– Ești atât de frumoasă și de mătăsoasă! Ai o fire atât de specială! Ce noroc am: când te mângâi simt cum îmi urcă prin brațe o stare de bine! Iar tu torci fericită! Te deschizi în arc cu burtica în sus și cu lăbuțele întinse până în vârful gheruțelor, scoase la vedere. Ești o raritate! Îmi dai voie să te masez pe pernițe. Alte feline nu au bunăvoința să-și lase supușii să le numere gheruțele una căte una. [pauză] Nu pleca, te rooog! Stăm așa de bine culcușite cap la cap și vibrăm împreună! Era cât pe ce s–adorm… pleeease, mai stai! – Tot ce-i plăcut are și-un sfârșit! Gata, trebuie să ies! – Ufff, nemțoaică incurabilă ce ești! Totul trebuie să decurgă după tipicul prestabilit de tine! De ce să ieși neapărat la miezul nopții? – E party din nou vis-à-vis. Sunt invitată! – Hmmm, atunci te-nțeleg… Hai, du-te! – Mă tratează cu feliuțe calde de pe grătar! – Ești ingrată: nu-ți servesc eu mereu pliculețe gourmet de văcuță cu legume ecologice, gătite de bucătar francez cu stele? – Ah, nu mă lua cu vorbe mari! Numești ecologice plicurile alea din plastic și aluminiu cu hrană rece? Mă faci să râd! După ce că voi, oamenii, ați făcut din noi cei mai răi poluanți de pe glob, cu ambalajele voastre masive „für die Katz” [pentru pisică, inutile] Și cine-i mai ingrată dintre noi? Eu, care îți fac ore în șir terapie cu torsul meu binefăcător? [pauză] – Ai totuși grijă să nu te maltrateze din nou cotoii ăia mătăhăloși! – Pe mojicii ăia nu-i invită nimeni! Fii pe pace, știi că vin teafără acasă. Dar când vreau eu! MmMm, ce miros înnebunitor! Ciao!
– Ce-i cu tine, scumpica? Ce-i cu miorlăitul ăsta a pagubă? – De ce ai plecat? Unde ai fost? – Ei, dar nu-i prima dată că stau mai mult la cumpărături. – De ce ai plecat așa devreme? – Am trecut mai întâi pe la doctor. [pauză] Nicio grijă! Nu te părăsesc! Nu o lasă mami pe fetiță de izbeliște! – Sigur ai fost la cumpărături? Nu ți-ai căutat altă pisică? – Ha-ha-ha, fii serioasă! Sunt moartă după tine! Nu-ți găsesc eu rapid scuze la orice boroboață? – Dar sari în sus când zgârii un pic pereții! – E instinctul tău, pisi! Îți iei măsuri de siguranță să nu-ți apară rivali în casă! [pauză] Uite, ți-am adus delicatese cu curcan în aspic, prințesă mofturoasă! – Ia te uită cine vorbește de mofturi, ciob de oală spartă! Nu refuzi tu oare să mănânci roșii și căpșuni pentru că nu au gustul din țara ta? Tu ești prințesa piua-ntâi. – Dar eu te slujesc pe tine! – Mă rog, printre picături, când nu ai altceva de făcut… Nu e nevoie să mă perii! Atracția e reciprocă. Nu simți asta noaptea când dorm cu tine? – Oh, ba da! Însă cea mai mare bucurie mi-o faci dimineața, când mă așteapți la locul muncii, calmă, caldă și inspirată, în fotoliul de lângă masa de lucru. Cum stai cu lăbuțele din față adunate sub piept în două cerculețe mătăsoase. Îmi frec fruntea de căpșorul tău în chip de salut și „spor la treabă”, iar tu gungurești de plăcere… – Apropo de porumbei, mai lasă litania și vino să vezi ceva la geam! Uite cum stau cei doi voiajori umăr la umăr pe cracă și ciugulesc grăunțe din cantină! Sunt mari, frumoși și iubăreți… Tare m-aș juca și eu cu ei! Am învățat nițel limba lor… E bine să te înțelegi cu migranții, poate facem un grătar împreună. – Nu, mironosițo, îi privim doar! Păstrăm distanța socială de 2 m. Așa, scumpica, dă din coadă în balans cât poftești, dar aici pe pervaz. – Lasă-mă! Nu mă mai strânge! Nu-i departe pân-la pin. Dintr-un salt sunt și eu pe craca lor. – Nu, puișor, fii rezonabilă, tu nu ești veveriță! Ăsta-i un salt mortal și noi nu ne dorim altă stăpână! – Lasă-mă la turturele, sunt delicioase cum își gunguresc parole de amor! Sunt sătulă de viața voastră anostă… Eu ce vă