– Stimați participanți, doi magneți de spiritualitate românească ne atrag în sudul Germaniei. Venim aici an de an în pelerinaj ca să ne adăpăm din frumusețea limbii noastre și din comorile cuprinse în patrimoniul ei, pe care le menținem vii cu aportul lucrărilor noastre. Aici, în acest lăcaș de cultură și de rezistență morală, incoruptibil la corectitudinea politică globalizată, ne permitem să fim oameni adevărați, să ne afișăm opiniile necenzurate decât de judecata noastră și de liber-arbitrul nostru. [pauză] Vedem cum se ridică centre lăudabile de românism și în alte orașe germane. Din păcate sunt pasagere: se înființează, se profilează mai mult sau mai puțin clar, se rarefiază, dispar… Și ei, ca și noi, am avut norocul să prindem în viață și să elogiem personalități de prestigiu ale românilor din exil. Am purtat discuții revelatoare cu dr. Vasile Iliescu, Mircea Carp, dr. Crișan Mușețeanu, Pavel Chihaia… Îi numesc deocamdată doar pe ei, care ne-au fascinat în conferințe, ce nu doream să ia sfârșit nici către miezul nopții. Când îi evocau pe venerabilii Ion Pantazi, Cicerone Ionițoiu, Nicolae Steinhardt, Mircea Vulcănescu, Corneliu Coposu, Pamfil Șeicaru și alții ca ei, oameni-icoană, legende! Elocvenți, tobă de carte, cu memorie monumentală [pauză] Noi? Noi am rezistat cumva. Ne-am luat și noi tainul nostru de persecuții. Dar ei? Ei s-au luptat pentru țară și pentru principii, ei s-au sacrificat pentru noi!
– Anul trecut Profesorul a ridicat în slăvi coeziunea și consensul de la voi. Câte asociații românești n-ar visa la aceeași ambianță de stupprin sentimentul național? Am publicat imediat comunicarea lui în catalog. Între timp a izbucnit scandalul la voi. Să se fi autoiluzionat el? Dar și scandalul a fost de folos: dezbatere mai democratică nici că am văzut altundeva. Respect, Profesore! – Avem divergențe între… generații, Doctore. Nu știu dacă o să le rezolvăm, căci sunt divergențe de principii! – Fac o constatare, Doctore: în general nu mai există principii ferme în zilele noastre, decât… o zeamă călduță de convenții în care ne scăldăm cu toții. Curentul actual este cel al schimbismului și al hipersocializării pe rețele, al încuscririi a toți cu toate: „Fă ce-ți place, una azi, alta mâine, dar fă-te că ești de acord cu ăilalți!” – Păi, ce spui, Profesore, e o definiție neaoșă a liberalismului. – N-am pretenția, Doctore, la o definiție, e doar o constatare. Mulți dintre noi, mai ales cei de după noi, sunt prea maleabili la schimbări, tocmai pentru că nu au fost utilați cu principii. Realitatea se schimbă sub ochii noștri și ne schimbă și pe noi, fie că vrem sau nu. – Noi nu vrem, Profesore, să ne schimbăm după cum ne dictează mediile. [pauză] Dar să revin la tema comunicării mele: Blaga a avut mai multe muze de-a lungul vieții: iubirea era pentru el primăvara lui interioară perpetuă. Miracolul revitalizant al iubirii era antidotul lui la vicisitudinile vieții cotidiene și politice. În poezia iubirii, Blaga e un etern adolescent… [ceva mai târziu] Completez prezentarea antevorbitorului cu o observație despre Constantin Noica, pe care l-am întâlnit de câteva ori. Era de o naivitate incredibilă, era gata să mă creadă pe cuvânt cu născocirea mea caraghioasă… Toți oamenii care trăiesc intens în lumea ideilor sunt de o puritate spirituală neîntâlnită la noi ăștia, care ținem de regnul animal. Ca să închei cu o anecdotă, a cărei sursă am uitat-o, vă redau cum putem clasa disputa dacă ne tragem din maimuță sau din Dumnezeu. Depinde de ce crezi cu convingere: Uite, dumneata crezi că ne tragem din maimuță și atunci dumneata te tragi din maimuță. Eu am toată credința că ne tragem din Dumnezeu și eu sunt creația Lui.
