Mă voi opri asupra câtorva filme din genuri diferite, care abordează teme variate în moduri distincte. Cu toate acestea, dincolo de aceste diferențe, se conturează o convergență în generarea conflictului, declanșat de confruntarea personajelor cu normele neobișnuite ale unor lumi noi pe care le descoperă.
Filmul Two People Exchanging Saliva, câstigător recent al premiului Oscar pentru cel mai bun scurtmetraj live action în 2026 (ce o include ca laureată pe Natalie Mustețea), cucerește spectatorul din primele momente într-un cadru aparent familiar: prima zi de lucru într-un job de vânzări. Este un spațiu recognoscibil, guvernat de competiție, performanță și ierarhii subtile. Și totuși, această normalitate este doar o suprafață fragilă, care se fisurează rapid.
Personajul principal, Malaise – un nume deloc întâmplător – pășește într-un mediu unde e întâmpinată cu răceală, în care succesul ei inițial atrage ostilitatea unei colege. Dincolo de competiția obișnuită, se simte însă o tensiune profundă, ca și cum regulile ce guvernează acest spațiu ar depăși logica unui simple rivalități profesionale. Spectatorul nu le cunoaște încă, dar intuiește că abaterea de la aceste canoane nu este doar sancționată, ci pedepsită exemplar. În acest context, filmul introduce un element cu atât mai tulburător cu cât este, pentru noi, unul complet obișnuit: sărutul. În lumea noastră, acesta este firesc, o expresie a intimității și a afecțiunii. Aici, însă, el este interzis, iar normele ce i se asociază par să fie subiectul unor reguli stricte. Respirația e verificată zilnic la intrarea în oficiu, oamenii evită să se spele pe dinți și miros a usturoi, să împiedice atracția fizică. Sărutului, văzut ca tabu, funcționează ca un scurtcircuit cognitiv, făcând audiența să recunoască instantaneu că regulile acestei lumi sunt radical diferite de cele pe care le știa în prealabil.
Titlul însuși, Two People Exchanging Saliva, participă la acest proces de alienare. Reducând sărutul la o descriere biologică, aproape clinică, filmul îl golește de orice dimensiune emoțională. Limbajul devine astfel un instrument de normalizare a nefirescului, sugerând că atât comportamentele, cât și felul în care sunt numite contribuie la reinterpretarea realității. Această intrare într-o lume cu reguli bizare și potențial periculoase configurează un pattern: acela al unui nou venit ce generează, fără să vrea, conflictul.
Scurtmetrajul semnat de Natalie Musteață (născută în România, trăiește și lucrează în SUA, în New York) și Alexander Singh a fost selectat pentru categoria „Best Live Action Short Film” și a avut premiera la Telluride Film Festival, unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de film din lume, unde a atras atenția criticilor prin combinația de distopie, umor absurd și comentariu social. Ulterior, filmul a circulat la numeroase festivaluri internaționale, până când a ajuns pe lista scurtă a nominalizărilor la Oscar. Victoria de la Oscar confirmă traseul impresionant al acestui scurtmetraj. Personajul principal, Malaise este interpretat de Luàna Bajrami, născută la Pleshinë, Kosovo, actriță, regizoare de film, scenaristă franceză.
Acesta e un tipar ce reapare, sub o formă diferită, într-un alt film, Chocolat. Acolo, Vianne (interpretată de Juliette Binoche) și fiica ei ajung într-un sat din Franța, dominat de conformism și de o moralitate rigidă. Comunitatea funcționează ca un organism unitar, în care diferența este percepută nu doar ca deviere de la normă, ci și ca amenințare. În acest context, ciocolata – simbol al plăcerii senzoriale și al libertății de alegere a fiecăruia –devine ceva suspect. Decadent. Mai mult, subversiv. Magazinul deschis de Vianne este văzut ca o provocare directă la adresa normelor colective. Conflictul nu pornește din intenția explicită de a sfida, ci din simpla existență a unei alte perspective asupra lumii. Tocmai de aceea, el pare inevitabil, caci e generat de ciocnirea normelor a două lumi diferite.
O structură similară se regăsește într-un registru diferit, în filmul britanic Hot Fuzz (o comedie, de această dată). Aici, un polițist extrem de riguros ajunge într-o comunitate în care absența infracțiunilor este văzută ca un semn al perfecțiunii. Numai că această perfecțiune se dovedește a fi construită pe un refuz sistematic de a vedea realitatea. În fața acestei armonii ideale, pastrată artificial, adevărul devine incomod, iar cel care îl caută – indezirabil. Astfel, ofițerul nu are de furcă doar cu infractorii, ci descoperă că trebuie să confrunte întreaga comunitate, ce pare unită în dorința de a păstra aparențele, in ciuda tuturor evidențelor.
În toate aceste exemple, conflictul pare să fie generat de resemnificarea unor lucruri profund familiare: un sărut, o bucată de ciocolată, aplicarea legii, cu care spectatorul este obișnuit, dar care, în interiorul acestor lumi, devin problematice sau chiar interzise. Astfel, tensiunea nu este cauzată atât de către acțiunile personajelor, cât este generată ca urmare a unor moduri diferite de a înțelege realitatea, la granița dintre lumi.
Poate că tocmai aceasta este miza acestor narațiuni: în dificultatea de a recunoaște din timp regulile unei lumi noi. Semnele există – în gesturi, în limbaj, în reacțiile celor din jur –, dar nu sunt întotdeauna ușor de descifrat. Iar atunci când diferențele devin vizibile, este adesea prea târziu pentru a evita conflictul. Rămâne, așadar, întrebarea: în ce măsură putem învăța să citim aceste semne? Și, mai ales, cât de pregătiți suntem să acceptăm că ceea ce considerăm „normal” nu este, poate, decât o convenție, vulnerabilă în fața altor lumi, în fața altor reguli? A altor adevăruri?
Toronto, Canada
