În 1966 revista ”Teatrul” mi-a publicat un articol despre Teatrul Sovremennik. Îmi intitulasem însemnările ”Sovremennik sau teatrul intransigenței”. Povesteam despre felul în care fusese creat acest teatru, pe atunci încă tânăr, despre spectacole ale lui, despre ceea ce mi se părea că era caracteristic felului lui necruțător de a vedea și de a înfățișa lumea. Afirmam către sfârșitul articolului că Sovremennik ”s-a născut sub o stea fericită” – era ”un teatru al vremii lui”, un teatru necesar publicului lui, care se bătea să-i vadă spectacolele. A trecut de atunci o jumătate de secol. Mulți dintre actorii pe care i-am iubit nu mai sunt printre noi, iar lumea s-a schimbat, e de nerecunoscut. Sediul teatrului a fost închis în 2012 pentru restaurare; lucrările trebuiau să dureze doi ani, dar, după câte știu eu, ele nu s-au încheiat nici acum. Însă Teatrul Sovremennik continuă să existe și, în pofida multor vitregii ale soartei, să-și spună cuvântul, așa cum și-a propus din capul locului, despre lumea în care trăim, și continuă să-și spună cuvântul ca un contemporan al acestei lumi, un contemporan implicat în toate necazurile, problemele, frământările, dilemele acestei lumi.
Teatrul Sovremennik, condus acum de Galina Borisovna Volchek, actriță și regizoare, care s-a numărat odinioară printre întemeietorii teatrului, a venit în turneu în Israel. M-am simțit moralmente obligat să văd spectacolele pe care Sovremennik le-a adus aici și să dau seamă despre ele.
Primul spectacol pe care teatrul l-a prezentat la Tel Aviv a fost ”Amsterdam” – titlul dat de dramaturgul Aleksandr Galin piesei sale e, de fapt, ”Parada”. Aleksandr Galin e un autor foarte cunoscut, foarte multe teatre dintre cele mai exigente în alcătuirea repertoriului îi joacă foarte multe din foarte multele lui piese, cele mai multe – de succes. A fost jucat și este jucat și în România – ”Audiția” s-a jucat, printre altele, la Ploiești, Sibiu, și Oradea, iar la București la Teatrul de Comedie, ”Retro” la Galați și în Capitală la Teatrul ”Nottara”, ”Sorry” la Teatrul ”Bulandra” ș.a.m.d. ”Parada” a fost montată la Teatrul ”Tudor Vianu” din Giurgiu și prezentată recent la București, în sala Teatrului de Comedie. Așa stând lucrurile, nu mi se pare necesar să fac aici o prezentare amănunțită nici dramaturgului, și nici operei sale.
Despre ce e vorba, pe scurt, în ”Parada/Amsterdam”? Un anume Skvortsov, grangure important undeva în Rusia, și om de afaceri, se întâlnește cu soția și cu fiul lui într-un week-end la Amsterdam; Larisa, soția, și Viktor, fiul, locuiesc la Londra, unde Viktor e la studii, iar maică-sa are grijă de el, dar au venit la Amsterdam, la parada gay Pride, întovărășind un prieten al lui Viktor și două fetișcane. Skvortsov e un macho homofob agresiv și un consumator înveterat de alcool. Afară de asta, e îndeajuns de mârlan cu mai toți cei cu care are de-a face, inclusiv nevasta și fiul pe care-i iubește. Larisa e neliniștită pentru că prietenul lui Viktor, Dolores, e un tip ciudat, probabil homosexual, și ea nu e sigură în privința preferințelor sexuale ale fiului ei. Pentru Skvortsov perspectiva unui fiu gay este dărâmătoare.
Comedia, căci Galin a scris o comedie, deși piesa vorbește despre lucruri foarte serioase și face asta cu deplină seriozitate, relatează evenimentele zilei, din clipa în care Skvortsov se trezește dimineața cu hangover (a băut în avion un litru și jumătate de coniac împreună cu un mare specialist în domeniul lui, convingându-l să nu-și părăsească patria, ci să se întoarcă în Rusia) și până în clipa în care cei trei Skvortsovi și una dintre fetișcane, Karina (despre ea s-a spus între timp că e prietena lui Viktor și că așteaptă un copil de la el), se așează, potrivit datinei, pentru câteva clipe, înainte de plecarea tatălui la aeroport, după ce în cursul zilei el a mai traversat un răstimp de ebrietate (Dolores i-a adus în dar o sticlă de pulque din Mexico).