– Bine că ne ridicăm noi între noi moralul, Doctore! Altfel, ne-au lăsat ochii și nu mai vedem cât de mult ne-am zaharisit. Pe unde umbli să rezolvi una-alta, nu mai merge așa ușor: când te văd c-ai sărit de 70, te taxează de babalâc și te scot nu numai din competiție, dar și din discuție, ca punct de vedere. Ești interesant doar pentru azil, și acolo numai dacă ai pensie consistentă. – Nu te posomorî, Profesore, nu mai schimbăm noi lumea. Care nu mai are alt reper în afară de bani. Bani și versatilitate! Dictonul „ein Mann, ein Wort” [un om = cuvântul dat] s-a golit de sens. Oamenii vorbesc în dodii și găsesc mereu scuze de ce nu se pot ține de cuvânt. Nu mai spun de cum siluiesc limba română la televizor. [pauză] Spune-mi mai bine, Profesore, de-ale dumitale, cum îți petreci timpul? – Mă preocupă Basarabia, Doctore, citesc cărțile scrise de Goma, jurnalele, despre fuga din Basarabia. În 1940 au trăit și ai mei calvarul din Cohara [Covasna și Harghita]: după Dictat aruncau ungurii cu pietre în ai mei, smulgeau firma de doctor a tatei, cu nume de român. Când m-am născut, tata era pe front ca medic, decorat. [pauză] Ajută-mă, Doamne, să pot ierta masacrele de la Ip și din alte sate… Între 1940 și 1945 familia s-a refugiat la Petroșani, unde tata a fost medic la mineri… Muuulți români au fost maghiarizați. [pauză] Am vorbit cu o colegă de liceu din Covasna, stabilită ca profesoară la Galați; a primit în vizită la liceul ei un grup de elevi din Sf. Gheorghe, care nu știau o boabă românește.
– După cădera Zidului, Doctore, mi-am făurit iluzia că opinia liberă este de-acuma apanajul omului secolului 21. Decidenții înfluenți s-au culcat atunci pe urechea că adevărul și binele, din punctul de vedere capitalist, au învins definitiv! Din păcate, elitele care călăuzesc lumea și creatorii de opinie, adică cei care ar vrea binele umanității, dacă există dintr-ăștia, au pierdut acel moment cheie ca să consolideze victoria binelui. – A fost un moment fast în 1990, Profesore. Măcar câteva state puternice să fi avut atunci o strategie comună coerentă. În lipsa ei s-a căscat pe mapamond un vacuum de autoritate politică, pe care l-au năpădit, ca buruienile adânc împlântate, interese mercantile corupte și poluante. Iar politicienii noștri europeni, în frunte cu nemții, în lașitatea și în laissez-fair-ul lor, în indolența lor, fac jocul lui Xi și Putin de dependență și de destabilizare a Europei. – De ce nu privim adevărul în față, Doctore? Nu se mai conturează personalități! Cei de azi sunt ne-conturabili, șterși. Sunt o masă amorfă, cu aplecare spre confort, să le fie lor călduț la domiciliu… Figurile luminoase, clare, cu putere de sacrificiu, ce existau în generația părinților, sunt trecute sub tăcere. Eroificăm în manuale pe stră-stră-moșii noștri, pe înfăptuitorii de istorie din secolele îndepărtate. Însă modelele mai apropiate sunt date uitării.
