Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Pile și aripi” de Florika Waltère

33
Garmisch, Germania
Garmisch, Germania

logo rubrica stress & the citiesAnii ’80
– Ce faci, amica, nu ți-ai terminat orele nici în tren? – Astea sunt temele lor pentru acasă… – Ai un maldăr cam voluminos! – Am și multe clase… à 30 de elevi… Câteodată îmi dă și directorul clasa lui, îți dai seama cum stau peste 50 de copii înghesuiți într-o clasă! – Nu iei foc? – Nu cu ăștia mici, de-a 6-a și a 7-a. Cu ei pot să  o trec pe cântece, recitări și relatări din filme… La ăia de a 9-a și a 10-a n-ar ține. – Ce relatări din filme? Voi sunteți la școală sau la cinema? – A, da, le-am găsit slăbiciunea: să asculte atent dialogurile la televizor la Forsyte Saga și la Dallas și să scrie cât înțeleg ei în englezește. – Păi, cum țin ei pasul? Că eu nu m-aș descurca fără subtitrare! – N-ai încercat! E chestie de exercițiu. Consecvent, firește! Uite aici cât au putut să stenografieze! – O-la-la! Cu ce râvnâ scriu mititeii! – Așa-i, până îi doare mâna! Cu cât exersează mai des, cu atât le place mai mult! Încântați sunt și părinții: stau la film cu lumina aprinsă și tac mâlc, ca să scrie copilul cât mai mult și mai corect. [pauză] Sunt încântători copilașii! – Mare satisfacție și pentru tine, te cred, să le vezi fețișoarele luminate de curiozitate și de bucurie să învețe! – Unii sunt ambițioși nevoie mare: am patru într-a șaptea, cei care învață de trei ani cu mine, au luat note senzaționale la olimpiadă: să scrie ei patru-cinci pagini în engleză fără greșeală, cu imaginația înaripată… – Hmmm, la mine la uzină nu-i nimeni înaripat de progresul socialist… Chiulește fiecare pe unde poate, la țigară, la biroul de partid sau plimbă hârtiile de la o secție la alta…

– Mult stimată domnișoară, sunteți pe locul întâi în topul meu de personalități pe anul acesta! –  Mult stimate „Domnule Student”, te felicit că ai reușit la examen! Trandafirii sunt superbi! Așa să fie și studiul tău, exuberant și inspirat! – Dumneavoastră sunteți inspirația mea! Sunteți creierul anului pentru mine! Sunteți omul care m-a format în timp rapid! Trandafirii albi sunt expresia sentimentelor mele de profundă admirație, respect și recunoștință pentru dumneavoastră! – Dragul meu student, sunt impresionată! [pauză] Dar exagerezi: tu ai reușit să treci peste individualismul tău poetic prea pronunțat. Tu ai lucrat concentrat pe analiza textelor din autorii consacrați, pe care i-ai studiat pentru examen. – Fără empatia dvs. față de autori și față de mine și fără claritatea explicațiilor dvs., eu singur nu aș fi reușit să ies din coconul meu de mătase. – E minunat ce îmi spui și mă bucur sincer că vezi utilitatea efortului nostru. Împreună am reușit! – Dvs. mi-ați dat un cod practic de a gândi, de a-mi formula gândurile cât mai limpede. De aici și reușitele dvs. cu elevii, pe care îi formați să gândească temeinic și liber și le treziți pasiunea pentru studiu. Incontestabil, dumneavoastră profesați din vocație! [pauză] – Hmmm, o moștenesc poate din familie…

