Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe: „Revelion PR” de Florika Waltère

25
florika waltere revelion proza

logo rubrica stress & the citiesAnii ’80
– Cine sună la mine la ușă în ajun de an nou? – Compania dvs. de revelion vă stă la dispoziție. – Aaa! Ce domn bine, ce șal alb de brocard, pot să te trag de el înăuntru? – Stimabilă colegă, lasă-mă pe mine în modestia mea. La tine nu mă pot uita. – Tocmai de-asta am redus lumina. – Dar e tulburătoare lustra asta roșie cu păuni negri, e cumva de Murano? – Ia te uită ce poate să descopere domnul inginer! – Am descoperit chestii și mai grozave: pe tine. – Cam târziu și nici măcar nu eram ascunsă doi ani cât ne-am tot întâlnit în autobuz spre liceu. – Dar erai în altă lume, citeai mereu, nici măcar nu te uitai la mine. – Serios? Odată m-am hlizit la tine, dar nu m-ai văzut și mi-am zis că ai gândurile tale. – Le aveam, că ești dată. Nu plecai de la liceu de mână cu tipul ăla cu doi ani mai mare ca noi? – Hai să începem frumos seara și să bem un pahar de șampanie. – De Crimeea? – De ce altceva? Ai văzut altă băutură prin alimentare de un an încoace? – Stimată colegă, ești foarte aparte astă seară, cu coama asta aurie de cal, împletită cu corali. Și ce bluză colantă ai, de sirenă! Și cu pantaloni bufanți-mulanți, care-ți învăluie rotunjimile de baiaderă. Cine ți-a dat ideea? – Ce vocabular… măgulitor are domnul inginer! Poate ești și sultan și atunci îți spun 1001 de povești. Chiar încep cu prima poveste: nevoia m-a-nvățat. Pantalonii îi am de la ceaiurile din liceu: din largi și evazați cum erau, i-am făcut orientali cu un elastic pe glezne. Iar cu părul nu am vrut să-mi pierd timpul pe la coiffeur, ca să mi-l taie în trepte, cum se poartă acum și să mă aleg cu un ciuf furios pe creștet. – Superb, gleznele îți par și mai subțiri, gâtul și mai lung, ochii și mai verzi, parcă ești…  – ??? – Un șoricel. – Bravo, curat șoricel! Atunci și tu ești, așa fălos în sacou alb și cu șalul ăsta înfoiat pe deasupra, atunci tu ești… – ??? – Ești un leu care își întinde laba după un șoricel care nu vrea decât să dănțuiască sprințar în noaptea dintre ani. [pauză] – Bine, așa vom face, stimato. [pauză] – Noroc, Leo, să fie într-un ceas bun! – Să fie într-un an bun! Pot să-ți șoptesc „Șori”? – Sigur, Leo, numai noi doi vom ști cine suntem. – Hai acum să mergem la șorici, la șosea, la P & R.

– Nu stau rău, P & R, în palatul ăsta. – Tu n-ai fost aici la ceaiurile monstruoase pe care le dădeau în liceu? – Nu, chiar nici nu știam de ele. – Aș fi crezut că te-au racolat și pe tine. – Eu eram în grupul de la Elefterie, dar nici acolo prea des, pentru că eram prea tocilară. Nu că aș fi învățat sâmbătă seara, dar se crea o respingere. – Știu acum cum mi-a venit ideea cu „șori”. – ??? – Chiar de când te vedeam în autobuz, pentru că rodeai cartea. – Ești… sălbatic de dulce, Leo, dacă porți așa ceva în subconștient șapte ani. – Și limbuța ta ascuțită de șoricel e foarte dulce… – De la șampanie… Profiți de avantajul tău de forță? Ești conștient că se uită toți la noi? – Probabil. Dar sunt conștient cât de ușor te răsucesc doar cu o gheară în multiple piruete. – De le-au ieșit ochii din cap uitându-se la tine celor două colege ale tale electroniste. – Nu la mine se uită, la tine, ca și dragii noștri colegi, de parcă nu te-au văzut niciodată. Vezi doar să nu-i aplici lui P coada ta de corali peste ochi, ca să nu orbească, săracul. – De ce sunt P & R mereu în tandem și îi numim mereu pe amândoi dintr-o suflare? Locuiesc împreună?  – Hai să bem o șampanie lângă șemineu, că s-a eliberat acolo… – Sunt copiii nimănui? Sunt homo? – Chiar ești pe dinafară? – Chiar te miri că-s pe dinafară? Cine sunt „colegii” ăștia? – Sunt fiii părinților lor și părinții lor sunt cei mai buni fii, cu stele, ai țării noastre. Cu R sunt acum coleg la uzină, dar crezi că l-am văzut vreodată în producție? El umblă cu mapa prin străinătate. P locuiește aici cu părinții lui, iar R locuiește în palatul de alături, unde petrec acum familiile P & R. – Iar noi și părinții noștri în apartamentele tip din suburbie. [pauză] Leo, e prea mult fum aici, fumează toți. – Pot să te înfășor cu labele mele calde și să te scot la aer pe terasă? – Ca să li se înfierbânte la toți imaginația? – Nu au ei atâta imaginație cât este realitatea noastră. – Ai dreptate, noi suntem… Șori-Lei. [pauză] Ce… confortabil ești, merci, e o seară foarte frumoasă, îmi trebuia. – Te țin așa până dimineață?

