Dacă ai impresia că ai învățat câte ceva: mai multe sau mai puține, înseamnă că nu ai învățat nimic.
Si, de altfel, nu înveți nimic pentru că nu ai ce învăța.
Tot ce ai de făcut – și poți face – este să descoperi.
Și, slavă Domnului, sunt atâtea de descoperit!
Practic, prea multe pentru o singură viață.
Poate ca ăsta este secretul pentru care se nasc continuu oameni.
Dar, mai ales, ai a te descoperi pe tine: treptat – și, din vreme în vreme, tragi linie și afli ca ești într-un fel, pe urmă altfel și tot așa mereu.
O intuiție pare că îți străfulgeră creierul și dispare ca orice străfulgerare, tot așa de repede cum s-a produs.
De mai multe ori, dar nu știu dacă se repetă după o regulă oarecare.
Într-un târziu, afli că ești mereu același
Și mereu altul,
Ba chiar că ai putea fi orice și oricine.
Cei mai mulți descoperă aceasta prea târziu și își zic: aș fi putut fi… dacă…
Spiritul tău este prea bogat pentru ca mintea și corpul să-i poată revela potențialitățile.
Unii spun că ar trebui să înveți mai întâi să iubești pentru a fi iubit.
E trist, poate chiar tragic, dacă ai învățat sa iubești ca să poți fi iubit, după ce ai învățat prea multe lucruri.
Și este atât de inutil!
Iubești nu pentru a fi iubit, iubești pur si simplu de când te naști, dar prea mulți oameni se străduiesc să facă cu totul altceva încât uită să iubească, iar după un timp nu-i mai iubește nimeni.
Alții sunt copleșiți de observația că iubesc și se îneacă în lacul în care doar Narcis se putea contempla.
Iubirea este discretă. Nu-i plac cuvintele, poate, câteodată, șoaptele.
Este atât de sfioasă încât nimeni (oare chiar nimeni?) nu o observă când este.
Și toți vorbesc despre ea (de fapt, despre iubirea lor: dar poate fi iubirea a cuiva?) când nu este.
Iubirii nu-i place verbul a avea.
Abia dacă îl suportă, câteodată, pe a fi.
Dar oare noi chiar suntem?
Mai găsim loc și timp printre lucrurile pe care le avem?
Și mai ales printre cele pe care le-am dorit și încă nu le avem?
Iubirii nu-i plac nici scopurile (iubesc pentru a fi iubit…).
Ea privește întotdeauna dincolo de ținte
Mult mai departe
Atât de departe
Că noi rămânem undeva în urmă
Și de aceea, probabil, l-am inventat pe Cupidon cu săgețile lui:
Poate, poate, ne va nimeri și pe noi vreodată!
Si asta numai pentru că ne-am îndepărtat de naștere
Și aproape toți ne-am rătăcit.
Așa am ajuns să învățăm
Pentru că nu ne mai amintim nimic.
Dar totul pare inutil
Pentru că ne întoarcem, cu toții, la locul nașterii mai ignoranți decât ne-am născut.
Dar oare de ce zâmbim în clipa morții?
Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu
Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu
Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