– N-au schimbat, tată, un cuvințel despre vreo recenzie de carte sau despre sistematica bibliotecii, mă rog, ceva despre treaba pentru care sunt angajate acolo… – Ce vrei și tu? De-abia sosiseră la serviciu, schimbau și ele câteva impresii de-acasă! [pauză] Cât ai stat în antecamera directorului? – Am tot așteptat… de la 9 la 9 și jumătate. Tot timpul ăsta patru „licențiate”, fardate și dichisite, și-au ridicat poalele în cap despre toate mărunțișurile lor de bucătărie sau despre hârâieli cu cumnata, soacra, soțul, copiii… – Directorul bibliotecii e om serios și capabil, nu are el pe oricine în subordine! A fost doar impresia ta de moment… Cum scot eu acum cămașa cu el? Că n-ai fost în stare să aștepți mai mult de jumătate de oră, pe motiv că n-ai tras cu urechea la ceva elevat la ușa lui? – Tată, nu-i de mine să nu fac nimic, să-nvârt degetele. Mai e ceva: poate aș fi din start într-o poziție neplăcută în colectiv, dacă apar acolo pe pile. [pauză] – Celelalte cum crezi că au aterizat în buricul Bucureștiului? Tu nu vrei să scapi de navetă? – M-aș sufoca, tată, după trei zile! Ce să le spun eu? Că nu-mi place să gătesc și că mănânc la voi sau la restaurant sau scovergi uscate? M-ar linșa… Am mai avut o situație asemănătoare, cu colegele securiste din facultate… Numai prostii vorbeau, dar m-am retras repede din clica lor… Sau în clasele primare când se jucau prietenele de-a prințesele și eu eram în plus, fiindcă jucam fotbal și hoții pe stradă. [pauză] Nu pot să sar peste natura mea…

– Nu-ți spuneam că ai să faci antecameră la mine? Că ai să ceri un codru de pâine la ușa mea? – Ce-ți pasă ție, fratello? Tu te plimbi cu fetițele prin Ceylon și prin Bahamas și n-ai nici urmă de remușcare că mi-ai tăiat aici toate crăcile în viața profesională… și personală! – Sorella, să nu crezi că aici cresc covrigii în coada câinilor. Să vii tu aici și să vezi cum e să-ți dai examene în germană într-o țară care-i respinge pe străini! – Dragă frate, crede-mă! Suntem super happy de succesele tale necurmate, în cercetare și în finanțele personale! Mai ales de peregrinările tale! Ne mândrim și ne fericim că măcar unul dintre noi se bucură plenar de potențialul lui! – De-asta vă și spun vouă toate bucuriile mele, ca să ne bucurăm împreună. Altora nu le dau raportul succesului, că nu-i interesează, ba îi și întristează. Ei nu se roagă ca mama să fiu eu păzit de dușmani și să izbutesc în toate. – Așa-i! Dar trebuie să realizezi că la nici un an după plecarea ta am avut numai respingeri, profesional vorbesc. Examenele și rezultatele n-au contat. Primesc numai refuzuri sau nici atât, nu mai exist. Familia mai largă și prietenii s-au rărit brusc. Se cască un loc viran în jurul meu. – Cred că vezi prea în negru. Amicii din țară care m-au vizitat aici sunt relaxați. – Alo? Ce vorbești tu? Sigur că sunt relaxați dacă pot să se plimbe pe glob. Ai uitat pe ce lume suntem? – Probabil. [pauză] Și ce pot să fac eu pentru tine? Ești doar majoră! – Numai tu poți să faci ceva pentru mine: să faci presiuni sistematice, oficiale, în scris, ca să vin la tine la tratament. Cu toate costurile la tine, ca să nu se sperie statul german. – Aoleu! Cale lungă cu birocrația germană! – Aici îmi este calea blocată pe viață. Numai de la tine pot veni presiunile. [pauză] Am să-ți mai scriu de la munte despre cum trăiesc eu aici și ce viață au și părinții, ca să știi și tu. Și sună tu, că de aici costă o avere. A! S-ar putea să mă dea în curând afară de la școală, ca nefiind capabilă sau demnă să educ elevii.

– Fratello, dragule, a fost grozav ce ne-ai trimis! Eu cel puțin am plâns când am văzut toate ambalajele alea sclipicioase. Am rezolvat multe chestii cu darurile de la tine și ne-am mai ospătat și noi. – Ei, mă bucur. Am pierdut mult timp să le cumpăr și să le ambalez solid, ca să nu aveți din nou neplăceri la vamă. – Pachetul a ajuns în perfectă stare. – Scrisoarea de invitație pe care ți-am trimis-o e bună? – E bună, pentru început. – Mama s-a mai calmat? – Nu e așa ușor. Știm cu toții că ne-am lansat într-o antrepriză cu bătaie lungă, de mare uzură, dar ei mă susțin în disperare. [pauză] Însă doar tu, de acolo, poți să intervii efectiv și să urnești demersurile. – Mai scrie-mi, cum mi-ai scris de la Poiana Brașov… ca să știu ce „medicamente” îți trebuie. – Acum că vine vara, nu ai putea te rog să-mi trimiți un costum de baie două piese măsura 38? – Tu crezi că eu am timp să umblu după bikini de dame? În fond și cu costum și fără costum, tot în rahat ești acolo.