În centrul piesei se află evoluția relațiilor dintre Skvortsov și prietenul fiului lui; acesta poartă numele (straniu, dar explicabil) de Dolores Smorodina și este gay declarat, comportându-se cu ostentație, în conformitate cu toate stereotipurile legate de noțiunea de gay; la început, Skvortsov îi este ostil și își manifestă dușmănia cu brutalitate; încetul cu încetul, Dolores se dezvăluie, dincolo de manierele lui efeminate, ca un om inteligent și cultivat, foarte sensibil, o fire de artist, cu un trecut dramatic, un om care îi e devotat lui Viktor, pentru că acesta l-a salvat după o încercare de sinucidere; în cele din urmă, Skvortsov se vede în situația de a-și amenda pornirile homofobe. Într-o singură propoziție, care simplifică oleacă lucrurile, dar e exactă, piesa este o invitație la înțelegere și toleranță față de alteritatea tuturor celor din jurul nostru. În trecere, dramaturgul face referiri și la alte teme dureroase pentru ruși, așa cum e, de pildă, obsesia primejdiei permanente a unui război.
Potrivit textului lui Galin, acțiunea piesei se petrece în balconul camerei de hotel a soților Skvortsov. Scenografa spectacolului (Alla Kojenkova, care a creat și foarte adecvatele costume) a imaginat un spațiu teatral mai degrabă convențional: un panou cu două intrări în stil Art Nouveau, cu geamuri albastre între împletiturile lui din lemn, e plasat pe un practicabil în formă de trapez, care are spre grădină un ieșind în formă de semicerc cu balustradă de balcon, iar în curte un fotoliu ascuns sub un fel de abajur, uriaș și bizar; pe podium se mai află o mescioară, un scaun și un fotoliu roșu cu o spetează care aduce cu niște aripi de fluture. În fundul scenei se află un minibar înăuntrul căruia, de câte ori e deschis, se aprind lumini. Panoul se poate roti pe practicabil, și, periodic, el se și rotește, oprindu-se uneori într-un unghi neașteptat.
Ideea de balcon ca loc unic al acțiunii se pierde cu totul în această soluție, dar ea permite o circulație intensă între cele două intrări ale panoului central, prin spatele panoului și pe întreaga suprafață a practicabilului, de unde actorii și coboară, din când în când, în avanscenă.
Spectacolul este jucat cu un profesionalism desăvârșit. Mihail Efremov aduce cu sine toată greutatea personajului, toată grosolănia lui, dar și tot hazul acestuia, fermecător, și capacitatea lui de a înțelege, în ultimă instanță, și de a se îmblânzi. Aliona Babenko mi s-a părut, în rolul Larisei, nițel prea ”cloșcă”, fiindcă se agită și cotcodăcește, după mine, prea mult față de personajul pe care l-a propus autorul și pe care îl consider ceva mai elegant și mai tandru.
Virtuozitatea actoricească a lui Evghenii Pavlov în rolul lui Dolores e absolut năucitoare. Aflu că a intrat în spectacol în ultimul moment dinaintea premierei, după ce alți doi actori au fost învinși de imensele dificultăți ale partiturii personajului. Pavlov umblă cu un firesc incredibil pe tocuri cui, dansează îndrăcit în mai multe stiluri, e ca acasă în atitudini de Marlene Dietrich și știe să fie sentimental, sau interiorizat și grav atunci când trebuie. Dacă e să fiu absolut sincer, cred că regizorul ar fi procedat înțelept, dacă ar fi temperat puțin etalarea de clișee gay, dar nu sunt deloc sigur că n-a fost, totuși, înțelept s-o stimuleze.
Semion Shomin, Polina Rashkina și Daria Belousova completează cu dăruire distribuția.
Am încercat, fără prea mult succes, să-mi imaginez reacția publicului rus față de acest spectacol. Nu a vorbitorilor de limbă rusă care erau în sală la Tel Aviv, unde s-au deprins, an de an, cu ”parada mândriei” și cu micile ei excese, ci a celor care văd montarea la Moscova, venind la teatru cu o mentalitate diferită. Mărturisesc că n-am reușit în efortul meu de imaginație. Și de aceea nu-mi dau seama dacă spectacolul e intransigent în zicerea adevărului sau îl îndulcește un pic.