mai scot din tropăitul monoton! În schimb ele, turturelele… – Știi că ești obraznică, madam! Cine tropăie prin casă? Toți te auzim galopând, de parcă ai avea copituțe de plumb. Oricât ne-am străduit noi cu educația ta, tot îți dai arama pe față cu originea de la țară. De la caii de acolo ai învățat să mergi la trap! Nu ești în stare să aterizezi moale pe pâslă ca suratele tale. – Trebuie să-mi apăr domeniul: zi de zi îl străbat cu vigilență ca să-i păzesc granițele de intruși. Nu spui tu că mă arcuiesc ca un dromader sau mă înfoiez ca o vulpe când amenință patrupede de pe stradă sau de pe câmp? – Scumpica, nu te amenință, trec și ele pe stradă, că e publică!
– Pisicuță pis-pis-pis /Te–am visat azi-noapte-n vis… Nu în vis, în coșmar! Ca de obicei dimineața, deschid fereastra de la etaj spre grădină. Lent, cu grijă: în pinul din față, la doi metri de geam, două coțofene harnice și cu cozi negre agile și-au construit în trei zile un cuib trainic. Le-ai urmărit și tu! Dacă mișc prea brusc fereastra sau perdeaua, zboară cât colo, vâjâind negru-alb-albastru. De regulă matale stai ghem pe pervazul ferestrei și duci discuții ciripitoare cu coțofenele. Ți-am spus că mi-e teamă să nu te arunci în gol spre cuibul lor. Să nu te găsim fracturată pe potecuța de jos. Nu și în vis! Acum sunt îngrozită la tabloul pe care mi-l oferi: matale ești în pin și te lingi tacticos pe bot. E loc viran în jurul tău pe ramurile golașe. Jos în iarbă e masacrul: un morman de crengi și pene mânjite de sânge. Mă cuprinde furia: „– Fiară nestăpânită ce ești! Ce-ai avut cu bieții puișori? De ce i-ai sacrificat? Ești îmbuibată cu vânat și curcan cu castane! Ce ți-au trebuit puișorii vii? Doar i-ai sfârtecat și i-ai aruncat pe jos! Nu ți-a păsat de părinții coțofene? Cât au trudit la cuib și apoi au clocit ouăle și au îngrijit puișorii? Toată râvna lor de o lună e acum un morman de crengi, pene și sânge! FIARĂ!!! Ferește-te, îți spun, de coțofene! Sunt puternice și disperate. Vezi să nu-ți scoată ochii!” – De ce mă bruschezi la prima oră? Calmează-te, ești în afect oniric! Strigi la mine din cauza vedeniilor tale! Trezește-te! – Scumpica, iartă-mă! Mi-e frică să nu pățești ceva sărind de la etaj! Mi-e frică și pentru ele, că te împinge instinctul, necuratul, să dai iama prin ele. Mai bine nu mai deschid fereastra! – Ei, poftim! Din cauza spaimelor tale necontrolate, nu mai pot să stau dimineața de vorbă cu prietenii!!! Du-te la psihiatru! Nu indispune pisicile decente! – Scumpi, cum să nu-mi fie frică de crime la domiciliu? Nu ne-ai adus tu în casă din pură prietenie păsărele și șoricei cu gâtul frânt? Nu de foame! Ci de sălbatică ce ești pe-afară! – Doar n-ai vrea să fiu inhibată ca tine, că habar n-ai care ți-e naturelul! [pauză] – Ce? Tu nu ți-l denaturezi? Nu te-ai umanizat tu într-atât încât te crezi din aceeași specie cu mine? După capul tău diferim doar la volum. Nu-mi faci tu program la ore fixe după tipicurile tale? – Nu mai spune! Ce, mă rog? – Păi cum? Sculat cu mieunat la ora 8 și servit din mână prima crochetă, ție cea dintâi, apoi te servesc la ore fixe cu ce îmi arăți tu cu gheruța… Nu mă iei tu la culcare seara la ora 10? Mă atingi mai întâi cu lăbuța, iar dacă nu mă execut, treci pe limbaj ferm: îmi înfigi scurt gheara în picior și pleci spre dormitor, unde trebuie să te urmez. Mă verifici mereu dacă îți stau conștiincioasă la dispoziție să-ți îndeplinesc capriciile! M-ai dresat a-ntâia! – Pentru voi o fac, ca să vă structurez nițel viața dezordonată! Să îmi fiți recunoscători! – Nu te abați, madam, de la regula felină: „Câinele are stăpân, pisica are personal”. Toți din casă îți suntem recunoscători că ne-ai angajat!
