Text premiat la concursul de eseuri realizat de Asociația Culturală Leviathan, ”Descoperă scriitorul din tine!”, ediția a patra (18 septembrie – 1 octombrie 2019), cu tema: Gânduri de toamnă.
Natura înconjurătoare a fost privită de oameni dintotdeauna cu mare atenție. Pe de o parte, pentru că existența lor, asigurarea traiului de zi cu zi, este strâns legată de succesiunea anotimpurilor și, pe de altă parte, pentru că omul, ființă cu rațiune, a observat și că starea lui psihică este puternic influențată de fiecare anotimp.
Toate anotimpurile sunt deopotrivă de iubite și apreciate de oameni. Iarna, un anotimp al odihnei și al depănării poveștilor pline de tâlc la gura sobei, cum era odată obiceiul la noi, un anotimp al colindelor străvechi și al bucuriei copiilor. Primăvara este iubită pentru sentimentul de renaștere perpetuă a vieții, este iubită pentru verdele crud care pune stăpânire peste tot și, mai ales, pentru explozia de vitalitate care se revarsă din celulele fiecărei ființe. Vara este anotimpul în care soarele dătător de viață și optimism încălzește, fără deosebire, orice ființă din împărăția sa, ca un îndemn nedefinit de a face abstracție de grijile cotidiene și de a-ți trăi viața așa cum ți-a fost scris.
Toamna este… ei, bine, pentru mine, toamna este cu totul altceva, e mult mai mult decât un simplu anotimp. Este timpul în care simbolic se îngemănează strâns toată devenirea omului, de la primele clipe de viață pe Pământ, trecând prin apogeu, pentru a ajunge în final la tragicul apus.
Este un anotimp al contrastelor de tot felul în natură. Este anotimpul în care se simte și se vede cel mai bine comportamentul diferit al tinerilor în fața provocărilor vieții, în comparație cu cel al bătrânilor. Este anotimpul în care pofta de viață, de realizări și speranțele de mai bine pentru viitorul apropiat și îndepărtat ale tinerilor se întâlnesc pregnant cu nesiguranța și nostalgiile oamenilor aflați la vârsta a treia. A oamenilor care încă nu s-au dezobișnuit de a se bucura de culesul roadelor, ca urmare a eforturilor depuse, dar nici nu pot face abstracție, vrând-nevrând, că nu mai au nici resursele fizice necesare, nici puterea psihică de a susține orice proiect, care implică o perioadă ceva mai lungă de timp.
Ce frumoasă este tinerețea! Ce zbor avântat! Nu are niciun regret văzând cum verdele viguros, până mai ieri pulsând de viață, acum pălește din zi în zi. E foarte bine, spune tinerețea, e legea firii, la anul verdele va fi și mai viguros. Suind pe cărările munților, cu ochii doar spre cer, tinerii sunt încântați de feeria de culori în care toamna preschimbă frunzele copacilor într-un adevărat curcubeu de nuanțe surprinzătoare. Îmbătați de mirosurile eterice, ei merg pe covorul ruginiu și moale format de frunzele moarte, care și-au încheiat zborul avântat de doar câteva clipe efemere, pentru a se așeza în final cuminți pe pământ, la locul lor, acolo unde timpul le va transforma în hrană pentru generațiile viitoare, închizând cercul.
Toamna este anotimpul în care se culeg roadele și se fac socotelile muncii de peste an. Tinerii așteaptă cu nerăbdare această perioadă. Vor vedea ce a fost bine sau ce nu a prea mers în activitatea lor, iar în funcție de acest bilanț își vor face planurile și se vor organiza pentru viitorii ani. Tinerele familii își privesc cu dragoste infinită copilașii și revarsă asupra lor toată dragostea, ca pe un scut impenetrabil, fiind și mai hotărâți să-și sporească în viitorii ani eforturile pentru a le asigura acestora o viață cât mai frumoasă. Apoi, ca din senin, într-o toamnă, copiii lor se duc la școală. Părinții constată cu uimire și fericire că pe zi ce trece copiii lor știu din ce în ce mai multe lucruri, că jocul copilăriei este prezent din ce în ce mai puțin. Și într-o altă toamnă, părinții își dau seama că au fire argintii la tâmple, iar copiii lor sunt cât ei sau chiar i-au întrecut. Realizează că acum eforturile lor de a asigura copiilor ce le trebuie sunt și mai mari, că mulțimea problemelor existențiale pentru ei și copiii lor este din ce în ce mai mare și le consumă aproape tot timpul.
Însă tinerii, încă tineri, nu văd în aceste transformări radicale niciun motiv de nostalgie. Toamnă de toamnă ei așteaptă cu aceeași nerăbdare venirea următoarei toamne, pentru a culege roadele muncii depuse peste an, pentru a-și face planurile pentru următorii ani.
Ei…, la oamenii în vârstă trecerea timpului capătă o cu totul altă trăire. Pentru ei toamna, chiar încărcată de roade, pe lângă bucuria realizărilor, aduce și nostalgie. Multă nostalgie. Pentru că bătrânii știu că încă o toamnă, oricât ar fi ea de bogată în realizări, înseamnă implicit încă un an scurs din viață.