De aceea, n-am să-mi dezvolt aici pe larg nici opiniile despre regia spectacolului (Serghei Gazarov). Despre gusturi, ca și despre culori, nu se discută, deși conceptele ”de bun gust” și ”de prost gust” există, și criticii se folosesc adeseori de ele. Spectacolul ”Amsterdam” al Teatrului Sovremennik este literalmente ticsit de efecte comerciale. Mie personal îmi displac profund, dar e întru totul posibil ca ele să facă, în Rusia, un neprețuit serviciu piesei lui Aleksandr Galin și ideilor pe care le comunică ea.
Bernard Shaw nu are nevoie de o prezentare specială, și nici piesa acestuia ”Pygmalion”, fiindcă și dramaturgul, și scrierea sunt foarte bine cunoscute. Îmi permit însă să amintesc cititorilor că Shaw și-a subintitulat piesa ”a Romance in Five Acts”; subtitlul e greu de tradus, pentru că ”o romanță în cinci acte” simplifică excesiv intenția lui Shaw; marele dramaturg era conștient, asta e cert, că a scris o comedie poetică, un poem; caracterul poematic al comediei este piatra de încercare a realizatorilor oricărui spectacol cu ”Pygmalion”.
La Teatrul Sovremennik piesa a fost pusă în scenă de Galina Volchek, în scenografia lui Pavel Kaplevici. E o scenografie pe care, mărturisesc, n-am înțeles-o: două bucăți de colonadă cu capiteluri ionice și cu fragmentele de fronton respective; bucățile astea de colonadă sunt instalate pe niște practicabile mobile care-și schimbă, de la act la act, poziția în scenă; în apartamentul doamnei Higgins e o canapea; restul mobilei îl constituie niște taburete puf, care, în apartamentul menționat, sunt dispuse frontal față de sală. Proporțiile acestor cioturi de colonadă sunt ciudate, ele sunt scunde, fiindcă trebuie să țină seama de înălțimea oglinzii unei scene normale. În primul act, colonadele, dispuse într-un unghi obtuz, încă mai au o brumă de justificare – acțiunea se petrece în fața teatrului Covent Garden. Dar mai departe justificarea asta dispare complet. Interioarele sunt văduvite de calitatea lor de interioare, iar sensul metaforei (dacă a fost intenționată o metaforă) rămâne obscur. Doar costumele, de epocă, sunt toate perfect posibile.
Sunt în spectacol câteva soluții regizorale, după mine, discutabile. În vreo trei rânduri luminile din scenă scad brusc făcând loc, pentru secunde numărate, unei lumini albastre care, presupun, vrea să atragă atenția publicului asupra faptului că în momentul respectiv, marcat și de un stop-cadru în mișcarea actorilor, s-a rostit o frază cu o semnificație poetică deosebită.
Spectacolul se concentrează pe arta actoricească a interpreților, a căror profesionalitate e exemplară. Nu-mi imaginez că se poate juca teatru mai la meserie. Concepția realizatorilor spectacolului asupra unora dintre personaje mi s-a părut însă contestabilă; firește, nu impun nimănui felul meu de a înțelege piesa. Pe colonelul Pickering (Ilia Lâkov) l-am găsit nu numai cam prea tânăr pentru rol, ci și fad. (Mi-l amintesc pe Fory Etterle în spectacolul din 1974 al Teatrului ”Bulandra” – ”becher tomnatic din lumea bună”, scria atunci un critic.) Nu cred că doamna Pearce, menajera profesorului Higgins (Marina Feoktistova), trebuie jucată ca un plutonier major domestic. (Mi-o amintesc, în același spectacol, pe Ica Matache, sugerând o relație plină de căldură sufletească între menajeră și profesor.) Sunt sigur că Freddy (Evgheni Pavlov) nu trebuie jucat ca un retardat mintal. Dacă doamna Higgins (Galina Petrova) își ceartă mereu fiul pentru lipsa lui de maniere elegante, asta e foarte firesc, dar dacă nicăieri în relația dintre mamă și fiu nu se simte un strop de tandrețe reală, dacă nu se simte că mama își adoră fiul, că e mândră de el și capabilă să înțeleagă cât e poză și cât e răsfăț în bădărănia lui aristocratică, asta cred că e o lipsă în jocul actriței. (În spectacolul pe care l-am amintit mai înainte, Beate Fredanov era, după cum scria criticul, ”o luminoasă, superbă doamnă, toată numai distincție naturală, înțelepciune îngăduitoare, dulce înclinare spre glumă.”)