– Ai primit cărțile tale, 3 pachete à 5 kg, plus lista? – Da, trebuie să mă duc săptămâna asta la poștă după ele. Ți le-am cerut doar pe cele de referință de care am nevoie neapărat. [pauză] – Știi că eu am o mulțime de cărți de referință, care nu se perimează, pentru că sunt operele anglo-americane și franceze în original. – Știu, știu, mi-ai dat și mie din ele, când trebuia să mă fac cult peste noapte că-mi dădusem întâlnire cu colega aia a ta isteață.[pauză] Crezi că or să-ți mai trebuiască aici? – Cum să nu? Sunt textele originale, care nu se schimbă. Mereu o să am nevoie de ele în profesie. – OK… Dar cu biblioteca ce-ați făcut când s-au mutat mama și tata de la patru la două camere? – Cărțile valoroase, multe din ele ediții princeps, unele vechi, multe în limbi străine… le-am luat la mine, sortate în cutii de carton, și am baricadat terasa cu ele. Le-am acoperit cu vela ta austriacă impermeabilă, ca să nu se avarieze la vânt și ploaie. – Păi, așa nu poți să le folosești! – Pe cele de care am nevoie frecvent le-am pus în biblioteca mică de la mine. – Foarte bine! – Pot să te rog ceva? – Nu, nu mă lua și cu cărțile acum! Te rog! Nu am timp să mă duc după ele la poștă. Și unde vrei să le depozitez? Și dacă, worst case [în cel mai rău caz], nu vii aici, atunci rămâi fără ele, le-ai pierdut! [pauză] Mama ce zice? – Mama zice să ți le trimit, fiindcă în țară nu mai are nimic nicio valoare! Că noi trebuie să ne salvăm pe noi în primul rând! Și ce mai putem așa, pe-alături. [pauză] – Bine, trimite-mi-le. Cam ce spațiu ocupă? [pauză] – Un metru cub. Maximum doi.

– M-au dat afară la câteva luni după ce am depus actele de plecare. De fapt când s-a terminat anul școlar. Nu mi-au mai dat banii pentru lunile de vacanță… – Bine că dai meditații en gros, sorella. – Nu am voie să mai dau meditații… Nu mai pot să mă înregistrez la fisc ca până acum, legal, pentru impozit, deoarece nu mai am serviciu stabil în profesiunea respectivă. – Doar nu te urmărește fiscul ce faci acasă! – Dar nu ți-am scris că sunt urmărită? Nu de fisc, ci de vecini și de băieții cu ochi albaștri care dau raportul despre mine?[pauză] – Poți să te duci tu la elevi acasă, cum veneau profesorii la noi acasă la meditații… – Da, așa voi face, dar voi pierde de două ori mai mult timp. – Ce să faci altfel? [pauză] Mai așteaptă… Eu umblu pe-aici după niște relații la vârf… – Mai nou a apărut o lege că dacă nu ai serviciu oficial timp de șase luni, ești considerat parazit și pasibil de… urmărire penală. Îți mai scriu de la mare…

Anii 2000
– Ți-a plăcut la Garmisch, tinere? E așezat pitoresc la poalele Alpilor Bavarezi, orice japonez când vine în Europa trece măcar o zi pe-acolo. – N-am avut timp să respir aerul rarefiat de munte, fiindcă am avut un program de studiu foarte compact, cu profesori universitari de la TUM. – Bravo! Technische Universität München e cea mai bine cotată universitate germană. – Își merită renumele, dar mie îmi aduce aici numai dureri de cap. – Ei, cum asta? – Acolo am practicat o organizare de întreprindere riguroasă și transparentă. Dacă încerc să aplic aici cele învățate… – Păi, nu de-asta te-au trimis acolo? Ca să aduci acasă know-how? – Teoretic doar: 1. pentru că ni s-a oferit gratis cursul de către parteneri și 2. pentru că sunt eu băiat deștept, dar asta n-ar fi fost de-ajuns, și atunci m-am învârtit pe lângă o pilă bună ca să plec… – Bine, și practic? – Practic doresc acum să acționez după principii occidentale într-un mediu balcanico-dâmbovițean, în care toți știu ce ar trebui să facă alții, dar nu ce trebuie să facă ei. Cu alte cuvinte toată lumea e șef, dă directive, dar pentru treaba efectivă nu e nimeni răspunzător și nu o face nimeni. Ăsta e sistemul și cu el defilăm! [pauză] – Nu te demoraliza. Mai așteaptă. De-abia am pășit în secolul 21 și poate vei folosi ce-ai învățat la Garmisch peste câțiva ani…

