i-a fost capul mai mult la flirturi și discoteci… – Ce-i aia o femeie frumoasă? Un mare regizor din secolul trecut, totodată mare iubitor de femei, spunea că o femeie este într-atât de frumoasă pe cât de bine știe să se fardeze. – Ei, ași! Și frumusețea naturală, imaculată, dată de la Dumnezeu la tinerețe, tulburătoare ca o floare, vie și cuvântătoare? – Ha-ha-ha, vezi bine că regizorul a intuit el, vizionar, că s-a schimbat paradigma și că trăim într-o lume surogat. – Altul, la fel de celebru, spunea că frumusețea femeii se trage din convingerea ei că e frumoasă. Atunci ea se poartă la fel de sigură pe ea ca o frumoasă veritabilă. – Ha-ha-ha, păi nu rupea Barbra Streisand, urâtă cu diplomă, inimile bărbaților? Ea nu s-a complăcut în rol de victimă. Schimba bărbații ca pe mănuși și asta îi ațâța pe ei și mai mult să îi câștige favorurile… – Lasă-mă, dragă, cu actrițele, care și-au școlit talentul ca să rupă inimi. Printre muritoarele de rând umblă atâtea închipuite care se cred regine. – La unele ține! Adică la mulți bărbați prinde convingerea de sine a închipuitelor. Ei oricum devin duioși și se uită cu ochi languroși și la frumoase, și la închipuite. – Nu ține la șefi sau angajatori, ăștia se uită cu suspiciune! În sensul că o frumoasă sau o ochioasă le aduce turbulențe în colectiv. Cu regret, dar la angajare frumusețea evidentă te de-servește. – Ei, și cum s-au orientat fetele tale? – Cum era de așteptat: cea mică și-a terminat studiile cu ambiție și cu brio, s-a căsătorit cu un coleg foarte serios, au doi copii, el o ajută cu copiii. – Ca-n poveste! – Și mai și: ea face carieră, face sport, se îmbracă elegant, s-a tuns foarte scurt, ca să-i scoată în evidență caracterul, adică fața cabalină și nasul coroiat de la taică-su. Pot să spun că este interesantă, dacă nu chiar sexy. – Bine, bine, și Cosânzeana? – Cosânzeana crede că are timp până va împleti cosițe cărunte: e la a treia facultate și încă nu știe precis ce-i place să profeseze. A schimbat vreo șapte feți pentru că nu erau tocmai Făt-Frumos! – Ce vă spuneam? Ca-n povestea cu fata babei și fata moșului… dar invers.

Germania

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.