– Mark, iartă-mă, unde ești? – La Johannesburg, ce s-a întâmplat? – Bine că nu ești la Chicago, că te sculam în miez de noapte. – N-ar fi fost bai. Luni trebuie să fiu acolo, zbor mâine. Care-i buba? – M-am poticnit cu planul azi, sâmbătă, la prima oră: nu mi-a ieșit inițializarea supervizorului. Cred că am găsit greșeala și am remediat-o, dar trebuie să fac din nou simularea. – Mai sunt vienezii pe acolo? Pot să vorbesc cu ei? – Aici e buba, că ei nu se îndeamnă să sară în ajutor. Am senzația că nu așteaptă decât să plece acasă. Iar mâine, duminica nu lucrează picior de om în Viena. – Mie-mi spui? Că de-al lor sunt și îi știu bine. – Acum stau toți relaxați la soare pe terasa palatului și servesc boule din cupe de cristal. – Gott, tipic. Ai vorbit cu șeful lor de proiect? – Cu lunganul? Da, dar mi-a zis că eu sunt stresată și că să beau cu ei un boule. – De fapt așa ar fi trebuit să procedezi cu ei, boule este o instituție acolo vara. – Ah, Mark, știi că mi se face rău de la alcool și oricum sunt stresată până nu îmi iese complet simularea. – E șeful mare acolo? – L-am văzut acum o oră, dar atunci eram voioasă, eram în plan. – Uite cum facem: tu te duci la șeful mare și îi spui că îți trebuie suport tehnic azi și mâine, duminică, să fii sigură că luni dimineața la deschidere nu le cade tot sistemul. Eu îl sun pe lungan și mă înțeleg cu el, ca foști colegi, în dialect, să îi mobilizeze din nou pe cei de la sisteme. Apoi îl sun pe T.-Știe-Tot și îi spun să țină telefonul deschis pentru Viena că îl suni tu de acolo peste circa 45 de minute. – Nu. Peste circa 25 de minute, ca să am oarecare rezervă până la prânz. Stai așa, Mark! T.-Știe-Tot e la Helsinki, le face specificația. – Știu, tocmai de-asta îl pregătesc să se uite pe telefon. – Merci, Mark. – Și eu ție. Sunt sigur că ieși bine, prea ai pregătit totul la fix.
– Mami, mami, te pupic, ești bine? Te-am sunat și mai-nainte. – Te pup, pisoiaș. Eram la baie. – Mami, ești bine? – Nu prea, mă doare capul. – Mami, sărăcuța, ai migrenă? – Cred că da, a fost prea cald azi și am avut mult de lucru. – Când vii, mami? – Pisoi, ți-am spus, luni e proba mare, când trebuie să funcționeze sistemul nou. – La mine e mâine proba mare. – Pisoi, nu mi-e frică cu tine, tu ești as la mate! – Nici mie nu mi-e frică, dar e ultima fază și vin copii deștepți din toate țările. – Pisoi, tu te concentrezi foarte bine. Să nu te grăbești să dai lucrarea mai repede. Mai bine verifici până la ultimul minut răspunsurile de care nu ești sigur 100%. – Mami, e frumos la Viena? – E foarte frumos, mami, grandios, am aici în față un palat, SKA, luminat tot în roșu. Voiam să ies mâine să fac un tur de oraș. Cred că nu voi fi în stare. Mai bine stau în hotel să-mi treacă voma. Să fiu în formă până luni. – Mami, mai bine mergem odată împreună în vacanță la Viena și îmi arăți și sistemul tău. – Sunt aici lucruri mai frumoase, mami: palate, parcuri, muzee, cafenele, bulevarde, imperiale… – Au și împărat? – Pisu, ce învățați voi la școală? Nu mai sunt împărați în Europa. Dar au avut și se vede asta aici la tot pasul. Pisoi, te las, succes mâine, somn ușor.
– Colega, ți-a ieșit bine Viena, așa că ești în temă să raportezi șefului mare la ședința de resort. – Mark, ce să caut eu acolo printre balaurii ăia? – Păi, să-i mai umanizezi…[pauză] Uite care-i treaba: știi câte am pe masă în pregătire și că zbor de la un pol la altul. Du-te tu te rog. Viena s-a încheiat cu bine, eu am șters-o de pe masă. – Aye, aye, șef. Dar îmi corectezi tu raportul și îmi spui care e atmosfera ședinței, ca să nu mă bage sub masă. – Aye, aye, șefa. – Mark, ți-e clar că o să bage divorț nevasta ta, că dai prea rar pe-acasă?