– Bine, bine, te-au dat afară că nu mai erai demnă… dar ți-au dat ceva în schimb? Ca să nu parazitezi, nu? – A, sigur: mi-au dat transfer într-o comună de la munte, ca bucătăreasă la cantina fabricii, în ture 12 cu 24…  Vai, dar nu eram calificată, habar n-aveam să gătesc! – Ți-au oferit ceva tare select la vremea aia! Oamenii se băteau pe posturile unde se dădea „marfă”. Ai fi putut pune și tu ceva carne pe tine. – Părinții erau șocați, că deh, ne băgaseră în cap că la oale stă cel ce nu are carte și deci nu are nici parte. Iar cu mine se întâmpla invers! – Te-ai încropit cu meditațiile, nu? Că așa te-am întâlnit la germană la Goethe Institut: veneai de la o meditație și fugeai la alta! – Ah, da! Mai ții minte ce încântată eram de monografia ta despre Țuculescu, pe care o citeam în tramvai? O citeam captivată ca de un roman despre aventura creației, încât am uitat să cobor în Berceni la o meditație și m-am trezit la capătul liniei. [pauză] Vezi tu cum ne ofereau supape cărțile, tinerețea și prietenia? Într-o vreme când mi-era frică și de umbra mea…  – Ce bine ți-a prins că te-am câștigat să vii și la cursul de spaniolă de la ambasadă! – Da, ai fost providențială să mă duci acolo, tot nu mai aveam nimic de pierdut! Minunată profesoară, Paquita: în șase luni am învățat cu ea spaniolă cât germană în trei ani cu alții! – Mai ții minte recepția cu icre negre oferită de ambasadorul jovial, când am încheiat cursul cu Paquita? – Da! A fost un momento feliz pentru mine în anii aceia sumbri. Grație ție prinsesem curaj în acel ianuarie! Se aprinsese și lumina în bloc, iar la scara cealaltă mergea și liftul! – Inexplicabil, trăgeam nădejdea că ne ies pașapoartele și așa a fost… – Ca s-o luăm de la cap dincoace… Cel mai dur a fost momentul de luciditate când a trebuit să renunț la profesorat… – Dar tu ai avut o șansă enormă cu recalificarea în informatică! – Pentru mine a fost o dramă, eram pilaf de deznădejde… Mă alimentau doi studenți pe care-i pregătisem pentru facultate. Unul mă implora să nu îmi trădez vocația, pasiunea, talentul etc… – Te simt oricum eliberată de melancolia după învățământ. – Știi cum mi-a trecut? Nu de mult timp m-a lecuit doamna profesoară, care a aterizat în Germania cu cinci ani înaintea mea și a prins catedră cum mi-ar fi plăcut mie, la un liceu din centru. – Să nu-mi spui că nu-i place! – Își numără cu disperare zilele până la pensie! Mai are, săraca, nouă ani până la liman. Am descusut-o în detaliu ca să pricep de unde-i vine ei Angst-ul [teroarea] și de ce m-a ferit Domnul pe mine! Învățământul e catastrofal! [pauză] – Ei, vezi că tu domnești la calculatorul tău? – Așa-i! Știu care-i termenul de predare și la ce parametri exacți trebuie să funcționeze aplicația… Sunt mâncătorii cu colegii, e drept, dar și ei trebuie să funcționeze în echipă, căci predarea e sfântă! [pauză] – Hmmm… Ce bine le potrivește Domnul, când nu îți îndeplinește dorințele cele mai fierbinți!

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.