Timpul! Ah, timpul acesta, care a mai rămas pe lângă mine ca să mă însoțească până la capătul drumului pe care îl mai avem de străbătut împreună, în ultima vreme mă copleșește! Poate că nopțile de iarnă, lungi și reci, sunt de vină. Poate zilele de ianuarie, scurte și plumburii, ploioase și fără soare, îmi adună gândurile la marginea zorilor, în lumea secundelor, a minutelor și a orelor care le anunță sosirea.
Ceasul din turla bisericii, aflată în centrul orașului unde trăiesc, începe să bată la ora 6.00 dimineața, împrăștiind dangătul tic-tacului peste noi, trezindu-ne. Și astfel, conform unui ritual bine stabilit, începem ziua în ritmul sacadat al acelor de ceasornic, care se lasă auzite din sfert în sfert de oră, marcând și mărunțind timpul care trece.
Dis-de-dimineață și până în miez de noapte ne grăbim să-l petrecem cu folos, căci, la miezul nopții, cele douăsprezece ultime bătăi, la fereastra apusului de zi, ne cheamă la odihnă, la somn. Liniștea nopții se așterne peste noi, ca și cum chiar și timpul ar merge la culcare, obosit de alergătura de peste zi… Dar nu este așa! Și noaptea, acele ceasornicului măsoară timpul care se scurge în tăcere.
A mai trecut o noapte lungă! Timpul a venit în visele mele și s-a culcușit alături de mine, în tăcere, în insomniile și gândurile care nu mă lasă să dorm, și rămâne cu mine până mijesc zorile… apoi, din nou, tic-tacul ceasornicului din turla bisericii mă trezește iar și iar, alungând visele care nu au avut timp să se împlinească și care mă îndeamnă să-mi adun puterile pentru o nouă zi.
Carpe diem! îmi șoptește…
„Oh, Doamne!”, îmi spun, „așa să fie.”
Și parcă cineva, acolo sus, mi-a auzit îndoiala și mi-a descifrat gândurile din ultima vreme, căci de la o vreme încoace tot citesc fel de fel de informații despre timp, ba chiar și ascult felurite cântece care invocă timpul, trecerea lui implacabilă, în nostalgice versuri pline de regrete și păreri de rău.
„Timpul vine, timpul trece”, fredonează o voce tremurândă, „nu se uită înapoi…”
Și totuși, eu mă uit deseori înapoi. Cu cât îmbătrânesc, cu atât mai mult năvălesc amintirile peste mine. Recunosc, de pildă, că mie nu mi-a plăcut să aud cum trece timpul pe lângă mine, marcat de acele ceasornicului, cu tic-tacul lui regulat. Întotdeauna am căutat să găsesc un ceas liniștit, care să nu se audă cum ticăie zi și noapte, de parcă m-ar avertiza să fiu atentă cum îl folosesc, să fiu atentă la trecerea lui, zi de zi, noapte de noapte.
Dar nu întotdeauna am găsit doritele ceasuri silențioase, cu care speram să-mi petrec timpul fără să-i aud scurgerea fără întoarcere. Ba, mai mult, îmi amintesc cum, copil fiind, am fost „torturată” de gongul unui ceas cu pendul, adus, nu știu de unde, de tata, care era așezat la loc de cinste în dormitor.
Era, de altfel, un ceas frumos. O cutie înaltă din lemn lucios avea o ușiță cu o fereastră, ca să putem vedea acele ceasornicului, dimpreună cu legănarea pendulului rotund, dintr-un metal lucios, arămiu, care, uneori, tot privindu-l, mă adormea. De parcă mă legănam și eu cu el. Aproape că mă obișnuisem cu el.
Dangătul lui nu era strident. Era un tic-tac înfundat și scurt, însoțit de dangătul melodios al pendulului. Uneori, mama, grijulie, îi oprea mersul peste noapte, spre marea supărare a tatii, căci numai el știa să-l pună dimineața iar la treabă, folosind o cheie cu care grăbea învârtirea acelor ceasornicului oprite de mama peste noapte.
„Ce simplu ar fi fost”, mă gândeam eu, „dacă am avea, în loc de pendul, o clepsidră. Nisipul se scurge în tăcere…”
„Ceasul nu rămâne în urmă, nu se oprește singur”, spunea tata, cu o voce serioasă, baritonală, „decât dacă este stricat sau atunci când e nevoie… că, deh, uneori, în viață ne-a stat ceasul și atunci trebuie să fie oprit.”
Nu prea înțelegeam cum e cu „ți-a stat ceasul, atât a fost!” și mă duceam uneori noaptea, îi deschideam ușa cu mâna tremurândă și opream legănatul pendulului, fără a mă mai gândi la spusele tatălui. Recunoșteam fapta nocturnă, dar afirmam că „s-a stricat”.
Tata zâmbea, lua cheia ascunsă undeva într-un sertar și „repara” stricăciunea… apoi totul pornea de la capăt: dong-dong, zi și noapte. Aproape că mă obișnuisem cu el și nu l-am mai „stricat” niciodată, lăsându-l să ne măsoare timpul fără să se mai oprească.
Și uite așa a trecut timpul…
Dar mai rău a fost când tot tata, nu știu de unde, a adus un ceas cu cuc, colorat, înflorat – o frumusețe! Locuiam deja în blocul acela cu nouă etaje și cucul se lăsa auzit cu strigătul lui pițigăiat aproape în tot blocul… Greu am scăpat de el.
Dar îmi amintesc mereu de fiecare moment când cucul apărea în fereastra coliviei și ne anunța că a mai trecut ceva timp… cânta din jumătate în jumătate de oră. După mulți ani s-a stricat cu adevărat, așa că l-am dus la un ceasornicar ca să-l repare. Dar, de fapt, l-am dăruit, omul fiind foarte încântat de o asemenea frumusețe de ceas cu cuc.
Amintiri, amintiri…
Cum tot am rămas în lumea timpului care mă înconjoară, însoțindu-mă pas cu pas, clipă cu clipă, l-am căutat pe Cronos ca să mă împrietenesc cu el și să-i povestesc despre gândurile mele legate de puterea timpului, a trecerii lui peste umerii mei. I-am spus că nu-mi place să aud mereu tic-tacul timpului care se duce, iar el mi-a șoptit:
„Până și ceasul inimii tale bate în ritmul glasului meu, căci tic-tac este chiar glasul meu, ce te însoțește ca să știi că sunt mereu cu tine. Nu este bine să nu mă lași să-ți fiu alături. Când nu mă vei mai putea auzi… atunci și ceasul inimii tale se va opri. Caută-mă, ascultă-mi glasul, află mai multe despre mine și vei înțelege valoarea timpului dăruit ție.”
Între timp, am adunat pagini întregi cu citate și filozofii despre timp și valoarea lui, pe care poate, cândva, le voi publica. Socotesc că e bine de știut. În același timp, m-am împrietenit cu Cronos și nu-mi mai este frică de el.
Am aflat că, atunci când venim pe lume, ne sunt dăruite două zile importante: ziua nașterii și ziua morții, iar între cele două zile timpul și energia ne însoțesc. Nu ne rămâne decât să le folosim și să ne bucurăm de ele cu înțelepciune, căci timpul este o monedă unică. O cheltui o singură dată…
Iar vocea răgușită a cântărețului se lasă din nou auzită:
„Timpul trece și se duce,
nu-l oprești cu niciun ban…”
Dansul orelor din Gioconda de Amilcare Ponchielli, actul III, Baletul și Orchestra Operei de Stat din Viena, 1986
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
