”Telefonul lui Licuţă” de Lică Barbu

83
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

proza scurta leviathan.ro logoNici nu am venit bine de la grădiniţă, căci Zburlita hop, la poarta mea.

− Licuţăăăăăă!, striga ea la poartă de parcă era tanti Raţa când ţipa la orătănii.

Am ieşit fuga cu Guriţa în mână, lingura mea. Tocmai savuram un borş de ştevie.

– Vreau să vorbim şi să ne jucăm!, a dat ea comanda cu mâinile în şolduri.

− Păi, nu am vorbit la grădi’?, păream eu nedumerit.

− Daaaa! Dar la grădi’ nu vorbim aşa fistichiu ca acasă. Te roooog!

− Bine. Termin de mâncat borşul şi vin. Vrei şi tu? E aşa de buuun! Toată natura e în el.

− Nu, merci!Am papat gogoşi calde cu gem. Când le termină mama îţi aduc şi ţie. Sunt aşa de buneee! Toată dulceaţa verii e în ele.

− Văd că ţi-au plăcut foarte mult. Ai gogoşi şi-n păr. Plus mustăţi de la gem.

−  Ha-ha-ha! Ai şi observat, deşteptule!… Hai că te aştept!

Lică Barbu
Lică Barbu

Şi nu era prima dată când Zburlita proceda aşa. Una-două vine şi mă strigă să stăm de vorbă. Nu zic că nu-mi place, nu mă mai satur să vorbesc cu ea, dar vine tocmai când sunt ocupat.

Şi Pufuleţ a observat asta. Când aude strigătul Zburlitei, zbrrr! pe casă şi miorlăie încât Barbony, berbecul, sare cu capul drept în zidul de la bucătărie, iar Vasile, cocoşul, trage un cucurigu de cade Pufuleţ de pe acoperiş. Iese o hărmălaie cu toate orătăniile. Până şi Caramel, cărămida mea, din maro se face roşie. Paul, păianjenul, bietul de el, nici nu mai vânează muşte. Zici că-i împăiat.

Aşa că trebuie făcut ceva. Nu pot să-i spun să nu mai vină. Ar însemna să nu mai exist fără ea. Şi nici să nu mă fac că nu o aud. Nu pot. Zbor când mă strigă. Nici nu termină de strigat şi eu sunt lângă ea. Şi-atunci?… Uff! Greu cu fetiţele astea îndrăgostite!

Salvarea a venit de la Parfeu. Se juca cu o bobină adusă de tatăl lui de pe unde caută fier vechi. I-am cerut puţină liţă să-mi cos un nasture care atârna bleg la bluza mea.

Şi brusc mi-am adus aminte că am văzut în ”Arici Pogonici” cum doi băieţei vorbeau de la distanţă cu două cutii de chibrituri legate prin liţă de bobină.

Uraaaa! Problemă rezolvată. Simplu. Trag liţă de la mine la Zburlita şi vorbim fără să mai vină la mine.

Zburlita s-a bucurat când i-am spus, dar nu voia cutie de chibrituri, ci de bomboane. Cică, să vorbim mai dulce.

Ete, na! Îmi dădea peste cap tot proiectul. De unde să iau cutie de bomboane? Aşa ceva vedeam doar în Pomul de Crăciun, dar m-a rezolvat Tatalai. În fiecare clipă el mănâncă ceva. Era pe stradă cu o cutie de bomboane din care mânca seminţe prăjite.

− Vrei seminţe?, m-a întrebat Tatalai întinzându-mi cutia sub nas.

− Pff!… Miroase a dropsuri. Seminţele se mănâncă din buzunar, Tatalai. Sunt mai gustoase şi eşti mai şmecher.

Tatalai a răsturnat imediat seminţele în buzunar şi a aruncat cutia la picioarele mele, ca semn că el ştia ce să facă. Şi dus a fost spre înţelesul spartului de seminţe prăjite, acolo, pe malul şanţului. Avea o fericire în el pe care nu am înţeles-o niciodată. Trurli!

Comoara era la picioarele mele. Dorinţa Zburlitei era rezolvată. Şi dacă mă dădeam de trei ori peste cap şi tot nu făceam rost de cutie.

Am trecut la construcţia telefonului. Primul pas era să întind liţa de la mine, acasă la Zburlita. Cam greu. Între casele noastre locuia tanti Raţa. Cum să treci peste zona minată?

Mă fac că nu-mi pasă şi mă urc pe acoperiş. Leg liţa de o piatră şi ţintesc curtea Zburlitei.

Zvârrrrr! Am lansat. Poc! Geamul sufrageriei lui tanti Raţa era o amintire.

Două zile nu am ieşit din casă şi ”Arici Pogonici” nu aveam să mai văd câteva numere. Eram pedepsit. Plus curăţat la coteţuri, scărpinat Barbony să-i crească lâna, măturat curtea şi spălat troaca lui Botic, porcul… Le făceam pe toate bucuros cu gândul la miraculosul telefon.

După ce s-a consumat pedeapsa, am reluat planul. De fapt am reluat să mă gândesc cum să fac, că practică ioc. Îmi treceau prin cap toate poveştile pe care le ştiam, dar niciuna nu era cu liţă dusă peste casa lui tanti Raţa. O nouă încercare cu piatra ar fi însemnat război cu vecina, iar eu nu voiam să mă lipsesc de a mai citi ”Arici Pogonici”.