– Îl știi pe unul de la voi de la politehnică, cutare? – Sigur, l-am avut asistent. Între timp ține un curs. Dar tu de unde îl știi? [pauză] – M-a violat acum doi ani. [pauză] – Cum a dat de tine? Era taurul comunal de la secția noastră. – Stă în blocul de vizavi. Mi-a ieșit în drum dimineața când așteptam fără speranță troleibuzul și m-a dus de câteva ori la institut. Altfel riscam hârâială cu șefa. Altă dată la o cafea, apoi la el acasă, peste drum, ca să îmi pună un disc. – Cunosc metoda de la colegele mele, dar ele nu s-au lăudat și cu violul. – Chestia e că a sărit imediat pe mine, de parcă nu avea nimic altceva de făcut în primele cinci minute. – Și tu ce-ai făcut? – Am țipat, dar știi că nu am volum, și l-am mușcat, iar asta l-a întărâtat. Mi-a tras o palmă zdravănă și a răcnit că nu aude nimeni, că toți vecinii sunt surzi. Mi-a rupt ciorapii, a fost luptă corp la corp, a transpirat… – A fost măcar bine? [pauză] – Grețos, mirosea urât. [pauză] Ai dreptate, eu sunt de vină că m-am dus la el. [pauză] – Ce zici, să-i dau o trântă bună într-o noapte când iese de la cursuri? – Fii serios, poate te reclamă și-ți pierzi centura neagră sau cine știe la ce act de huliganism te bagă. Nu merită individul. – Ăsta merită din plin, altfel nu se potolește. – Fii serios, intri tu în bucluc. – Eu nu l-am avut decât un semestru, n-are cum să mă recunoască, și am grijă cum să mă deghizez. – Stai așa: atunci ai grijă doar să îl bușești bine, fără să-i rupi oasele și mai trage-i și un șut zdravăn în fund și spune-i „ăsta-i pentru fetele pe care le-ai violat”. [pauză] – Bine, așa am să fac, dar mai prin februarie, să nu zacă prea mult în frig. [pauză] – Șori, te-ai mai dus după aia la el? – Ce crezi? Nu. Dar a venit el la mine. – Știa unde stai? – M-a lăsat de câteva ori în fața blocului și a citit lista cu întreținerea pe apartamente. – Și? – Am fost mai pe fază: am sunat-o la telefon pe vecina de apartament și l-am rugat pe soțul ei, un culturist ca tine, să îi spună să plece. I-a spus calm, dar ferm. A plecat fără un cuvințel. [pauză] Ce poveste idioată, Leo, o excludem din ciclul de 1001 de nopți.

– Ce faceți voi, porumbei, aici afară? Înăuntru vin chelnărițele cu potolul, s-au ocupat frumos bătrânii de organizare. Hai și voi! – Merci, venim imediat… – Ai văzut că ne-a zis porumbei și nu s-a prins că suntem șori-lei? – Hai să intrăm și noi, că îmi răcești. – Lasă ușa deschisă puțin, că e prea mult fum înăuntru. – Te mai învârt niște piruete cât e parchetul liber și bătălia mare la bucate? Ia auzi-l pe Demis Russos cu Perdoname. – Eu pot să-ți spun pardon, Leo, că te indispun cu poveștile mele răsuflate. Nu le lua în seamă: să treacă doar ca o ploaie de vară prin coama ta de leu. – La mulți ani, Șori!

– Leo, iartă-mă, e atâta fum și atâta mâncare și atâta zgomot. Cred că am băut prea mult. – Vrei să mergem? [pauză] Nu vii la mine? – Așa turtită cum sunt acum? – Tocmai de-asta, nu pot să te las singură: îți dau o aspirină și îți fac un ceai, și un masaj, dacă vrei. Sau nu-ți fac, dacă nu vrei. Sau dacă vrei, facem… șori-lei… Cum dorești tu. [pauză] – Sună tentant, cu sau fără șori-lei, dar mâine la prânz e masă mare la mama acasă… – Ești mult mai aproape de ea de la mine, promit, te duc eu la timp la ea.

Germania

Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.