– Iar te-am visat. Goneam disperate pe terasele unei case sau hotel din zonă tropicală. De tip colonial, cocoțată pe stâlpi de bambus și înconjurată de paliere umbrite. Tu alergi și te lupți pentru viața ta. Te urmărește sărind în colaci o cobră de 3 m, cu cap uriaș. Tu ești numai țepi, gheare și urlete, dar ești mult… inferioară. Lovesc cobra cu o bâtă, dar sunt și eu înspăimântată. Batem în retragere spre ușa mare a sufrageriei. Cobra după noi înăuntru. Reușesc să te trag în camera de alături, fără cobră, și încui ușile la camerele ce dau spre sufragerie. Cobra hălăduiește în restul casei și afară, pe terasă și pe paliere. Ce să facem? Închidem toate ușile și ferestrele ca să nu ne atace cobra te miri de unde. Să chemăm poliția sau pompierii? [pauză] Cine e cobra care ne ține izolate în casă? E cumva Corona? E tensiunea comasată în oamenire și în medii de doi ani? – Calma! La noi acasă suntem în siguranță! Vezi ce se întâmplă dacă nu torc lângă tine când te culci? Visezi enormități!
– Te plictisești, prințesă, pe timp de pandemie? Nu te mai invită vecinii la petrecerile barbecue? – Deschide-mi ușa de la dulap ca să fac o inspecție! – Acușica! [pauză] Să facem căldurică la pisică? – Asta oricum! – Hai mai bine să citim împreună, ca să ne ridicăm nivelul intelectual. Sau vino și tratează-mă! [pauză] Zi-mi și mie acum că stăm liniștite, de ce te apucă furiile și faci ferfeniță pereții până sub tencuială? Toată ziua-bună ziua umblăm cu cleiul de tapete și cu vopseaua ca să reparăm după tine. – Dacă faceți greșeala să închideți ușa! Știți că nu suport ușile închise! – E doar o greșeluță: se trântește ușa un minuțel când aerism, din cauza curentului… Nici n-apuc să o deschid că ai și tăiat adânc pereții cu ghearele. De ce nu miauni cu cuvintele tale? M-aș executa imediat! Ai puțină grijă de casa ta, căci aici totul este al tău, ca și la pisica lui Karl Lagerfeld! Tu ești duhul casei. Tu nu o părăsești niciodată… – Eu nu plec haihui prin lume ca voi! – Scumpica, ai un simț exacerbat al proprietății! Please, înțelege-ne! Nu putem cârpi întruna pereții după toanele tale! – Ziceți merci că nu vă distrug și mobilele, alea nu mă interesează, doar covoarele… – Știi ce? Renunțăm la covoare! Adună praf și păr de la tine, iar acuma le și zdrențuiești. – Nu, nu! Nu vreau! Unde să mă tăvălesc și să mă întind în voie? Parchetul e prea dur! Vreți să vi-l zgârii și p-ăla? – Nu, nu, nu! Bine, cum vrei tu, păstrăm covoarele! [pauză] – Măcar voi nu vă plictisiți cu mine la vreme de pandemie! Nu vă place cum driblez în zigzag prin living cu mingiuțe de hărtie sau de pluș? – Ba da, trop, trop, trop, în galop, avem circ la domiciliu! Sari în dungă pe toate picioarele ca un căluț nărăvaș, încovoiat ca arcul și cu coada fuior în semicerc. [pauză] – Corona, ah, ce vremuri bune! Supușii mei stau acasă. Fac ce vreau cu ei! – Ești o răsfățată! – Merit! Altcuiva i s-ar sui la cap și și-ar schimba