Pe Serghei Garmash publicul îl cunoaște – mai ales din nenumăratele filme în care a jucat – și îl iubește, fiecare intrare a lui în scenă e întâmpinată de către spectatori cu aplauze. Actorul e într-adevăr foarte pitoresc, iar jocul lui, animat de un temperament clocotitor, e neîncetat impetuos, vehement. Unele nuanțe viclene ale filosofiei lui Alfred Doolittle se estompează, dar comunicativitatea tipului sporește.
Pe fiică o joacă Aliona Babenko. Eliza ei a moștenit temperamentul tatei. Nu m-a frapat nimic foarte personal în viziunea despre personaj a actriței, dar linia tradițională în interpretarea acestei Galatei, care se însuflețește dobândind într-un târziu demnitate, este desenată de Aliona Babenko cu finețe și cu un remarcabil simț al măsurii, fără nici o insistență pe efecte comice facile. Babenko sugerează cu subtilitate că sentimentele Elizei față de Higgins sunt, către finalul comediei, mai profunde decât e dispusă eroina să recunoască.
Pe profesorul Higgins îl joacă Serghei Makovetski, pe care Teatrul Sovremennik l-a ”împrumutat” pentru acest rol de la Teatrul Vahtangov. Sunt detalii neașteptate în felul în care construiește Makovetski personajul. Ce izbește spectatorul înainte de orice altceva e vocea actorului, în care se aude o discretă și foarte picantă răgușeală. Apoi acest Higgins și-a confecționat o mojicie foarte aparte, o mojicie de artist, de boem, care a devenit a doua lui natură, un soi de mârlănie intelectuală rafinată, care îi protejează pasiunea nețărmurită pentru profesia pe care și-a ales-o și care e miezul existenței lui. Și Makovetski, ca și partenera lui, sugerează că profesorul Higgins e surprins să constate, către sfârșitul piesei, că s-a atașat de creația lui ceva mai mult decât ar fi vrut.
Momentele cele mai frumoase și mai poetice din jocul actorului se află în finalul comediei. Eliza pornește către ieșire împreună cu doamna Higgins. Profesorul o oprește. Urmează o pauză enormă, înainte ca el să-i ceară să cumpere pentru el, la întoarcere, o seamă de lucruri. Am ”citit” această nesfârșită pauză ca pe o lungă ezitare a personajului, dacă s-o provoace pe Eliza în continuare sau să renunțe la jocul provocărilor și să fie sincer față de ea, ca pe răgazul de care are nevoie pentru a decide s-o mai pună o dată la încercare. După ultima replică urmează încă o pauză, în care profesorul Higgins pare a savura, întristat, și nu triumfător, singurătatea geniului care și-a izbutit capodopera. Jocul actorului are aici o încărcătură de emoție care-l așează, pentru mine, lângă un Leslie Howard.
În final spectacolul atinge acea vibrație poetică prin care ”Pygmalion” este unic în felul lui. Păcat că ieșirea actorilor la aplauze e însoțită de o muzică gălăgioasă, care destramă clipa magică de dinainte.
Nu am cum să știu dacă Teatrul Sovremennik a adus în turneu montările cele mai reprezentative din repertoriul lui. Poate că da, poate că nu. Ceea ce am văzut mă lasă să bănuiesc că, pentru a-și îndeplini înalta menire pentru care a fost creat, teatrul trebuie azi să facă anumite concesii; ghicesc că publicul căruia i se adresează azi e altul decât cel care-i umplea sălile odinioară și nu poate fi momit decât cu anumite trucuri comerciale. Dar nu cred că fenomenul acesta, dacă l-am intuit corect, trebuie să trezească nostalgii după rigorile altor timpuri. Contemporanul e ținut să pășească în pas cu vremea lui.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