Vine Zburlita la poartă şi strigă la mine. Bineînţeles, aceeaşi scenă. Toate orătăniile erau în panică. În plus, Ghiţă, gânsacul, a început să gâgâie în chineză.

Din fericire, Zburlita nu a venit să vorbim, ci m-a rugat să-l chem pe Pufosu acasă. Mama ei prăjea nişte peşte şi el stătea cocoţat pe gard miorlăind a poftă. Plus că Cezar, căţeluşul ei, lătra fără punct şi virgulă.

Piiiiing! Mi-a venit o idee. De bucurie o sărut pe Zburlita. Cât p’aci să leşine. Tot de bucurie, normal. O las nedumerită în poartă şi fug să-l caut pe Pufosu.

Chin mare să-l fac să vină acasă. Era total vrăjit de miros. Nu mă vedea, nu mă auzea. Îi promit că-i dau o balenă, zece şoricei şi trei mii de pupici. Nimic. Stătea cocoţat pe gard şi miorlăia a cântec de jale. Încep să miorlăi mai tare ca el. O clipă a tăcut, iar mama lui Zburlita mi-a adus o bucată de peşte prăjit. Credea că de aceea miorlăi. I-am mulţumit şi am plecat zâmbind la mine acasă.

Pufosu, cu ochiul lui de spion, a observat scena şi stătea ca prostul neînţelegând de ce el nu a primit peşte că doar a miorlăit mai ceva ca-n junglă. Ca să afle răspunsul s-a mângâiat pe cap cu lăbuţa şi ţuşt după mine acasă.

În treacăt i-am spus Zburlitei să-l aştepte pe Pufosu cu o bucăţică de peşte şi să lege liţa la cutia ei de bomboane. N-a înţeles ea prea mult, dar a spus ”Bine!”. E clar că era aeriană.

Acasă l-am aşteptat pe Pufosu şi i-am dat o bucăţică mică-mică de peşte. Cât  mesteca el peştele, i-am legat liţa de trupul lui şi am aşteptat.

Pufosu mă implora din priviri şi mieuneli să-i mai dau. Mă făceam că plouă şi fluieram melodia ”Pescarul amator”. Dacă a văzut că nu-l mai servesc şi cu felul doi, a sărit pe casă şi cu privire de vânător înnăscut s-a avântat spre locul plin de mirosuri pofticioase, adică spre casa Zburlitei.

Eu după el, doar eram şef de proiect. Îl urmăream de pe casă. Ţop-ţop pe gardul din spatele casei, zong-zong pe casa lui tanti Raţa şi hop în ograda Zburlitei. Liţa după el. Bun traseu. Parcă ştia.

Leg cutiuţa de chibrituri şi întind liţa. Nici n-am terminat că şi aud vocea Zburlitei:

− Alo! Cine-i la telefon?

Muma Pădurii, cine putea fi? Îi fac jocul şi plin de emoţie îi răspund:

− Făt-Frumos, zic.

− Ei na! Licuţă e acasă?

− E plecat într-un basm să-i aducă Zburlitei clopoţei fermecaţi.

− Hm! Poate să-mi aducă şi dantela pădurii?

− Trimite-i gândul tău şi îţi aduce. Dar cum arată?

− Ca Licuţă. E cu inimioare-n ochi şi şopteşte în vis numele meu.

− Şi cum te numeşti tu?

− Zâna Ta. Adică nu a ta. Aşa mi se spune: Zâna Ta.

− Bine. Am să-i spun lui Licuţă că am vorbit cu Zâna Lui, ăăă, Zâna Ta.

− Am să-l aştept în vis să vină din basm. Sau nu. Merg după el acolo, în basm. Are căluţ?

− Are. Cu aripi. Zboară ca un fulg spre ceruri. Plutiţi în tot Universul.

− Poate să ajungă la steluţa mea?

− Normal. E şi steluţa lui. Tu i-ai arătat când eraţi la Capătul Lumii.

− Îmi aduc aminte. Mi-a arătat o cometă ca să întorc capul să mă sărute. M-a păcălit.

− Ei, te-a păcălit! Aveai cometa pe buzele tale şi ştiai ce va urma. Ai căzut cu el în depărtări. Nimic nu mai conta pentru voi. Toate astrele vă petreceau nebunia. Lumina era legată în jurul vostru, iar Nemurirea aplauda Iubirea. Din  loc în loc erau clipele voastre purtate de Veşnicie. Universul vă legăna pentru totdeauna. Ai vrea să mai zbori cu Licuţă? Alo! Alooo! Zburlita!

− Da, Făt-Frumos!

Vocea Zburlitei nu mai era la telefon. Era lângă mine.

− Ai venit pentru zbor, Zâna Ta?

− Da. Nu mă supăr dacă nu ai căluţ. Gândul nostru zboară mai bine ca el.

A închis ochii şi m-a sărutat. Plecam spre Capătul Lumii.

În urmă, Pufosu torcea sătul a peşte.

Noapte bună, dragi copii!

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.