– Ați înființat și ați condus Liga românilor din exil, domnule Dr. Dr. Care a fost experiența dvs. de lider al românilor? – 99% din exilați erau oameni de înaltă cultură, devotați țării. Ei nu puteau evalua însă atașamentul meu față de cauza lor, eu sosind mai târziu printre ei. De aici s-a iscat o reticență a lor față de mine… Trist, dar i-a pierdut lipsa lor de unitate, și de aici, de reprezentativitate. Ei lucrau „particular”, ei erau șefi în cercul lor… Cooptarea largă a românilor din Occident într-un consens politic anticomunist, de manieră univocă, a fost cea mai grea luptă a mea. A urmat recunoașterea internațională, pe baza căreia am putut acționa prin scrisori, demonstrații etc. Am trăit și dezamăgiri, Jeane, desigur: la o sesiune de la Paris toți dormeau, după ce mâncaseră bine. [pauză] E de domeniul ajutorului divin că a văzut lumina tiparului cartea mea de 1000 de pagini despre crimele comunismului. S-a rugat și papa Ioan Paul al II-lea ca să duc la bun sfârșit „bolovanul”, cu multe peripeții și eforturi. Se găsește și în biblioteca Vaticanului. – În țară ați organizat cu juriști de drept internațional Procesul Comunismului, prezidat de Gavrilă-Ogoranu, eroul anticomunist. Ce ecou are? – Nimeni nu vorbește de proces, nici măcar în țară. Tot de procesul de la Nürnberg se vorbește, chiar și în secolul 21. – De ce, domnule Dr. Dr.? – Schilodirea morală a omului de tip nou, globalizat, Jeane. Acesta nu poate să facă un proces moral, lipsindu-i tocmai calitățile morale. În primul rând am pierdut prin comunism temeiul creștin pe care s-au format națiunile. Omul nou, în afară de aplecarea totală spre materialism, a dezvoltat un defect enorm: duplicitatea, una simte și alta afișează. – De ce tinerii din Occident profesează neo-comunismul? – Din necunoștință de cauză, Jeane, fiindcă n-au suportat regimul pe pielea lor și nu s-au informat. În primul rând însă, din lipsa unei etici. Societatea în ansamblul ei e sufocată spiritual. Nu se poate trăi uman numai cu gândul la banii din bancă, BMW-uri, petreceriși smartphonuri. – E nevoie și de acestea, domnule Dr. Dr. – Sigur, dar cu măsură. Doar că spiritualitatea, care lor le lipsește, este aspirație nemăsurată spre idealuri! – Atunci tinerii de azi au schimbat obiectul nemăsurii, de la spiritual la material. – Corect, Jeane! „Ai noștri tineri” nu au nicio noțiune din cele odinioară sacre pentru noi, dăltuite în conștiința și în caracterul nostru: patriotism, familie, credința în Dumnezeu, dragoste de aproape și de adevăr, să ajuți oamenii sau să îți aduci un prinos printr-o operă. – Permiteți-mi o remarcă, domnule Dr. Dr. Este și vina noastră, a părinților: le oferim necondiționat, cu efort, tot ce suntem în stare să le oferim. Noi nu le cerem să își însușească precepte și îndatoriri, pe care tot noi ar trebui să le transmitem. – Dar au modelul tău, Jeane, de comportament și de viață! Ăsta-i fundamentul educației, ce văd la mama și la tata! Ai tăi sunt măcar buni familiști. [pauză] Au acces liber la informație, cât cuprinde necuprinsul digital! Nuuu! Nu-i interesează decât distracții, sex, stupefiante și bani. – Scuzați, colegi, că intervin: Da’ nici să facă bani nu mai sunt în stare mulți dintre ei, decât să-i procure din expediente sau de la stat. Aici sapă la rădăcină „iluminații”, cum le spui, Dr. Dr.: au eliminat fizic și mediatic înaintașii, ca să-i priveze pe tineri de experiența lor benefică și să provoace un hiat de memorie în mentalul colectiv. În felul acesta pot să-l reeduce „corect” pe omul nou, să-l îndoctrineze cu mercantilism și neomarxism, după modelul chinezesc, al dictaturii cu morcovul și bâta. Copiii noștri sunt expuși fără apărare acestui pericol perfid, invizibil… – Așa este, Profesore! Dar nu-i absolv nici pe ei de vină! Nu, Profesore, nu au pic de curiozitate pentru ce i-a animat pe părinții și pe bunicii lor… O să plătească pentru greșelile lor! [pauză] – Totuși, domnule Dr. Dr., în