stilul. – Ție nu ți se urcă, scumpete, tu nu-ți pierzi calitățile cu vârsta, ca noi ăștilalți, imperfecții. [pauză] – Hmmm, amară soartă aveți, să decădeți cu vârsta… Eu sunt constantă. Voi nu sunteți egali cu voi înșivă. Mai ales tu ești inconsecventă: când mă iubești, când mă uiți. – Nu, scumpica, nu te uit! Dar mă iau cu alte treburi, cineva trebuie să țină casa! Tu ai un loc special în inima mea. Nu ești tu păpușa mea vie? – Îmi pierd timpul cu tine! Tot nu pricepi că sunt o persoană! – Și-ncă cum! Ești o per-so-nalitate! Un amic mi-a spus că astea în trei culori ca tine sunt deștepte brici! – Nu-ți dai seama singură? Trebuia să-ți spună un amic? Nu vă educ cu efort și cu șarm de șapte ani?
– Cum era dumneaei, cea dinaintea mea? Era rasată, ca tipa din filmulețul la care te uiți acum cu voluptate? – Nu! Era ca tine, stradală. Dar o înnobila frumusețea interioară! – Mie nu–mi place superbissima asta de Angora din film. Prea plină de sine își poartă blana de lux, ca pe un fulg de flamingo. Are o expresie rea și năzuroasă de blondă flamboaiantă de la Hollywood… – Astea sunt răutățile tale. Nu putem noi să știm cum se alintă ea cu supușii ei… Însă oricâte giumbușlucuri ar face ea în film, îi lipsește frumusețea neostentativă a felinei autentice stradale, care era apanajul doamnei T. – Nu și al meu? – Ba da, dar tu ești mai iute. [pauză] Doamna T., Tili, trebuie că se trăgea din stirpea divinităților egiptene. – Știu, știu, vechii egipteni ne divinizau și ne mumificau după moarte, cu provizii de șoareci, mumificați și ei. Ehe, ce vremuri glorioase! Dacă se atingea cineva de noi, risca pedeapsa capitală. Atunci se știa bine ce puteri miraculoase avem noi asupra căminului și a sănătăţii! – Ce savantă ești, scumpica! Ai multe calități! Mai nou spun medicii că voi pisicile vă așezați pe locul afectat sau sensibil din corpul stăpânului, mă rog, al supusului. Că fetițele sunt mai specializate decât motanii și cu cât au mai multe culori pe blană, cu atât mai multe boli știu să trateze. – Deci eu ca tricoloră pot să fiu medic primar! Nu merit atunci să-mi faceți toate poftele? Sunt medicul vostru fără plată la domiciliu. Pe tine cel puțin te tratez ore în șir… – Înseamnă că sunt la terapie intensivă! [pauză] Dar să revin la Tili: nu râvnea, nu cerșea, nu fura; se plimbă ca o zeiță prin lăcașurile cerești și se lasă servită cu candoare de noi, care căutăm cu zel să-i ghicim dorințele. [pauză] Ehe… ea stătea cu noi la masă pe scaunul liber! – Și eu stau cu voi la masă! – Stai, scumpica, și ne bucurăm când stai. Dar tu nu ai răbdare. Tu vrei totul imediat, implacabil, cu forța destinului… Recunoaște că nu stai decât dacă îți servim bucățica preferată de la rotisorul Praktiker, nimic altceva nu vrei. Mănânci, ce-i drept, elegant, apoi zbughi pe ușă să te lauzi afară cu mirosul de rotisor și cu ce delicatese ai mâncat tu. – Doar n-o să stau jumate de oră la masă să mă plictisesc cu voi!
