”Subiect și subiectivitate” de Nicolae Lotreanu

61
nicolae lotreanu subiect si subiectivitate

logo al treilea ochiSecolul XX a fost secolul maselor. Milenii, în care imaginea asupra omului era dominată de omul subiect, au dispărut din memoria activă a umanității și grupuri masive de oameni aveau să fie împinse în prim-planul acțiunii sociale de revoluția industrială. Omul obiect – fie subiectul aservit, acaparat total de instituții și organizații (Kafka), fie omul-masă/clasă (Marx) – avea să fie aruncat pe masa pariurilor sociale ale unor grupuri cu structura cea mai confidențială și cea mai bine adaptată unei acțiuni voluntariste (”revoluționare”). Organizații, cu principiile și normele interne cele mai criminale, se ofereau ca noi ”instrumente” de mântuire, de salvare a ”omului” și societăților. Încă nici astăzi nu este lămurit dacă nelimitarea (nu numai sau în primul rând morală) a mijloacelor folosite a fost determinată de scopurile ”înalte” proclamate sau aceste scopuri au fost pur și simplu o acoperire demagogică a mijloacelor criminale la care s-a recurs.

De la mântuirea prin sacrificiul individual (Iisus) s-a ajuns la paradoxul mântuirii prin organizare/organizații. La noi, Partidul comunist – Frontul Salvării au fost aproape exemplare, doar prin ideologia propovăduită, bineînțeles. Dar, de fapt, toate voluntarismele au existat numai prin ideologie și, poate, prin contagiunea pe care au generat-o la începuturi.

Reprezentările individualiste ale esenței umane au fost ridiculizate și o nouă viziune relaționată avea să fie folosită ca armă devastatoare împotriva individului și individualităților. Un secol de reprimare, și aproape desființare, a intelectualității contemplative a fost guvernat de o frază: ”esența umană nu este inerentă individului izolat […], ci, în realitatea ei, este ansamblul relațiilor sociale”. (Marx).

”Păcatul originar” este, pentru om, faptul de a fi înghițit cupa evoluției, adică, o dată cu nașterea lui, evoluția naturală încetează, trecând în deplina responsabilitate a omului. Iar această responsabilitate se revelează treptat, ajungând însă la accente paroxistice și îngreunând o dată mai mult conștientizarea simplă dar eficace a acestei condiții umane.

În drumul său de a ”prelua” această evoluție, pragul cel mai înalt pe care l-a atins deocamdată omul este așa numita inginerie genetică. Prin păcatul său originar, comis fără voie, bineînțeles, omul l-a eliberat pe diavol, adică artefactul care, de la simpla unealtă de piatră până la bomba atomică și clonarea, domină cea de-a doua natură (umană) (sau natura naturata, cum ar spune Spinoza), alimentând continuu imperiul lucrurilor/obiecte care acum pot bloca definitiv orice evoluție spirituală a omului. Textul biblic este, în fond, traducerea pentru mentalitatea de atunci a cărturarului a mesajului ”divin”. (De ce oare îi detesta atât de mult Iisus pe cărturari și pe farisei?)

Teama inițială de artefact, care n-a putut fi oprită de satisfacția ”utilizării” lui a fost foarte bine conservată de ”babele” din comunitățile tradiționale îndelung izolate, care nu au ezitat să declare la vederea unui artefact complex (cum este de pildă un autoturism) că este ”unealta diavolului” sau diavolul însuși. Și cine ar putea să conteste, dacă reflectează măcar puțin, că nu este, având în vedere chiar și numărul de victime pe care mașina le are indirect la activ de la inventarea ei și până astăzi. Astăzi am devenit conștienți că nici o idee, oricât de măreață ar fi ea, nu merită sacrificiul nici măcar a unui singur individ. Oare o mașină merită mai mult? Conținutul inițial al mesajului biblic a fost astfel ocultat, iar avertismentul esențial că ”eliberarea diavolului” va putea aduce distrugerea omului a devenit, pentru o mentalitate dominată de rațiune, ridicol. În acest fel aventura ”ucenicului vrăjitor” a aglomerat lumea cu atâtea obiecte sofisticate și ispititoare încât spiritul uman este sufocat.

Ce șanse mai avem? Am decretat deja lumea noastră ca ”cea mai bună dintre lumile”… posibile, adaugă cu oarecare vinovăție cei mai scrupuloși dintre noi. Dar suntem oare conștienți că, prin aceasta, am consacrat moartea spiritului, adică moartea omului, cum o spune direct Michel Foucault? Calitatea de subiect a omului a fost alterată de avalanșa obiectivării: ”Omul a văzut că obiectul este bun și a început să-l multiplice la nesfârșit”, ar fi scris în Biblie cărturarul…

Prin chiar capacitatea de subiect, omul poate să disocieze subiectul de obiect și poate căuta sau impune obiectivitatea, așa cum este ea definită la un moment dat pentru că obiectivitatea absolută nu există – ea este o realitate relativă la subiect. Căutarea obiectivității depline, care presupune suprimarea totală a subiectivității, declanșează primul și cel mai periculos efect pervers al acțiunii umane. În acest fel, subiectivitatea se realizează în acest câmp al negării totale, ca o realitate profund negativă: cât mai păstrează un mediu urban modern din ecosistemul originar de la care a pornit? Subiectivitatea suprimată formal debordează prin vectorii subconștienți ai acțiunii și impune o realitate aberantă a cărei agresivitate se revarsă înainte de toate asupra subiectului/subiectivității.

Uităm mereu că premisa libertății, acceptarea ei sau opțiunea pentru asumarea ei se constituie dintr-o succesiune de alegeri – toate în defavoarea bunăstării individuale imediate. Opțiunea pentru libertate impune un dublu sacrificiu: al individului pentru că el trebuie să-și reprime, cel puțin în fazele inițiale, pulsiunile animale și al comunității pentru că aceasta trebuie să accepte că singura cale de acces la obiectivitate a indivizilor o constituie subiectivitatea, realizarea ei efectivă.

Sistemele educaționale cunoscute până acum au ca rezultat, dorit sau implicit, conformizarea indivizilor umani. Dominante sunt normele și valorile sociale, ba chiar ”disciplinele” care se predau în școală și care sunt definite după criterii artificiale. Ideea ”integrării sociale” a indivizilor, chiar și atunci când este privită mai complex sub forma socializării sau, mai modest, sub forma inserției sau reînserierii sociale, devine adeseori un scop terorizant și, implicit, falsificator al educației. Individul este prezent mai degrabă în procesele educative ca obiect decât ca subiect, ba mai mult, este prezent ca subiect în activități negative (de opoziție și conflict cu instituții educaționale) decât în cele recunoscute oficial și care pretind că generează atitudini pozitive.

Or, astăzi, este greu să mai combați ideea că individul uman este subiect, că, în fond, singurul mod de a fi, obiectiv, al omului este, de fapt, valorificarea subiectivității sale, a autenticității și unicității ființei umane. Calitatea de subiect este elementară pentru orice ființă umană și probabil că ceea ce numim astăzi drepturi umane fundamentale este o sintagmă inconsistentă fără recunoașterea dreptului fiecărui individ de a valorifica această calitate conținută în natura sa.

Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu

Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu

Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.