contextul educativ de aici, unde se ocolește ca piaza rea educația patriotică germană, cum putem noi să îi educăm românește pe copiii noștri? – Nu putem, Jeane, mai ales că pe vremea când creșteau ei, bandele de hoți români și moldoveni spărgeau băncile, magazinele și casele particulare, iar ceva mai târziu decodificau și goleau conturile bancare ale oamenilor. [pauză] – Relevați aceste adevăruri sumbre de zeci de ani, domnule Dr. Dr., nu vă resemnați, ci luptați energic prin forța cuvântului. Aveți curajul să curățați rana cu bisturiul. [pauză] – Nu-i așa, Jeane! Nu sunt nici supraom, nici martir. Aceștia ne-au onorat istoria și au ajuns la groapa comună. Îmi pare rău că vă iau martori la disperarea mea: Unde ne sunt înțelepții și liderii? Unde ne sunt corifeii? Care să aibă prestanța intelectuală și curajul să spună adevăruri covârșitoare și să ne conducă cu exemplul propriilor fapte? Cum să apară acești oameni, când la noi se dă la cap elitelor? – Cum așa, Dr. Dr.? Nu se dă la cap elitelor și în Germania? Dacă te stigmatizează de „elitar”, te scot din circulație ca arogant și ca desprins de problemele semenilor. – Vedeți, oameni buni? Aici e diferența: „iluminații” au un plan de promovare a elitelor lor, trasat pe mii de ani, cu o disciplină de fier și cu o perseverență diabolică. Pe de altă parte, vedem cum copiii noștri nu folosesc tradiția bunicilor. Atunci ai noștri nu au cum să progreseze în România. În felul ăsta lăsăm cale liberă celor care nu au scrupule în realizarea scopului lor de guvernare mondială. – Prietene Dr. Dr., în politică trebuie lideri cu drag de cetate, cu carismă și cu forță. Ei trebuie să stopeze dispersarea individualistă și să coaguleze aspirațiile cetățenilor spre un țel comun, spre un proiect pentru țara lor. – Aceasta este provocarea, Profesore, cu care se confruntă lumea vestică. [pauză] Toate băncile mari nu mai au acoperire în aur sau în argint etc. Emit bani în neștire. De hârtie sau de plastic. Mai nou, virtuali. Atunci de ce nu anulează datoriile țărilor sărace și le sug până le distrug? Ca apoi să fugă pauperizații în Europa și în America și să paraziteze statele puternice, până le distrug și pe astea? [pauză] În ianuarie anul acesta, la Forumul Economic Mondial de la Davos, Trump le-a spus-o verde în față ipochimenilor de acolo: „Lumea va fi a patrioților și a credincioșilor”. Erau semne că va reuși, dar i-a băgat pumnul în gură mașinăria globală de zvonuri. Imediat chinezii au deschis în lume cutia Pandorei cu virusul, iar concernele și mediile s-au coalizat contra lui. Marile puteri oculte se simțeau periclitate. [pauză] – Scuzați-mă, domnule Dr. Dr.! Stăteau chinezii pregătiți cu dozele de viruși pe străzile din New York și le-au deschis capacul ca la Pepsi Cola a doua zi după Davos? – Nu tăgădui pericolul, Jeane! Lupta se dă între națiunile creștine și ateii globaliști. Dumnezeu este de partea celor drepți. [pauză] Când am fost în țară am făcut comemorarea martirilor la troița din munți. Știți câți au venit? Șapte oameni, cârciuma însă era plină! Nu tu primar, ziariști, niciun om de la București. – S-a schimbat paradigma mentală, amice Dr. Dr.: dacă nu ești pe mediile digitale, dacă nu-ți faci marketing intens acolo… nu exiști. – Suntem în epoca post-adevărului, Doctore. Oamenii cred în ceea ce obține mai multe like-uri pe Facebook. Adevărul este cel legitimat prin mulțimea cititorilor, biete victime ale armelor ancestrale, propaganda și minciuna. Numai că aceste arme sunt acum globale, au impact asupra miliardelor de smartphonuri de pe planetă. Utilizatorii lor sunt în confuzie întelectuală și morală, mulți sunt în derivă. – Sistemele de educație nu mai fac față, dragă Dr. Dr.: degeaba înveți ceva acum, care nu se mai cere peste 10 ani… Și atunci de ce să mai înveți dacă tot nu știi cum va fi și cine va decide la momentul critic? [pauză] – Rețeaua inexpugnabilă va decide! Cei care stau ocult în spatele ei!