– Da, ea, neasemuita Tili, stătea cu noi la masă de dragul conversației. Ne privea torcând și nu o interesa cu ce ne ghiftuiam noi. Pe fiecare ne curta și ne mângâia, personalizat. – O prefăcută! – Nu! Ca și tine! Cu personalitate disjunctă; afară era alt om: devenea feroce pe câmpul din fața casei sau când venea alt animăluț în vizită. Dimpotrivă, când familia îi aparținea ei în exclusivitate, era grația personificată. Cum să nu-i stăm subjugați la picioare? – Lasă că am și eu metodele mele, mai rapide. Dar această T. prea era blândă ca o oaie! Chiar nu avea ea nicio metodă să vă constrângă? – Ah, nu! Era bunătatea întruchipată! – Hmmm, curios că o pisică vă lăsa să faceți ce pofteați! [pauză] – Odată ne-a dat fiori! Nu a făcut-o cu intenție… – Asta s-o crezi tu! Noi avem mereu un plan B cum să ajungem sigur la țintă! – Am plecat cu toții o lună prin lume și am lăsat-o în grija vecinului… Când am venit noi, ea dispăruse. Vecinul se jura că îi dăduse de măncare până în preziua sosirii noastre și că părea mulțumită. – Ha-ha-ha, sigur că a vrut să vă pedepsească! Noi urâm singurătatea și de-asta ne luăm supuși de companie. – A fost o osândă cruntă! O săptămână am cautat-o disperați… până a catadixit să apară la fereastră. [pauză] Tilișor, cum mă înconjura ea cu turbo-torsul ei neîntrerupt! Era fericită să-mi fie alături, să aibă un punct de atingere cu mine, fie numai și cu cotul meu, pe birou. Oh, ce bine îmi prindea pe stressul de atunci! Ne oferea prezența ei benefică la toți, indiferent dacă primea sau nu ceva în schimb. [pauză] Nu ca tine, să dea după ce i se dă… – D’accord, eu nu-s așa! Ea era un om bun. Și-a meritat locul de veci la rădăcina trandafirului parfumat din grădină! – Trandafirul a crescut pe urmă… Am rămas cu dorul ei. Dorul după mireasma primăvăratecă de aer curat din blanița ei… – Nu-ți face griji, nu sunt geloasă pe ea. Era într-adevăr deosebită… Eu sunt altfel, sunt hotărâtă în ceea ce vreau. Nu aștept răbdătoare să mă bagați voi în seamă. [pauză] Oricum, tot nu înțeleg din ce vi se trage cultul ăsta pentru antecesoarea mea. [pauză] – Era o armonie a naturii și a sociabilității: îi fermeca pe toți cei care ne treceau pragul, îi onora cu prezența ei mângâietoare și îi făcea să se simtă bine. – O apreciez sincer și eu, dar complexe de inferioritate tot nu reușești să-mi stârnești. – Nu, scumpico, nici nu vreau, și tu ești delicioasă în felul tău, cu răutățile tale și cu strictețea ta…. Tili însă era desăvârșită. – Cum ați dat de ea? Ați găsit-o și pe ea pe internet și ați luat-o de la un țăran afacerist, ca ăla care m-a chinuit pe mine? – Tilișor ne-a găsit ea pe noi! Într-o bună dimineață se pripășise la ușa noastră de la terasă, pisoiaș speriat și înfometat… Am primit-o ca pe un dar rar… Ca și pe tine de altfel, chiar dacă pentru tine am dat bani. [pauză] Când am ajuns noi la fermă, țăranul îi vânduse deja pe toți frățiorii tăi cu culori mai interesante. Tu, sălbăticită și stropită cu bej și oranj pe negru, rămăseseși ultima. Zicea el că rupeai tot ca să ajungi la mâncare! – Un zgârciob! Mă ținea hămesită. Porcii îmi dădeau din mâncarea lor… – Mai ții minte cum ne săreai la început în spinare dacă nu-ți dădeam să mănânci repede de tot? – Eram înspăimântată că mă dau animalele mari la o parte și iar flămânzesc! – Iar acum stă mâncarea ta neatinsă dacă nu ți-o servim personal, cu mângâieri și cu vorbe frumoase… – Ce vrei? M-am stilat! E semn de