Încă nu s-au dezobișnuit să se bucure toamna de culesul roadelor, dar din ce în ce mai des, mai ales toamna, articulațiile îi dor, durerile musculare le limitează libertatea de mișcare, acuitatea vederii scade, iar timpul de reacție dintre perceperea unui stimul și reacția în sine se mărește considerabil.
Toamna, ochii bătrânilor percep ca pe o durere personală restrângerea verdelui atotputernic din primăvară și vară. Ei știu că simfonia culorilor în care toamna metamorfozează pădurile nu este altceva decât preludiul unei viitoare și implacabile dispariții. Pentru că bătrânii au înțeles că frunzele care cântă acea simfonie a culorilor și zboară… zboară o singură dată în viață, doar atunci când mor. Se aștern cuminți pe pământ, pentru a-și împlini menirea. Este legea firii, e adevărat, poate că vom mai vedea și toamna viitoare frunze căzând… însă nimeni nu a avut vreodată alt destin.
Știm ce se întâmplă, suntem conștienți că așa a lăsat Bunul Dumnezeu, dar am vrea să vedem toamnă cât mai rar și cât mai puțin cu putință…
Toamna ducem copiii la grădinițe sau la școli. Îi privim cu aceeași infinită dragoste și dăruire. Ei sunt viața noastră… dar nu mai sunt copiii noștri! Ei sunt copiii copiilor noștri, ei sunt nepoțeii noștri. Vrem să fim parte la absolut orice din viața lor, pentru un pupic și o mângâiere de-a lor am dărâma și munții. Dar… nu ne supără că nu suntem noi cei care luăm deciziile din viața lor. Cum să ne supărăm?! Știm că și noi am fost părinți și luam deciziile care îi priveau pe copiii noștri, în timp ce părinții noștri, bunicii de atunci, priveau cu înțelegere spre noi, zâmbind… Abia acum îi înțelegem.
Nu există dorință mai mare pentru bunici decât aceea de a-și vedea nepoții crescând fericiți. Ne jucăm cu ei, îi ducem în cârcă sau în brațe. Și nu știu cum se face că, mai ales toamna, ne amorțesc cel mai mult brațele, toamna ne face din ce în ce mai nesiguri în mișcări și deseori, răutăcioasă, ne reamintește că toamnă peste toamnă nu înseamnă numai culegerea roadelor. Pentru noi, oamenii vârstei a treia, înseamnă și că ne-am desprins de copacul vieții și plutim liber în aer… preț de câteva secunde, pentru a ne așterne în final, împăcați, pe huma din care ne tragem.
Toamna este aceeași pentru toți oamenii, dar ea este percepută diferit, în funcție de vârstă.
Pentru tineri, toamna este o altă frunză arămie, care cade pentru a pregăti venirea unei noi primăveri, cu speranțe renăscute, cu vise și mai frumoase …
Pentru cei de vârsta a treia, bătrânețea este, în fapt, o toamnă cu ochii spre iarna finală, cu vise din ce în ce mai puține și mai scurte, o toamnă în care zilele se micșorează, iar soarele apusului este din ce în ce mai roșu și mai mare…
Cunoscând așa de bine apusul acesta, mai ales în ultimele toamne, îmi vine în memorie din ce în ce mai des tristețea poetului, pe care abia acum o înțeleg cu adevărat: ”E unul care cântă mai dulce decât mine? /Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine. /Apuce înainte ş-ajungă cât de sus. /La răsăritu-i falnic se-nchină al meu apus.” (Vasile Alecsandri, Unor critici).
Toamna este un anotimp recunoscut pentru capacitatea sa de a predispune oamenii la făurirea planurilor de viitor, dar, în aceeași măsură, și pentru predispunerea lor la nostalgie.
De mult timp nu am mai reflectat asupra vieții, în general, și cu atât mai puțin la asimilarea toamnei cu apusul uman. Pentru că eu sunt o fire optimistă și veselă și ori de câte ori vine vorba despre toamnă-apus, așa cum spunea și poetul: ”…Mă cuprinde o tristeţe/Iremediabilă…” (George Topârceanu, Rapsodii de toamnă).
Mă uit pe fereastra deschisă în timp ce mă gândesc la o încheiere cât mai frumoasă. Este o toamnă târzie, cu zile calde și pline de soare. Frunzele deja moarte sunt plimbate de adierea brizei de colo până colo. Iarba aproape s-a uscat, doar ici, colo, verdele mai rezistă în câteva insulițe stinghere. În aer plutește o aromă de tămâioasă de tulburel sau… poate mi se pare doar mie.
Dar zilele sunt frumoase, soarele strălucește, toamna este doar un anotimp plin de povești frumoase.
De ce nu?!
Mangalia, România
Vezi: Arhiva rubricii Descoperă scriitorul din tine!
Detalii despre obiectivele proiectului în pagina Descoperă scriitorul din tine!
Pagina de facebook Descoperă scriitorul din tine
Pagina de facebook Diaspora culturală românească
• Cele patru numere de până acum ale revistei trimestriale ”Leviathan” pot fi citite aici.
• Pentru a cumpăra edițiile tipărite ale revistei, click aici.
• Abonamente la revista trimestrială ”Leviathan”, ediția tipărită, click aici.
