„Tablou de Oameni Mari” de Lică Barbu

61
Ilaria şi Giada Turea interpretând o scenetă certăreaţă
Ilaria şi Giada Turea interpretând o scenetă certăreaţă

logo lumea lui licutaBună ziua, Oameni mari! Oameni mari?

Am întrebat intenţionat de Oameni mari pentru că nu-mi vine să cred dacă Oamenii mari mai sunt într-adevăr oameni mari.

Astăzi, pe la prânz, eu, Parfeu şi Tatalai ne jucam poarca, un joc doar pentru băieţi. Zburlita desena fluturaşi pe trotuar. Parcă erau nave cosmice. Tot un fel de. Pe furiş, Zburlita trăgea cu coada ochiului la noi şi bosumflată mormăia câte un „hâm”.

Poarca e un joc ca la americani, baseball se pare cǎ-i spune. Dar parcă prea românesc este. Acuma, că l-am luat noi de la ei sau ei de la noi, nu ştiu.

Dar ştiu că bunicul şi bunicul bunicului, jucau poarca. Mi-a povestit tata. Nu e un joc complicat. Ceva beţe, câteva gropiţe în pământ şi un fel de miuţă, de obicei din lemn, căreia îi spuneam poarcă. Felul în care joci e mai dificil. Dacă nu eşti atent ajungi la Ciur-mălai, un fel de dat afară unde eşti ciuca bătăilor.

Ei şi când să dau cu băţul în poarcă sǎ-l trimit pe Parfeu la Ciur-mălai, s-a auzit un zgomot de geam spart şi ţipete. Am rămas cu băţul în aer.

De la Tanti Raţa se auzea. Se certau. Tanti Raţa cu cumnata-sa, care era venită în vizită. Discuţia lor, pe un ton pe care nu pot să vi-l explic. Era cu ceva despre bani, despre un loc de la cimitir, despre maşina cumnatei lui tanti Raţa, cu cuvinte pe care iar nu pot să vi le explic, de genul: „fă beşniţă”, „pe mă-ta”, „eşti o hoaţă”, „ţipi ca proasta-n târg” şi alte ingrediente care se folosesc la o ceartă. Care ţipa mai tare, era cea mai mare.

Plus geamuri sparte care, bietele geamuri, nu aveau nicio vină. Nu vă mai spun că se scuipau din când în când. Probabil aşa, ca o mişcare de scenă certăreaţă încadrată cu cuvinte ameninţătoare. Tablou de oameni mari, ce să mai!

Cearta lor se auzea toată strada de scoseseră vecinii capetele pe la porţi. Aşa spectacol pe strada noastră, mai rar. N-ai fi spus că-i deranja pe vecini gălăgia din curtea lui tanti Raţa şi nimeni nu încerca să oprească tămbălăul. De alde gură-cască. Cred că le plăcea. Atunci a fost prima oară în viaţa mea când am observat că scandalul adună multe lume. La întâmplări frumoase cu vorbe pilduitoare sau la o muncă cu hei-rup, nu prea.

Ca să fie la scenă deschisă, să audă lumea ce şi cum, cearta s-a mutat în stradă, lângă maşina cumnatei, maşină care era unul din motivele de scandal. Cine avea pe atunci maşină mică? Puţini. Şi cine avea, îl ştia tot cartierul, cât şi oamenii din cartierul vecin, Lacu Dulce. Ei şi, această cumnată, avea maşină. „De unde ai, fă, maşină?”, era întrebarea pusă cu accent de tanti Raţa pe un ton care ne făcea să râdem.

Noi, copiii, vrând-nevrând, spectatori. Curioşi, dar cu grijă, priveam această ceartă neînţelegând războiul dintre cele două femei şi eram gata să o zbughim la casele noastre. Cearta devenise o adevărată păruială şi ne era cam teamă.

De unde au învăţat să se certe, nu ştiu? De la copii în niciun caz. Noi ne certǎm ,,de chi-chi şi de trei lei ridichi”. Apoi, ne împăcăm repede. Nu ştim să ne certăm. Sau e timpul să învăţăm asta de la Oamenii mari?

Până în acel moment, învăţasem la grădiniţă şi de la părinţii noştri cuvinte mai frumoase cum ar fi: „Iartă-mă!”, „Mulţumesc!”, „Te rog!”, cuvinte pe care nu le mai aud azi la Oamenii mari. Ei nu au învăţat ca şi noi?

Şi animalele se ceartă, nu-i aşa? Ele au regulile lor neschimbate de când lumea. Sau, cel puţin, ele nu au minte, cu toate că nu sunt prea convins de asta.

Voi ce spuneţi, Oameni mari? Am dreptate?

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.