inteligență! – Prințesă, îți place când te perii? – Daaa… îmi place… perie-mă și pe burtă… – Vrei și pe coadă? – Ah, ce bine e! [prrr, prrr] Era și Tili așa o prințesă adulată ca mine? – Pe tine te-am făcut noi prințesă, prințesa noastră. Tili era prințesă înnăscută… Te hipnotiza în liniște, de așa natură că tu simțeai nevoia să-i intri în voie, cu temenele și mângâieri. [pauză] Ca o regină se mișca, firesc, alene și impozantă, deși era de talie mignonă. Iubea societatea mai presus de orice, nu putea să stea singură. Era atât de frumoasă, în toaleta ei gri uni, din vârful boticului până în vârful cozii, care dădea bine în orice cadru, pe orice culoare, fără cosmetice, aerobic sau fitness. Mâncarea nu o interesa, astfel își păstra linia delicată. Nu mănânca decât porții mici italienești… – Ha-ha-ha! Iar pe-afară era o fiară! – Ca și tine, era un animal de pradă. – Unde era locul crimelor ei? Sub magnolia viole(n)tă? – Instinctuală și naturală, ca tine. Însă ea nu ataca păsărelele care aveau puișori de hrănit… – Și eu jumulesc doar păsăroii, juuur! – Toți o admiram, mai ales la caracter. Pentru mine era exemplul vivant de armonie! Voiam să fiu ca ea: mlădioasă, senină, fără griji! Fără dulapuri ticsite cu îmbrăcăminte, fără cizme și pantofi, fără job, șefi, conturi în bancă și asigurări. Doar cu preocuparea ca ceilalți să se simtă bine în preajmă. Îi cântam des ”I want to be like you!” [„Vreau să fiu ca tine”, cântecul lui Baloo din filmul Cartea Junglei de Disney]
– Hai să-ți povestesc o scenă care mi s-a întipărit în suflet când m-am dus prima dată de Crăciun în Elveția. – Nu mă interesează excursiile voastre! Pe mine mă interesați voi, când stați acasă! – Nu te pripi, că e cu o divă ca tine! – Eu nu sunt divă! Eu sunt terestră. – Ascultă! Sosisem de la serviciu, cu ultimul tren. Gara elvețiană era pustie și sumbră. (Acum s-a schimbat peisajul căilor ferate și la ei.) – Ah, tu cu parantezele tale. Spune odată! – Din întuneric apare un echipaj alb care strălucește ca un diamant: o doamnă tânără și glamuroasă, cu părul blond superb revărsat peste o haină largă de blană albă. (În mileniul trecut cucoanele elegante încă mai aveau voie să poarte blănuri.) – Ce-mi pasă mie cine ce purta atunci? – Personajul principal nu era cucoana, care își stivuise pe un cărucior trei valize albe, de la mare la mic, sub formă de trunchi de piramidă, și voia să iasă din gară împingând cu o mână căruciorul spre stația de taxi… Cu cealaltă ținea într-o lesă albă o pisică albă pufoasă, care nu voia să se miște din loc. Doamna trăgea de lesă. Domnița nu se mișca. – Păi, cred și eu! Cărei pisici care se respectă, și toate ne respectăm, i-ar conveni să meargă în lesă sau să facă sluj ca un cățel? Așa ceva e pentru personalul nostru! Nu mi-ai spus nicio noutate! O pisică cu demnitate ar fi acceptat cel mult, înțelegând disconfortul orei târzii, să fie dusă în brațe până la taxi… – Așa s-a și întâmplat! [pauză] Degeaba sporovăiesc cu tine; te-a adormit muzica lui Händel. [pauză] După ce s-a prăpădit Tili nu am mai vrut pisică, ea era inegalabilă. Dar te-am găsit pe tine… tot inegalabilă. [pauză] Știi ce-mi spunea o prietenă deunăzi? Că ar vrea și ea să fie pisică la noi, adică prințesă… – Întrebarea e dacă prietena ta are stofă de prințesă? – Aha? Ai ciulit urechea, scumpi! Nu te schimbăm, în ruptul capului! Nothing compares to you! [song: nimeni nu e ca tine]
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère
