Dacă pătrundeai în atelierul-sanctuar al pictorului Ciucurencu și reușeai să te profilezi pe albul peretelui estompat de fumul țigării însemna că ai câștigat încrederea omului Ciucurencu. Și asta nu trebuia să uiți niciodată. Era un mare privilegiu pentru un tânăr emoționat de maiestuoasa personalitate a celui care a fost pictorul Alexandru Ciucurencu…
Este imposibil ca acum, când umbra păsării nemiloase nu se va fi risipit încă, să nu-ți amintești de cum a fost atunci când îl ascultai vorbind, îl ascultai gesticulând, îl ascultai pictând, stând stingher și emoționat în locul pe care ți-l acceptase. „Atunci ” Ciucurencu exista. Atunci, în acest sfârșit de decembrie, încă mai era. Încă îi mai puteai urmări bătăile de aripi transparente ale mâinilor, devenite incredibile mâini-simbol. Pentru că mâna unui pictor așa trebuia să arate. Aidoma mâinii pianistului. Și nu știu dacă cuiva i-a venit ideea să facă mulajul mâinilor lui Ciucurencu, pentru că mâinile lui sunt mâinile pictorului etern, pentru că mâinile lui sunt mâinile care au slujit pictorul o viață. Și-mi amintesc ce spunea marele artist despre munca lui, despre procesul de elaborare a unui tablou al său… „Totul trece înainte prin cap. Nici nu se poate altfel. Contribuția minții trebuie să fie esențială. Acolo se adună și se elimină ce este de prisos. De aceea poate să difere foarte mult tonul tabloului de starea de suflet a pictorului. Dar în toate situațiile creierul trebuie să participe, să te angajeze ca pictor conștient față de munca pentru care te-ai dăruit o viață. Pentru că pictura e o meserie cum sunt toate meseriile pământului…” sau: „…Întotdeauna când lucrez, deși nu caut contrastele, folosesc un albastru și un roșu. Totuși contrastele astea de cald și rece le caut întotdeauna…”. Și astfel căpătau viață, din propria-i viață, pânzele sale.
Știam că se pregătește pentru o nouă expoziție personală. Îl întrebasem ce înseamnă, de fapt, „o ultimă expoziție” pentru un pictor care este încă în putere creatoare? Răspunsul a venit simplu, ca din sufletul unui om modest și puternic, convins că modestia lui nu este decât stâlpul de susținere al puterii înseși: „Doresc să fac, poate, o ultimă expoziție personală, ori în decembrie, ori în ianuarie…”, a mai mărturisit aproape șoptit.
„De ce o ultimă?”, insistasem cu întrebarea, gândind poate la faptul că pictorul presimțea ceva… „Poate m-oi deștepta, mi-a răspuns, și n-am să mai fac mereu experiențe. O expoziție înseamnă pentru mine o experiență în timp.”
Timpul care, în acest sfârșit de an, și-a scuturat nisipul imaginarelor ace de ceasornic ale clepsidrei, spulberând o viață, dar împlinind total un destin. Destinul unui pictor de neînlocuit.
Și poate nu voia să creadă că, deși pictase parcă de o veșnicie, de câtva timp pensulele și vopselele, pânzele și șevaletul îl așteptau îngândurate. Dar pictorul le-a lăsat în acea dureroasă așteptare…
…Acestea au fost ultimele rânduri, triste gânduri adunate în memoriam, ultimele neprețuite amintiri despre marele pictor, pe care le-am publicat în paginile revistei Uniunii Scriitorilor „Luceafărul ” după acel dureros 27 decembrie 1977. Acum decembrie bate din nou la ușa timpului și mă cheamă să-i ascult lacrimile ploii care bat în fereastra amintirilor, și mă cheamă să-l reîntâlnesc. Este un alt decembrie. Un decembrie obosit, îmbătrânit, înfrigurat – decembrie 2025… care parcă ar vrea să-mi spună ceva, să-mi șoptească că timpul s-a scurs cu adevărat, dar că nu am voie să uit și să mă las învăluită de căldura aducerilor aminte ca să mă pot bucura ca odinioară…
Clepsidra amintirilor, din teama de a nu risipi niciun fir de nisip, a rămas nemișcată pe masa de scris. Doar acum, în acest început de decembrie, ca un remember târziu, îndrăznesc să o ating din nou și să-i reaud șoapta, murmurul scurgerii timpului. Căci acum amintirile șoptesc, murmură dimpreună cu timpul care se prelinge printre amintirile de neuitat, cu ele mă voi reîntâlni mereu și mereu, mă vor însoți până la ultimul bob de nisip al clepsidrei vieții mele.
Mönchengladbach, Germania
Lucrări de Alexandru Ciucurencu, click aici.
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