– Stimați colegi, am ajuns la vol. 14 din saga secolului 20, în anul 1960, la începutul maturității mele. Adun amintiri marcante de la prieteni, familie, din ziare și din documente desecretizate. Deja de la volumul 10 scriu din memoria personală, din realitățile trăite de mine, deci cu alt impuls și impact… – Jeane, dragule, vârsta nu trece peste tine, dacă îți dă atâta elan ca să scrii aceast epos monumental. Tu unești în viața ta o familie, un cenaclu, o editură… Ești o instituție a secolului 20, ești și o poezie a lui, alături de poeziile tale. – Doctore, dumneata m-ai încurajat în toate antreprizele mele, chiar și în cele aventuroase. – N-o întrec pe soția ta, Jeane! Mult te iubește ea, dacă de multe ori a văzut cum se duc banii familiei pe acțiunile tale românești riscante. – Ha-ha-ha, Doctore, riscante până la faliment. Împreună le-am depășit pe toate. Ea e patriarhul familiei! – E meritul tău, Jeane, ești omul care a știut să lase de la el. Așa ai păstrat în jurul tău familia și amicii, așa cum suntem noi, cu reușitele și cu micimile noastre…Uite, vrea să afle și Dr. Dr. ceva de la tine: – Jeane, rogu-te, în anii ’60 începuse ”dezghețul”. Tu te întrebai atunci dacă exilul era unica scăpare? – Eu nu aveam atunci întrebări existențiale, domnule Dr. Dr., de-abia intrasem la universitate. Eram mândru de reușitele mele școlare și voiam să mă bucur de viață. [pauză] Dar e interesant cum m-am dezmeticit în ce mlaștină social-politică mă împotmolisem. Aceasta urmează în volumul 16. Însă nu mă deconspir! Citiți ce am trăit cu toții, fără să fim conștiențiîn mare parte! [pauză] Trebuie să mă grăbesc, mai am un amar de ani de cuprins până la anul 2000… Nu-i deloc ușor. [pauză] Refăcând evenimentele și trăirile, reușesc să mă cunosc pe mine în etapele respective și apoi pe ceilalți – Ehe, Jeane, povestea veche, antică… Auto-reflecția nu e un exercițiu facil, însă doar ea te ajută să te apropii de cine ești, să te înțelegi. Câțiva ani înaintea ta, noi am avut dascăli eminenți de logică și de filozofie. Erau arhipline amfiteatrele lor. Veneau studenți de la toate facultățile să-i asculte pe iluștri. Ce spun? La toate disciplinele academice profesa pleiada intelectuală interbelică… – Acest demers, domnule Dr. Dr., a lipsit din educația mea și a comilitonilor mei. De-abia scriind, ajung la o înțelegere asupra lumii, la Weltanschauung. Lentissimo reușesc să mă articulez cu mine, cu tine, cu el, cu timpul, cu fluxul opiniilor vehiculate, sau dimpotrivă, să mă țin de-o parte de ele. [pauză] Mă-ncearcă îndoiala cui va folosi. Cine își va lua timpul să afle prin ce am trecut noi? – Scrie, Jeane, scrie! Noi te citim și te iubim. Te citim toți care vrem să ne dumirim pe ce lume trăim. [Câteva luni mai târziu] – Am primit volumele tale 14-15. Jeane, tu te desfășori într-o lucrare impunătoare. Trebuie să primești niște donații, ca să-ți poți tipări opera. Sub ce formă pot să-ți transfer niște bani? – Doctore, nu e cazul. Nu am cum să declar donațiile la impozit, fiindcă scriu de plăcere, ca particular. Nu am firmă sau ONG care să primească donații. Mai rău m-ar încurca.