– Ei, cum a fost? Te-au mâncat? – Pe mine nu, au fost chiar îngăduitori cu mine și mulțumiți de raport. – Dar pe cine au mâncat? – S-au mâncat între ei. – Nimic nou, dar tot mă interesează. Ce bine că nu m-am dus eu, pentru că am și eu rostul meu în cearta lor. – Nu mi-am dat seama și oricum nu e treaba mea. – Dar acum din ce s-au luat? – Sincer, mi-a scăpat substratul. Aparent, l-a luat la întrebări juristul pe șeful mare pe niște chestii contractuale. – Ei, sunt și contractele noastre internaționale printre ele. – Nu mi-am dat seama, căci m-am speriat de cum s-a înroșit șeful mare de furie și a vociferat, de credeam că face apoplexie. Juristul parcă îl întărâta anume. Era să mă bag singură sub masă. – Bine că erai tu acolo, că altfel își scoteau pistoalele. – N-au ei treabă cu mine! – Ba da, nu se dau de tot în spectacol când stau cu Cher la discuții. – Cu cine? – Nu ți-am spus că semeni cu Cher, americanca? Doar părul îl ai drept. – Serios? – E un loc comun printre noi, colega. – Mie nu mi-ați spus. – Acum ți-am spus… Mergi la masă? Că azi ne dau și bere. – Eu rămân la sucul de grape fruit.
– Mark, mă ceartă fiul acasă că mă vede rar. – Și pe mine soția. – Mark, sincer, dacă tu te complaci, mai mult în glumă, cu ideea unui divorț, eu nu pot să accept ideea că fiul mă va renega peste doi-trei ani pe motiv de absențe. – Vrei să te faci casnică? Mă faci să râd! – Nu. Vreau să lucrez mai puțin. – Cred că nu vorbești serios, suntem și-așa prea puțini. – De ce nu lărgești schema? – Nu-i simplu: vezi ce greu ne potrivim reacțiile chimice cu colegii germani și ce bine ne înțelegem între noi. Nu avem niciun german beget în grupă. – Cum așa? – Jurista e franțuzoaică după mamă, tu vii din Orient, T.-Știe-Tot e ossie (german din est, din fosta RDG), omul nostru de la sisteme e spaniol… – Credeam că e wessi (din Germania de Vest). – Nu știai? E născut aici din părinți spanioli, spaniola e limba lui maternă. Eu vin din Austria, asistenta de proiect e negresă britanică… – Să înțeleg că suntem singurii cosmopoliți într-un ocean ierarhic german? – Ți-ai dat seama târziu, dar bine și-așa. Avem însă sprijinul șefului mare, elvețianul. Care nici el nu stă pe roze din cauza naționalității… – Ce frumos! Mă bucur că în sfârșit sunt discriminată pozitiv pe baza etniei. – Nu e vorba numai de coeziunea noastră: nu ai observat ce bine funcționăm cu toți partenerii străini și câte hârtoape avem în cale când coordonăm intern treburile cu nemții? [pauză] – Mark, mă simt excelent în grupa ta, cel mai bine de 12 ani de când sunt în prăvălia asta. Dar nu mai îmi văd copilul treaz când ajung târziu acasă. Știu că tu ești entuziast, inepuizabil și lucrezi non stop. Și mie îmi place… – Dar voi nu trebuie să lucrați ca mine, la orice oră din zi și din noapte… – Nici nu fac asta, dar chiar și-așa, crede-mă, nu mai am teme de discuție cu copilul meu, nu mai știu ce îl preocupă… Mâine-poimâine e adolescent și nu mai îmi dă voie să intru în casă… – Probabil și al meu va face tot așa… Și ce propui? – Să mă ocup doar de portări cu testările finale, ca la Viena și Dublin, și să lucrez doar ¾ de normă, comasate în trei zile, cele care îți convin ție. – Și te mai ajungi cu banii? Că mi-a spus T.-Știe-Tot că vă costă o avere școala aia unde i-ați dat pe copiii voștri. – Mă descurc… dacă voi primi și bonusul pe ¾. – Și dacă nu se poate? – Mark, sincer, rău mi-ar părea să nu se poată. Atunci voi pleca la departamerntul meu dinainte. – Mă voi gândi.
– Colega, faci tu articolul pentru raportul anual al firmei despre glorioasele noastre cooperări internaționale? Cu cei care lucrează la proiect. [mai târziu] – E bine așa, Mark? – Cred că nu ai înțeles miezul problemei. Ce mi-ai adunat aici 30 de oameni? – Păi, toți au contribuit cumva. – Vrei să spui că după îndelungi stăruințe au catadixit să livreze ce erau obligați să facă prompt și la calitatea 1A? Nu ai obosit destul umblând după ei? – Păi atunci nu rămânem decât noi șase, cei de pe schema ta. – E clar. La loc comanda. Pentru poze vine fotograful poimâine după prânz, să veniți toți frumoși… Încă ceva, legat de ce am vorbit noi doi săptămâna trecută la masă: se face cum vrei tu, e în regulă.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