– Doctorul a realizat un autentic act de patriotism, prin menținerea în aceste condiții precare atât a catalogului anual de proporții substanțiale, cât și a sesiunii de comunicări, cu referenți sosiți din Germania, România, Franța și Elveția. Patriotice și de sacrificiu pentru cultura română sunt constanța și abnegația cu care și-a dedicat timpul, banii și talentul ca să publice deja de 7 ani catalogul instituției noastre. Pe circa 500 de pagini selectează fragmente din lucrările literare și de cercetare ale membrilor noștri și ale românilor din străinătate care se prezintă la întâlniri de 70 de ani încoace. – Stimate Profesor, prețuiți colegi, anceștrii se eternizau în piatră sau pe papirus, strămoșii își salvau înțelepciunea pe pergament. De la Gutenberg încoace, precursorii noștri și-au înscris gândurile pe hârtie. Eu tipăresc catalogul tradițional pe hârtie și îl salvez pe hard disc. Cât va dăinui, într-o variantă sau alta, vor ști cei de mâine. – Dacă va subzista vreuna din variante… – Iar și iar, tehnologia cască prăpăstii insurmontabile între generații!
– Frapant este cât de des revine Mircea Eliade în Jurnalul portughez (1941–1945) asupra propriei genialități, despre care nu are nici cea mai vagă umbră de îndoială. Nici eu nu aveam, considerând aportul lui gigantic și preeminența lui în istoria religiilor și apreciind Noaptea la sânziene drept cel mai bun roman românesc, cu multe profunzimi… Până nu l-am citit pe Petru Dumitriu. Cine știe ce capodopere mi-au mai scăpat? – Incognito, Doctore, e pe departe cel mai bun roman al lui Dumitriu, scris direct în franceză, după ce s-a stabilit în Franța. – Profesore, eu am citit Cronica de familie și nuvelele lui și mi-a fost de-ajuns să-l apreciez ca romancier de mare forță, de talia lui Balzac, mă rog, la scara românească a secolului 20. – De acord, Doctore! După ce i-am citit Cronica, m-am minunat cum de s-a publicat sub cenzura comunistă din anii ’50! – Era prometeic, Profesore! Explicația ar fi că Dumitriu se lansase deja scriind oportunist când a dat drumul la Cronică, cu atâta frenezie, încât cenzura nu a fost în stare să mențină lectura „atentă” în ritmul lui și l-a publicat pe baza renumelui… Până și-au dat ei seama, el fugise în Franța, iar cenzorilor nu le-a mai rămas decât să-l interzică. – Incognito e incomparabil, Doctore, e scris fără cenzură. Se răfuiește rău cu bolșevismul românesc. – Dar l-a luat cineva în seamă la Paris, Profesore? Unde dădea tonul boema intelectuală în frunte cu Sartre și cu Simone de Beauvoir? – Sigur, ca toți marii exilați români de după război, a avut ghinion cu intelectualii parizieni de stânga din anii ’60–’70, care l-au ignorat. Mai rău este că și exilul românesc l-arepudiat, deoarece și Dumitriu îi ponegrise în Cronică drept „clasă decăzută burghezo-moșierească”, altfel nu-l tipărea Casa Scânteii! [pauză] Prieteni, voi l-ați citit? [pauză] De ce nu? – Hmmm, din aceleași motive, Profesore, că Dumitriu a fost oportunist în țară! – Pe mine m-a ajutat direct și personal Dumitriu în primii mei ani la Paris! [pauză] Să nu fim refractari la excelență, prieteni! Să nu devenim și noi, din spirite tinere, cum ne-am păstrat pân-acum, niște moși arțăgoși! [pauză] Păcat de Incognito, dragii mei! Te înșurubează în suspans, perplexități și lovituri până la istovire, după care îți transpar revelațiile, cu sensuri și nonsensuri… Nu am mai citit așa ceva, pe alocuri îi ia în răspăr pe Tolstoi și pe Stendhal. Te reîntorci ca drogat la paginile lui de mare dramatism, ca să afli mai mult despre psihologia măcelului din război și a dictaturii primitivo-comuniste din anii ’50, unde-și plasează el romanul… Oare să-l fi scris el la prima mână, fără finisarea unui francez nativ, în franceza asta firească, neutră, fără culoare? [pauză] – După pledoaria ta entuziastă, Profesore, îl vom citi! Ce zici, Doctore? – Eu mă mai gândesc: scrie dumneata, Profesore, pentru sesiunea viitoare un studiu despre contribuția lui Dumitriu la unitatea și la reputația exilului românesc. Ca să ne convingem că și-a spălat păcatele.
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
